Săpînţa... după douăzeci de ani

Publicat în Dilema Veche nr. 407 din 1-7 decembrie 2011
Săpînţa    după douăzeci de ani jpeg

Cimitirul Vesel este un spaţiu dăruit cu o aură specială – pare a se balansa mereu într-un fragil echilibru, pe limita dintre firesc şi absurd. Este un spaţiu în care poziţionarea în raport cu fatidica dispariţie este descompusă şi recompusă. Toate acestea într-un cimitir de ţară: dincolo de gard – cruci albastre, pictate, scrise, curate, ordonate în jurul bisericii. În această imagine, referinţa filozofică şi gestul dramatic nu-şi au locul. Devin subit şi, aparent inexplicabil, străine ori preţioase chiar dacă, oriunde altundeva, ar acoperi mai toate discursurile despre moarte şi memorie. Locul acesta este mai aproape de figura lui Ivan Turbincă decît, după cum citeam deunăzi într-o prezentare turistică, de credinţa în nemurire a dacilor. 

Iar înţelesuri există. Parte din acestea îşi datorează substanţa unei frapante schimbări de registru. Aceeaşi temă – moartea –, odată trecută într-o altă intonaţie, dispare ca element central sau ameninţare implacabilă. Rămîne doar ca întîmplare, final de povestire.

Am întîlnit tot o schimbare de registru în cripta capucinilor de sub biserica Santa Maria della Concezione din Roma. Aici osemintele celor vremelnic îngropaţi sînt recuperate şi montate în stranii compoziţii devenind fie un soi de basorelief, fie mobilier de cult sau aparent banale accesorii de interior. Moartea devine furnizor de materie primă (cu nimic mai presus decît lemnul, piatra ori metalul) şi, în orice caz, agent activ al trecerii într-un alt fel de prezenţă concretă, palpabilă. Individul care va fi fost cîndva în carne şi oase rămîne însă absent chiar dacă fizic, parţial prezent. Dispare ca identitate, dispare ca individualitate, rămîne simplu fragment, piesă componentă. Aici, tema morţii, chiar dacă atipic expusă, îşi păstrează aura obsedantă. „Am fost şi noi ca voi, veţi fi şi voi ca noi“ („Noi eravamo quello che voi siete, e quello che noi siamo voi sarete“) stă scris într-una din nişele capucinilor. Moartea este confirmată ca fatalitate!

La Săpînţa, individul rămîne unic şi după trecerea dincolo, imposibil a fi separat de istorisirea propriei vieţi. Moartea capătă ipostaze simpatice care-i atomizează consistenţa tenebroasă. În definitiv, se poate trăi cu ea alături!

Cred, însă, că importantă este trăsătura comună pe care o au cele două spaţii: în contextul existenţei unui bun cîntar pentru cumpănirea lucrurilor, atunci cînd credinţa devine profundă certitudine şi nu doar gest ori mimică, atunci şi doar atunci această schimbare de registru este incapabilă de necuviinţă.

Farmecul acestui loc este legat tocmai de capacitatea de a păstra lucrurile în proporţiile obişnuite, cu un subtil joc al sensurilor şi accentelor. Nici o nuanţă nu devine fundal, nici o linie nu devine subliniere, nici un sunet nu devine semnal. Acest joc al detaliilor, al mărunţişurilor, aparent abordate în registru lejer, dar fixînd un subiect fundamental, este evident în chiar denumirea locului – Cimitirul Vesel! Departe este acest „vesel“ de rîsul detaşat, după cum departe este de zîmbetul ironic. Cele două implică asumare, revendică o anumită poziţie tranşantă în raport cu propria dispariţie. Cele două implică atitudine şi o abordare în notă serioasă, grea, a lucrurilor. Acest „vesel“ este însă uşor, nu obligă, nu epuizează, nu necesită explicaţii, argumente şi referinţe. Astfel, Cimitirul Vesel nu reprezintă o experienţă fundamentală, nu are o încărcătură ţintită a răsturna convingeri.

Am ajuns să vizitez Cimitirul Vesel (cît de nelalocul lui şi totuşi, deocamdată adevărat, este acest „a vizita“) pentru prima dată cu vreo 20 de ani în urmă. Mi-a rămas în minte imaginea unui ţintirim de ţară cu cruci albastre şi epitafuri nostime. Printre ele, mai într-o parte, se ridica silueta unei biserici.

Anul acesta mi-a fost dat să revin la Săpînţa. Uliţa de ţară, pe jumătate asfaltată, se desfăşoară ca şi altădată prin faţa cimitirului, înghesuită pe-o parte de maşini şi autocare parcate iar de cealaltă parte – tarabe şi dughene cu „suveniruri“. Straie populare, linguri, oale, săbii din lemn, pistoale din plastic. Imitaţii la scară ale crucilor din cimitir. Numai bune pentru a fi luate acasă şi aşezate în sufragerie. Aglomeraţie şi agitaţie... Cine nu găseşte loc de parcare, poate opri mai încolo, pe un drum de pămînt, pe lîngă gard...

În cimitir, aceeaşi aglomeraţie, aceeaşi agitaţie: turişti cu aparate de fotografiat şi cruci albastre. Cele din urmă, mult mai multe decît îmi aminteam. Seamănă una cu cealaltă ca două picături de apă. Pînă şi epitafurile au ajuns să sune la fel. Diferă doar numele celui dispărut şi anii între care va fi făcut umbră pămîntului. Nu s-au asumat riscuri artistice. Simpla şi directa imitare a celor dintîi cruci făcute de Stan Ioan Pătraş a părut să fie soluţia salvatoare după dispariţia meşterului.

Cu 20 de ani în urmă mă oprisem să citesc aproape toate epitafurile. Fiecare era articulat într-o notă proprie, fiecare istorisea ţintit cîte ceva. Astăzi ajunge să parcurgi cîteva. Te poţi opri atunci cînd încep să sune la fel...

Mai încolo, spre spatele cimitirului, într-o căsuţă cu prispă din lemn frumos cioplit, se poate chiar vedea cum se fac şi astăzi crucile vesele de Săpînţa. Meşterul lucrează, indiferent la turiştii ţinuţi la distanţă de un şnur agăţat de-a curmezişul. Afară, pe prispă, tronează şi dictează tonul vesel asupra întregului cimitir, o boxă audio dată la maxim. Dacă tot este Cimitirul Vesel, atunci să se audă. Să nu lăsăm loc interpretărilor.

Tot de aici, de pe prispa decibelilor veseli, se poate vedea şi biserica. Astăzi este îmbrăcată în schele. Pare a se afla în toiul unor ample lucrări de consolidare. Şi totuşi, ceva s-a schimbat faţă de acum 20 de ani. De atunci reţin doar o siluetă de biserică, o siluetă crescînd din albastrul crucilor. Iată că, astăzi, silueta a căpătat proporţie şi substanţă. Bisericuţa de atunci promite astăzi a deveni catedrală. Turla se ridică groasă şi înaltă, pridvorul larg, nou, proaspăt desfăcut din cofraje este acoperit cu un masiv planşeu ţinut pe grinzi groase. Stîlpii robuşti din beton, încă netencuiţi, mai aveau doi paşi pînă să calce de-a dreptul peste mormîntul „ctitorului“ Stan Ioan Pătraş. Tocmai pentru a nu trece neobservat îndărătul betoanelor, locul a ajuns să fie acum indicat cu o tablă şifonată pe care este mîzgălit numele meşterului...

Cîte s-au schimbat în aceşti 20 de ani! Între crucile de la Săpînţa şi-a făcut loc hohotitul. Veselia a ieşit pe poarta din spate. Totul a devenit „organizat“, totul este ordonat, totul a devenit strident şi mult. Locurile dintre morminte sînt acum alei dalate unde iarba trebuie să ceară învoire pentru a creşte. Mult prea mult albastru, mult prea mult beton, mult prea mult zgomot de la o singură boxă. S-a căutat cosmetizarea în scop turistic a unui ţintirim de ţară. S-a obţinut un mutant în care firescul vesel de altădată a devenit grimasă. Astăzi, odată ajuns în cimitirul de la Săpînţa pe picioarele tale, ţi se impune să fii vesel!

Schimbarea este explicabilă. Tot astăzi, la înmormîntări, se aplaudă şi se fac poze pentru albumul de familie. Prin comparaţie, pînă şi Cimitirul Vesel pare trist. Astăzi, la moaşte ori la apa de Bobotează ajung doar cei capabili de efort fizic intens şi înverşunare de rugbist.

Am uitat parcă să tăcem şi să cumpănim. Trebuie să facem zgomot pentru a ne dovedi că avem o părere şi pentru a le dovedi celorlalţi că este unica valabilă.

Se pendulează între extreme: se rîde în hohote, tare, masculin, ori se zîmbeşte ironic şi detaşat. Cînd sîntem exuberanţi şi infantil optimişti, cînd deznădăjduiţi, văduviţi de orice salvare. Ridicăm biserici noi, multe, mari, pentru a ne dovedi nouă credinţa. Cele vechi rabdă cu tencuiala desfăcută şi umezeală peste fresce... Astăzi, ori facem turism cu sloganuri străvezii, tarabe, suveniruri de duzină importate din China şi drumuri proaste, ori lăsăm locul uitării... Se lucrează în tuşe groase şi culori tari.

Aşadar, acelui Cimitir Vesel de altădată nu-i mai rămăsese decît alternativa adăpostirii la una din extreme. S-a adaptat! Deşi nu ştiu cît de vesel mai este...

Horia Dinulescu este arhitect.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ninsorile cuprind aproape toată România: masa de aer polar vine cu temperaturi de coșmar. Unde viscolește puternic
Ninsorile cuprind majoritatea zonelor, sâmbătă, iar în vest şi în sud se vor semnala ploi și lapoviţă. Pe crestele Carpaţilor este în continuare viscol, dar vântul se intensifică şi în jumătatea vestică a ţării.
image
Culmea absurdului. Șofer amendat pentru că a respectat legea. Poliția, învinsă cu propriile imagini
Un șofer din Timiș, amendat pentru că nu a respectat semnificaţia indicatorului ,,Oprire” la trecerea de nivel cu calea ferată, a obținut anularea sancțiunii în instanță demonstrând că a respectat legea „la virgulă”.
image
Medic ATI, despre „tradiția” șpăgilor din spitale: „O preocupare otrăvită, o idolatrie de Ev Mediu”
Cazul medicului oncolog din Suceava, care a fost prins în flagrant când lua mită de la pacienții bolnavi de cancer, este criticat de un medic. Doctorița Ecaterina Petrescu Botoncea este de părere că această practică ar trebui interzisă.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.