Săpînţa... după douăzeci de ani
Cimitirul Vesel este un spaţiu dăruit cu o aură specială – pare a se balansa mereu într-un fragil echilibru, pe limita dintre firesc şi absurd. Este un spaţiu în care poziţionarea în raport cu fatidica dispariţie este descompusă şi recompusă. Toate acestea într-un cimitir de ţară: dincolo de gard – cruci albastre, pictate, scrise, curate, ordonate în jurul bisericii. În această imagine, referinţa filozofică şi gestul dramatic nu-şi au locul. Devin subit şi, aparent inexplicabil, străine ori preţioase chiar dacă, oriunde altundeva, ar acoperi mai toate discursurile despre moarte şi memorie. Locul acesta este mai aproape de figura lui Ivan Turbincă decît, după cum citeam deunăzi într-o prezentare turistică, de credinţa în nemurire a dacilor.
Iar înţelesuri există. Parte din acestea îşi datorează substanţa unei frapante schimbări de registru. Aceeaşi temă – moartea –, odată trecută într-o altă intonaţie, dispare ca element central sau ameninţare implacabilă. Rămîne doar ca întîmplare, final de povestire.
Am întîlnit tot o schimbare de registru în cripta capucinilor de sub biserica Santa Maria della Concezione din Roma. Aici osemintele celor vremelnic îngropaţi sînt recuperate şi montate în stranii compoziţii devenind fie un soi de basorelief, fie mobilier de cult sau aparent banale accesorii de interior. Moartea devine furnizor de materie primă (cu nimic mai presus decît lemnul, piatra ori metalul) şi, în orice caz, agent activ al trecerii într-un alt fel de prezenţă concretă, palpabilă. Individul care va fi fost cîndva în carne şi oase rămîne însă absent chiar dacă fizic, parţial prezent. Dispare ca identitate, dispare ca individualitate, rămîne simplu fragment, piesă componentă. Aici, tema morţii, chiar dacă atipic expusă, îşi păstrează aura obsedantă. „Am fost şi noi ca voi, veţi fi şi voi ca noi“ („Noi eravamo quello che voi siete, e quello che noi siamo voi sarete“) stă scris într-una din nişele capucinilor. Moartea este confirmată ca fatalitate!
La Săpînţa, individul rămîne unic şi după trecerea dincolo, imposibil a fi separat de istorisirea propriei vieţi. Moartea capătă ipostaze simpatice care-i atomizează consistenţa tenebroasă. În definitiv, se poate trăi cu ea alături!
Cred, însă, că importantă este trăsătura comună pe care o au cele două spaţii: în contextul existenţei unui bun cîntar pentru cumpănirea lucrurilor, atunci cînd credinţa devine profundă certitudine şi nu doar gest ori mimică, atunci şi doar atunci această schimbare de registru este incapabilă de necuviinţă.
Farmecul acestui loc este legat tocmai de capacitatea de a păstra lucrurile în proporţiile obişnuite, cu un subtil joc al sensurilor şi accentelor. Nici o nuanţă nu devine fundal, nici o linie nu devine subliniere, nici un sunet nu devine semnal. Acest joc al detaliilor, al mărunţişurilor, aparent abordate în registru lejer, dar fixînd un subiect fundamental, este evident în chiar denumirea locului – Cimitirul Vesel! Departe este acest „vesel“ de rîsul detaşat, după cum departe este de zîmbetul ironic. Cele două implică asumare, revendică o anumită poziţie tranşantă în raport cu propria dispariţie. Cele două implică atitudine şi o abordare în notă serioasă, grea, a lucrurilor. Acest „vesel“ este însă uşor, nu obligă, nu epuizează, nu necesită explicaţii, argumente şi referinţe. Astfel, Cimitirul Vesel nu reprezintă o experienţă fundamentală, nu are o încărcătură ţintită a răsturna convingeri.
Am ajuns să vizitez Cimitirul Vesel (cît de nelalocul lui şi totuşi, deocamdată adevărat, este acest „a vizita“) pentru prima dată cu vreo 20 de ani în urmă. Mi-a rămas în minte imaginea unui ţintirim de ţară cu cruci albastre şi epitafuri nostime. Printre ele, mai într-o parte, se ridica silueta unei biserici.
Anul acesta mi-a fost dat să revin la Săpînţa. Uliţa de ţară, pe jumătate asfaltată, se desfăşoară ca şi altădată prin faţa cimitirului, înghesuită pe-o parte de maşini şi autocare parcate iar de cealaltă parte – tarabe şi dughene cu „suveniruri“. Straie populare, linguri, oale, săbii din lemn, pistoale din plastic. Imitaţii la scară ale crucilor din cimitir. Numai bune pentru a fi luate acasă şi aşezate în sufragerie. Aglomeraţie şi agitaţie... Cine nu găseşte loc de parcare, poate opri mai încolo, pe un drum de pămînt, pe lîngă gard...
În cimitir, aceeaşi aglomeraţie, aceeaşi agitaţie: turişti cu aparate de fotografiat şi cruci albastre. Cele din urmă, mult mai multe decît îmi aminteam. Seamănă una cu cealaltă ca două picături de apă. Pînă şi epitafurile au ajuns să sune la fel. Diferă doar numele celui dispărut şi anii între care va fi făcut umbră pămîntului. Nu s-au asumat riscuri artistice. Simpla şi directa imitare a celor dintîi cruci făcute de Stan Ioan Pătraş a părut să fie soluţia salvatoare după dispariţia meşterului.
Cu 20 de ani în urmă mă oprisem să citesc aproape toate epitafurile. Fiecare era articulat într-o notă proprie, fiecare istorisea ţintit cîte ceva. Astăzi ajunge să parcurgi cîteva. Te poţi opri atunci cînd încep să sune la fel...
Mai încolo, spre spatele cimitirului, într-o căsuţă cu prispă din lemn frumos cioplit, se poate chiar vedea cum se fac şi astăzi crucile vesele de Săpînţa. Meşterul lucrează, indiferent la turiştii ţinuţi la distanţă de un şnur agăţat de-a curmezişul. Afară, pe prispă, tronează şi dictează tonul vesel asupra întregului cimitir, o boxă audio dată la maxim. Dacă tot este Cimitirul Vesel, atunci să se audă. Să nu lăsăm loc interpretărilor.
Tot de aici, de pe prispa decibelilor veseli, se poate vedea şi biserica. Astăzi este îmbrăcată în schele. Pare a se afla în toiul unor ample lucrări de consolidare. Şi totuşi, ceva s-a schimbat faţă de acum 20 de ani. De atunci reţin doar o siluetă de biserică, o siluetă crescînd din albastrul crucilor. Iată că, astăzi, silueta a căpătat proporţie şi substanţă. Bisericuţa de atunci promite astăzi a deveni catedrală. Turla se ridică groasă şi înaltă, pridvorul larg, nou, proaspăt desfăcut din cofraje este acoperit cu un masiv planşeu ţinut pe grinzi groase. Stîlpii robuşti din beton, încă netencuiţi, mai aveau doi paşi pînă să calce de-a dreptul peste mormîntul „ctitorului“ Stan Ioan Pătraş. Tocmai pentru a nu trece neobservat îndărătul betoanelor, locul a ajuns să fie acum indicat cu o tablă şifonată pe care este mîzgălit numele meşterului...
Cîte s-au schimbat în aceşti 20 de ani! Între crucile de la Săpînţa şi-a făcut loc hohotitul. Veselia a ieşit pe poarta din spate. Totul a devenit „organizat“, totul este ordonat, totul a devenit strident şi mult. Locurile dintre morminte sînt acum alei dalate unde iarba trebuie să ceară învoire pentru a creşte. Mult prea mult albastru, mult prea mult beton, mult prea mult zgomot de la o singură boxă. S-a căutat cosmetizarea în scop turistic a unui ţintirim de ţară. S-a obţinut un mutant în care firescul vesel de altădată a devenit grimasă. Astăzi, odată ajuns în cimitirul de la Săpînţa pe picioarele tale, ţi se impune să fii vesel!
Schimbarea este explicabilă. Tot astăzi, la înmormîntări, se aplaudă şi se fac poze pentru albumul de familie. Prin comparaţie, pînă şi Cimitirul Vesel pare trist. Astăzi, la moaşte ori la apa de Bobotează ajung doar cei capabili de efort fizic intens şi înverşunare de rugbist.
Am uitat parcă să tăcem şi să cumpănim. Trebuie să facem zgomot pentru a ne dovedi că avem o părere şi pentru a le dovedi celorlalţi că este unica valabilă.
Se pendulează între extreme: se rîde în hohote, tare, masculin, ori se zîmbeşte ironic şi detaşat. Cînd sîntem exuberanţi şi infantil optimişti, cînd deznădăjduiţi, văduviţi de orice salvare. Ridicăm biserici noi, multe, mari, pentru a ne dovedi nouă credinţa. Cele vechi rabdă cu tencuiala desfăcută şi umezeală peste fresce... Astăzi, ori facem turism cu sloganuri străvezii, tarabe, suveniruri de duzină importate din China şi drumuri proaste, ori lăsăm locul uitării... Se lucrează în tuşe groase şi culori tari.
Aşadar, acelui Cimitir Vesel de altădată nu-i mai rămăsese decît alternativa adăpostirii la una din extreme. S-a adaptat! Deşi nu ştiu cît de vesel mai este...
Horia Dinulescu este arhitect.
