Henriette Delavrancea-Gibory

Publicat în Dilema Veche nr. 355 din 2 - 8 decembrie 2010
Henriette Delavrancea Gibory jpeg

- sau exercițiul arhitecturii secunde -

Henriette Delavrancea-Gibory reprezintă o personalitate aparte a arhitecturii româneşti. Asta şi pentru că nu a fost (re)cunoscută pînă acum cîţiva ani decît într-un restrîns cerc profesional. Şi fiindcă istoriile arhitecturii de la noi o plasează întotdeauna în centrul unei enumerări, niciodată în centrul unui paragraf. 

Între avangardismul interbelic teoretizat al unui Marcel Iancu, stilistica epurată a unui Horia Creangă ori registrul monumental exersat de un Duiliu Marcu, arhitectura Henriettei Delavrancea avea să treacă resemnată în plan secund. Intervenţiile dimprejurul castelului Reginei Maria şi vilele de la Balcic ori proiectele din România interbelică şi postbelică nu puteau concura anvergura blocului ARO, devenit rapid simbol al Bucureştiului anilor ’30, nici vila Jean Fuchs, „prima casă modernistă din Bucureşti“ – după chiar spusele autorului –, şi nici imaginea scenografică a Academiei Militare. 

Doamna arhitect a lucrat într-o arhitectură secundă. Secundă din punctul de vedere al scării şi reprezentativităţii, dar şi din punctul de vedere al atitudinii. Este o arhitectură mediatoare, vizînd registrul stabil, nicidecum acută. Încercarea de a o extrage din această zonă de mijloc mi se pare o eroare, iar actuala reparaţie, binemeritată – chiar dacă timidă – nu ar trebui să militeze pentru o înscriere a sa în categoria „greilor“. Ar fi o greşeală. Este însă dificil de rezistat tentaţiei. Sîntem predispuşi, ca popor, la supralicitarea valorilor care, chiar autentice, ajung finalmente străvezii. Dă bine să plusezi epitetul, dă bine să împănezi caracterizarea... Şi asta pentru a obţine propria ieşire în faţa rîndului. Arhitectura doamnei arhitect trebuie să rămînă în această zonă secundă, în zona de mijloc. Voi încerca să explic... 

Vilele de la Balcic 

Episodul proiectelor de la Balcic, pe ţărmul bulgăresc al Mării Negre, reprezintă cea mai consistentă manifestare a arhitectei. O gestică firească, fără dramatism, feminină de-a dreptul în sensibilitate şi apariţie. 

Firească apare şi exersarea unui vocabular formal apropiat de ceea ce s-ar numi „arhitectură cu referinţă tradiţională“. Partea „tradiţională“, evidentă precum este, rămîne în suspensie liberă. Nu de puţine ori acest mod de a vedea arhitectura a fost revendicat rapid de către comentatorii de specialitate şi catalogat drept interpretare a temelor arhitecturii tradiţionale româneşti. 

Îmi pare a fi o încadrare expediată... Este momentul în care firescul arhitecturii practicate de către doamna arhitect capătă nuanţe, fără a forţa însă propria încadrare. 

Chiar în linia amintitei revendicări, este greu de spus dacă arhitectura vilelor din Balcic ţine numai de o aşa-zisă arhitectură „tradiţională“ românească ori abordarea a implicat şi zona arhitecturii vernaculare bulgăreşti (console puţin adînci dar marcînd semnificativ geometria faţadelor, învelitoare cu pante cuminţi, atît de străine tipologiei casei tradiţionale româneşti, acoperişuri cu olane, dar şi o anumită configurare a volumelor în sensul accentuării înclinaţiei terenului stîncos, în vreme ce casa veche românească rar cunoaşte asemenea rezolvări „pliate“ pe teren). Aşezate la mijloc, între o arhitectură românească tradiţională şi o arhitectură sud-dunăreană, vilele doamnei arhitect reprezintă, de fapt, o reverenţă egală făcută ambelor. Arhitectura aceasta se află la mijloc... 

Exerciţiul vilelor de la Balcic reprezintă cu certitudine o tentativă reuşită de up-datare a tradiţionalului, de oriunde va fi fost recuperat acesta, nord- ori sud-dunărean, simţindu-se şi o „citare“ a pe atunci atît de inovatorului modernism românesc. Tema abordată însă – reinvestigarea formalului tradiţional în notă contemporană – era una majoră pe atunci, după cum este şi astăzi.  

Dacă în spaţiul Cadrilaterului demersurile sale arhitecturale se închideau şi într-o anume logică de legitimare a proaspetei prezenţe româneşti acolo, modelînd clădiri de reprezentare (Primăria oraşului Balcic şi parte din pavilioanele reşedinţei Reginei Maria), situaţia pare stranie în momentul în care această imagine arhitecturală este transplantată în România. Proiectele caselor Cantuniar, Hrubes, Prager ori Simcea din Bucureşti expun chiar modelul de la Balcic: console, olane, pante domoale, linie orizontală, combinaţia albului general cu accente din lemn ori piatră. Cu alte cuvinte, o arhitectură care „dincolo“ avea relaţie cu vernacularul locului este acceptată firesc în ţesutul urban de „dincoace“. Vilele moderniste ţineau paginile revistelor de specialitate. Vilele Henriettei Delavrancea s-au ridicat pur şi simplu, fără publicitatea şi aplauzele breslei. Arhitecta s-ar fi putut rezuma la stilistica neoromânească ori modernistă pe care o mai exersase. 

A ales altfel... 

Acest transplant formal este explicitat tocmai de legitimarea pe care expresia arhitecturală de la Balcic o dobîndise. Prin expunere externă, prin utilizarea sa dedicată tocmai în spaţiul unui Cadrilater care avea nevoie de o substanţială „transfuzie“ românească şi, nu în ultimul rînd, prin joncţiunea făcută cu imaginea regalităţii româneşti de acolo, expresia sintezei de pe litoralul bulgăresc avea să devină totalmente „de-a noastră“. Fusese certificată!  

Pornind firesc de la această arhitectură, avea să rezulte o nouă imagine pentru arhitectura „cu specific românesc“, la scară redusă. Nu se vor mai bate cărările deja umblate, cărări invocînd la nesfîrşit fie stilistica greoaie a neoromânescului interbelic, fie formele radicale ale modernismului – acestea din urmă trezind încă în mintea multora nefericite paralelisme cu volumele laboratoarelor ori ale fabricilor de tot felul. 

Meritul acestei arhitecturi – arhitectură mult prea devreme abandonată şi niciodată epuizată ca potenţial – rezidă tocmai în poziţionarea sa la mijloc. Meritul acestei arhitecturi rezidă tocmai în evitarea radicalismului – fie acesta formal, fie rezultat prin măgulirea tendinţelor autohtoniste şi restrîngerea imperativă la o imagine considerată pur românească... Reprezintă o mediere, mereu cu dublu racord: cu aer tradiţional dar nu tradiţionalistă, modernă dar nu modernistă, avangardistă dar cu privire panoramică, deloc unidirecţionată. Sub formalul unei arhitecturi pitoreşti, secunde ca anvergură, se află, poate, cea mai neîncrîncenată tentativă de investigare a referinţei tradiţionale din ultimul secol. 

Valoarea este dată în primul rînd de această dublă revendicare, iar o înţelegere a sa dincolo de simpla extaziere în faţa echilibrului formal este posibilă doar cu condiţia lecturării simultane, în spaţiu bulgăresc, respectiv spaţiu românesc. Este un demers care depinde structural de fixarea acestor capete de pod. 

Efectele foametei imobiliare 

Din nefericire, am înregistrat deja primul episod al dinamitării unuia din picioarele acestui pod. Cel de dincoace de Dunăre. Henriette Delavrancea fusese, poate, singura responsabilă pentru cruţarea bisericii Kretzulescu în urgia demolărilor comuniste de la sfîrşitul secolului trecut. Alege să rămînă în pridvor, sub zidurile condamnate, decît să se retragă din faţa buldozerelor. Greutatea numelui, odată recunoscută de şefii comunişti de la acea vreme, va face ca dictatul demolării să fie anulat... Nu fusese nevoie nici de înscrierea pe vreo listă a monumentelor, nici de vreun stufos demers birocratic. Recapitulînd acele vremuri pare straniu, dar înscrierea într-un gest moral fusese suficientă. Firească, normală, atitudinea doamnei arhitect, putem zice astăzi, firească precum arhitectura sa, fără dramatismul gesturilor din piaţa publică, atît de invocate acum, în vremea reproşurilor tardive şi a relaxatelor discursuri anticomuniste... Firească într-un context nefiresc, însă! 

Casa Prager din Bucureşti, înscrisă în acelaşi reflex formal al Balcicului, poate cea mai solidă armătură din piciorul podului de pe malul nostru de Dunăre, se va găsi însă singură în faţa tîrnăcoapelor şi a foametei imobiliare din anul de graţie 2009, în plină democraţie cu reţetă originală. De data aceasta, un gest nefiresc dar care, vrînd nevrînd, ne aparţine. Nouă, ca societate. Deznodămîntul este cunoscut... Foamea a învins. Probabil că terenul trebuia recuperat pentru vreo clădire cu „dizain occidental“, faţade de sticlă şi arhitectură avangardistă, arhitectură acută, arhitectură manifest... măcar ca intenţie. Chiar dacă goală de sens. 

Sîntem pe cale să ratăm lecţia normalului, a firescului. Confundăm firescul cu banalul, cu mediocrul... Şi drept urmare, îl concediem scurt dintre obiectivele şi îngăduinţele noastre. Avem nevoie de arhitectura Henriettei Delavrancea-Gibory în plan secund! Este exact pilda care ne lipseşte în istoria arhitecturii ultimului secol. 

Trăim cu impresia că temele majore se discută doar în contextul arhitecturii vedetă. Clădirile rămase în urma doamnei arhitect, cîte şi cît le vom mai îngădui printre noi, consfinţesc tocmai contrariul: firescul este capabil a administra demersuri şi viziuni cu substanţă. Astăzi avem arhitecţi vedetă după cum avem şi clădiri vedetă, premiate în ţară sau în străinătate. Avem oameni cu valoare care gîndesc liber şi cu tîlc arhitectura... În acelaşi timp, rezultatul general este o arhitectură inegală. 

Excepţiile vedetă sînt, în momentul imediat următor, contrabalansate de prostul gust din cealaltă arhitectură, arhitectura de stradă. Excepţiile vedetă sînt imediat contracarate de celelalte excepţii unde kitsch-ul şi mimarea substanţei fac regula. Ne lipseşte normalitatea, tocmai acea arhitectură secundă, rezervată, firească, păstrîndu-şi cu decenţă poziţia de mijloc. Ne lipseşte arhitectura care să medieze, arhitectura echilibrului... 

Doar pendulînd între excese, fie acestea excepţionale ori de-a dreptul abisale, stabilitatea nu se poate menţine. Calitatea, cu atît mai puţin. Între atîtea creionări de clădiri vedetă, trebuie să exersăm şi arhitectura secundă!

Horia Dinulescu este doctorand în arhitectură.

Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.
Jilava Prison jpg
Răutatea și contextul de viață
Oamenii vinovați de ceva rău, cîți or fi ei, provin adeseori din rîndul celor buni.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Labirintul din tufișuri de tuia și-a deschis porțile pentru 78 de nudiști.
Zizi și neantul jpeg
Mentalități din alt film
Avem, oarecum, un obraz mai gros, ne-am învățat, de nevoie, să fim mai puțin sensibili în momente în care, de fapt, ar trebui să fim.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
M-aș muta din București, dar unde?
Mereu am urît cumva Bucureștiul, deși m-am străduit să-l iubesc, iar în ultimii ani, de cînd nu se întrevede nici o schimbare, l-am urît mai mult decît oricînd.
p 19 WC jpg
Ordinea morală a lumii
Ne place sau nu, chiar există și femei care nu vor să aibă copii. Ce se întîmplă dacă le obligi să ducă sarcina la termen și să dea naștere unui copil pe care nu-l doresc?
p 20 jpg jpg
„Cîntarea Cîntărilor” și tandrețea interpretării
În mijlocul unei istorii a poporului lui Dumnezeu aspru judecată, cu căderi și ridicări neîncetate, cu plîngeri și strigăte de speranță, pocăință, credință neclintită și întunecate lepădări stă un cîntec de dragoste care lovește pe cititor chiar în creștetul sufletului și al cărnii.

Adevarul.ro

image
Accesul turiştilor, interzis în Thassos. Pe ce plaje nu se mai poate ajunge
Mai multe restricţii sunt în vigoare pentru turiştii care ajung în Grecia, începând cu data de luni, 8 august. Autorităţile au interzis accesul din cauza riscului de incendiu.
image
Bătaie în tren între un controlor şi un călător fără bilet. Agresorul este căutat de oamenii legii VIDEO
Un controlor de bilete a fost lovit de un pasager fără bilet care a devenit nervos în momentul în care a fost depistat. Totul s-a petrecut într-un tren care circula pe ruta Mangalia - Sibiu.
image
Primele imagini cu muniţia românească  primită de soldaţii ucraineni VIDEO
Site-ul specializat Ukraine Weapons Tracker au prezentat imagini cu ceea ce par a fi obuze de calibrul 122 milimetri fabricate în România de Romarm în 2022.

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.