Henriette Delavrancea-Gibory

- sau exercițiul arhitecturii secunde -

Henriette Delavrancea-Gibory reprezintă o personalitate aparte a arhitecturii româneşti. Asta şi pentru că nu a fost (re)cunoscută pînă acum cîţiva ani decît într-un restrîns cerc profesional. Şi fiindcă istoriile arhitecturii de la noi o plasează întotdeauna în centrul unei enumerări, niciodată în centrul unui paragraf. 

Între avangardismul interbelic teoretizat al unui Marcel Iancu, stilistica epurată a unui Horia Creangă ori registrul monumental exersat de un Duiliu Marcu, arhitectura Henriettei Delavrancea avea să treacă resemnată în plan secund. Intervenţiile dimprejurul castelului Reginei Maria şi vilele de la Balcic ori proiectele din România interbelică şi postbelică nu puteau concura anvergura blocului ARO, devenit rapid simbol al Bucureştiului anilor ’30, nici vila Jean Fuchs, „prima casă modernistă din Bucureşti“ – după chiar spusele autorului –, şi nici imaginea scenografică a Academiei Militare. 

Doamna arhitect a lucrat într-o arhitectură secundă. Secundă din punctul de vedere al scării şi reprezentativităţii, dar şi din punctul de vedere al atitudinii. Este o arhitectură mediatoare, vizînd registrul stabil, nicidecum acută. Încercarea de a o extrage din această zonă de mijloc mi se pare o eroare, iar actuala reparaţie, binemeritată – chiar dacă timidă – nu ar trebui să militeze pentru o înscriere a sa în categoria „greilor“. Ar fi o greşeală. Este însă dificil de rezistat tentaţiei. Sîntem predispuşi, ca popor, la supralicitarea valorilor care, chiar autentice, ajung finalmente străvezii. Dă bine să plusezi epitetul, dă bine să împănezi caracterizarea... Şi asta pentru a obţine propria ieşire în faţa rîndului. Arhitectura doamnei arhitect trebuie să rămînă în această zonă secundă, în zona de mijloc. Voi încerca să explic... 

Vilele de la Balcic 

Episodul proiectelor de la Balcic, pe ţărmul bulgăresc al Mării Negre, reprezintă cea mai consistentă manifestare a arhitectei. O gestică firească, fără dramatism, feminină de-a dreptul în sensibilitate şi apariţie. 

Firească apare şi exersarea unui vocabular formal apropiat de ceea ce s-ar numi „arhitectură cu referinţă tradiţională“. Partea „tradiţională“, evidentă precum este, rămîne în suspensie liberă. Nu de puţine ori acest mod de a vedea arhitectura a fost revendicat rapid de către comentatorii de specialitate şi catalogat drept interpretare a temelor arhitecturii tradiţionale româneşti. 

Îmi pare a fi o încadrare expediată... Este momentul în care firescul arhitecturii practicate de către doamna arhitect capătă nuanţe, fără a forţa însă propria încadrare. 

Chiar în linia amintitei revendicări, este greu de spus dacă arhitectura vilelor din Balcic ţine numai de o aşa-zisă arhitectură „tradiţională“ românească ori abordarea a implicat şi zona arhitecturii vernaculare bulgăreşti (console puţin adînci dar marcînd semnificativ geometria faţadelor, învelitoare cu pante cuminţi, atît de străine tipologiei casei tradiţionale româneşti, acoperişuri cu olane, dar şi o anumită configurare a volumelor în sensul accentuării înclinaţiei terenului stîncos, în vreme ce casa veche românească rar cunoaşte asemenea rezolvări „pliate“ pe teren). Aşezate la mijloc, între o arhitectură românească tradiţională şi o arhitectură sud-dunăreană, vilele doamnei arhitect reprezintă, de fapt, o reverenţă egală făcută ambelor. Arhitectura aceasta se află la mijloc... 

Exerciţiul vilelor de la Balcic reprezintă cu certitudine o tentativă reuşită de up-datare a tradiţionalului, de oriunde va fi fost recuperat acesta, nord- ori sud-dunărean, simţindu-se şi o „citare“ a pe atunci atît de inovatorului modernism românesc. Tema abordată însă – reinvestigarea formalului tradiţional în notă contemporană – era una majoră pe atunci, după cum este şi astăzi.  

Dacă în spaţiul Cadrilaterului demersurile sale arhitecturale se închideau şi într-o anume logică de legitimare a proaspetei prezenţe româneşti acolo, modelînd clădiri de reprezentare (Primăria oraşului Balcic şi parte din pavilioanele reşedinţei Reginei Maria), situaţia pare stranie în momentul în care această imagine arhitecturală este transplantată în România. Proiectele caselor Cantuniar, Hrubes, Prager ori Simcea din Bucureşti expun chiar modelul de la Balcic: console, olane, pante domoale, linie orizontală, combinaţia albului general cu accente din lemn ori piatră. Cu alte cuvinte, o arhitectură care „dincolo“ avea relaţie cu vernacularul locului este acceptată firesc în ţesutul urban de „dincoace“. Vilele moderniste ţineau paginile revistelor de specialitate. Vilele Henriettei Delavrancea s-au ridicat pur şi simplu, fără publicitatea şi aplauzele breslei. Arhitecta s-ar fi putut rezuma la stilistica neoromânească ori modernistă pe care o mai exersase. 

A ales altfel... 

Acest transplant formal este explicitat tocmai de legitimarea pe care expresia arhitecturală de la Balcic o dobîndise. Prin expunere externă, prin utilizarea sa dedicată tocmai în spaţiul unui Cadrilater care avea nevoie de o substanţială „transfuzie“ românească şi, nu în ultimul rînd, prin joncţiunea făcută cu imaginea regalităţii româneşti de acolo, expresia sintezei de pe litoralul bulgăresc avea să devină totalmente „de-a noastră“. Fusese certificată!  

Pornind firesc de la această arhitectură, avea să rezulte o nouă imagine pentru arhitectura „cu specific românesc“, la scară redusă. Nu se vor mai bate cărările deja umblate, cărări invocînd la nesfîrşit fie stilistica greoaie a neoromânescului interbelic, fie formele radicale ale modernismului – acestea din urmă trezind încă în mintea multora nefericite paralelisme cu volumele laboratoarelor ori ale fabricilor de tot felul. 

Meritul acestei arhitecturi – arhitectură mult prea devreme abandonată şi niciodată epuizată ca potenţial – rezidă tocmai în poziţionarea sa la mijloc. Meritul acestei arhitecturi rezidă tocmai în evitarea radicalismului – fie acesta formal, fie rezultat prin măgulirea tendinţelor autohtoniste şi restrîngerea imperativă la o imagine considerată pur românească... Reprezintă o mediere, mereu cu dublu racord: cu aer tradiţional dar nu tradiţionalistă, modernă dar nu modernistă, avangardistă dar cu privire panoramică, deloc unidirecţionată. Sub formalul unei arhitecturi pitoreşti, secunde ca anvergură, se află, poate, cea mai neîncrîncenată tentativă de investigare a referinţei tradiţionale din ultimul secol. 

Valoarea este dată în primul rînd de această dublă revendicare, iar o înţelegere a sa dincolo de simpla extaziere în faţa echilibrului formal este posibilă doar cu condiţia lecturării simultane, în spaţiu bulgăresc, respectiv spaţiu românesc. Este un demers care depinde structural de fixarea acestor capete de pod. 

Efectele foametei imobiliare 

Din nefericire, am înregistrat deja primul episod al dinamitării unuia din picioarele acestui pod. Cel de dincoace de Dunăre. Henriette Delavrancea fusese, poate, singura responsabilă pentru cruţarea bisericii Kretzulescu în urgia demolărilor comuniste de la sfîrşitul secolului trecut. Alege să rămînă în pridvor, sub zidurile condamnate, decît să se retragă din faţa buldozerelor. Greutatea numelui, odată recunoscută de şefii comunişti de la acea vreme, va face ca dictatul demolării să fie anulat... Nu fusese nevoie nici de înscrierea pe vreo listă a monumentelor, nici de vreun stufos demers birocratic. Recapitulînd acele vremuri pare straniu, dar înscrierea într-un gest moral fusese suficientă. Firească, normală, atitudinea doamnei arhitect, putem zice astăzi, firească precum arhitectura sa, fără dramatismul gesturilor din piaţa publică, atît de invocate acum, în vremea reproşurilor tardive şi a relaxatelor discursuri anticomuniste... Firească într-un context nefiresc, însă! 

Casa Prager din Bucureşti, înscrisă în acelaşi reflex formal al Balcicului, poate cea mai solidă armătură din piciorul podului de pe malul nostru de Dunăre, se va găsi însă singură în faţa tîrnăcoapelor şi a foametei imobiliare din anul de graţie 2009, în plină democraţie cu reţetă originală. De data aceasta, un gest nefiresc dar care, vrînd nevrînd, ne aparţine. Nouă, ca societate. Deznodămîntul este cunoscut... Foamea a învins. Probabil că terenul trebuia recuperat pentru vreo clădire cu „dizain occidental“, faţade de sticlă şi arhitectură avangardistă, arhitectură acută, arhitectură manifest... măcar ca intenţie. Chiar dacă goală de sens. 

Sîntem pe cale să ratăm lecţia normalului, a firescului. Confundăm firescul cu banalul, cu mediocrul... Şi drept urmare, îl concediem scurt dintre obiectivele şi îngăduinţele noastre. Avem nevoie de arhitectura Henriettei Delavrancea-Gibory în plan secund! Este exact pilda care ne lipseşte în istoria arhitecturii ultimului secol. 

Trăim cu impresia că temele majore se discută doar în contextul arhitecturii vedetă. Clădirile rămase în urma doamnei arhitect, cîte şi cît le vom mai îngădui printre noi, consfinţesc tocmai contrariul: firescul este capabil a administra demersuri şi viziuni cu substanţă. Astăzi avem arhitecţi vedetă după cum avem şi clădiri vedetă, premiate în ţară sau în străinătate. Avem oameni cu valoare care gîndesc liber şi cu tîlc arhitectura... În acelaşi timp, rezultatul general este o arhitectură inegală. 

Excepţiile vedetă sînt, în momentul imediat următor, contrabalansate de prostul gust din cealaltă arhitectură, arhitectura de stradă. Excepţiile vedetă sînt imediat contracarate de celelalte excepţii unde kitsch-ul şi mimarea substanţei fac regula. Ne lipseşte normalitatea, tocmai acea arhitectură secundă, rezervată, firească, păstrîndu-şi cu decenţă poziţia de mijloc. Ne lipseşte arhitectura care să medieze, arhitectura echilibrului... 

Doar pendulînd între excese, fie acestea excepţionale ori de-a dreptul abisale, stabilitatea nu se poate menţine. Calitatea, cu atît mai puţin. Între atîtea creionări de clădiri vedetă, trebuie să exersăm şi arhitectura secundă!

Horia Dinulescu este doctorand în arhitectură.