Cum am devenit birocrat
Arhitectul s-a bucurat în ultimele decenii, incluzînd aici şi o bună perioadă antedecembristă, de o dublă percepţie. Pe de-o parte, este vorba despre imaginea pe care el însuşi o are despre propriul statut şi cei care-i stau alături în breaslă: profesionistul anume instruit pentru a putea transfera nevoia de arhitectură, din zona dorinţelor individuale ori de grup, a exigenţelor şi armonizării, în spaţiul public al zidirii concrete. Desigur, ca pretutindeni, există şi acute ale percepţiei. Apare astfel tipul arhitectului-iniţiat precum în vechile bresle ale meşterilor de catedrale, cel care invocă, mai degrabă în vorbă decît în fapt, simboluri, mistică şi trimiteri absconse, lăsînd mereu senzaţia unor adevăruri parţial afirmate, imposibil de transmis în întregime unui profan. Există şi tipul teoreticianului de arhitectură, cel mereu suspectat a nu fi proiectat nici măcar o casă în viaţa lui, lucru care i se serveşte drept contraargument, pe faţă ori voalat, de fiecare dată cînd argumentele sale irită. Mai există şi tipul arhitectului-vedetă, întotdeauna conştient de propria-i originalitate, reală ori imaginată, nativă ori fabricată, întotdeauna gata să emită manifeste în exprimări abstracte şi insistent noncomformiste, întotdeauna aplaudat în conferinţe ori decernări de premii, întotdeauna căutat la baluri ale breslei...
Cea de-a doua faţă a percepţiei amintite se referă la imaginea pe care beneficiarul o are despre arhitect. Şi aici există tipuri. Cel mai neutru, firesc şi, prin urmare, anost pentru o discuţie este tipul profesionistului, cel care îşi face meseria precum oricare alt profesionist din oricare altă profesie, fără gesturi voit magistrale ori derapaje abisale.
În alte cazuri, arhitectul ajunge să fie rapid încadrat drept „dom’ inginer“. Nu este vorba despre vreo insinuare ori ironie, după cum aducerea sa în discuţie nu vizează vreo intenţie de categorisire a profesiilor pe o scară valorică. Trădează însă ambiguitatea cu care este perceput arhitectul! Într-o logică a comparaţiei, lucrurile s-ar aşeza astfel: dacă am o problemă de sănătate, apelez la doctor. Dacă am o problemă de natură juridică apelez la avocat ori notar, după caz. Dacă, însă, vreau să-mi construiesc o casă – nici o problemă! Doar ştiu cum vreau să arate. Restul e simplu: inginerul îmi proiectează structura, meşterul o execută... Iar arhitectul?
Am avut ocazia, şi nu o dată, să văd la televizor „vilele“ celor din clasa politicienilor de tot soiul ori din cea a meteoricilor oameni de afaceri (atunci cînd cele două nu se suprapun insinuant), aduse în bătaia presei de vreun scandal sau vreo suspiciune de orice fel. În aceste cazuri, se strecoară în faţă tipul arhitectului-ospătar. Este cel care primeşte comanda şi, eventual, numai dacă i se solicită, recomandă. Nu contrazice niciodată, nu are păreri ori zbucium metafizic: zîmbeşte îngăduitor, serveşte îndatoritor, încasează prompt. Se recunoaşte uşor după modul în care pluteşte printre clienţi cu proiectele spectaculos purtate pe braţe, mereu la limita de a fi scăpate pe jos, într-o echilibristică plină de suspans. Ca meniu consecvent „servit“ – palatul! Scări exterioare kilometrice se agaţă disperat de faţadele principale, culorile de circ trădează circul de afară, clasicele coloane ritmează şchiop iar fîntîna arteziană devine loc de supliciu şi motiv de reumatism, de la atîta umezeală, pentru greu încercaţii amoraşi din marmură... Oameni de afaceri şi politicieni, prezenţe constante în tot soiul de topuri şi sondaje, oameni umblaţi prin lume, dintre aceia care-şi servesc cafeaua de dimineaţă la Viena pentru ca apoi să petreacă weekendul pe Riviera Franceză, cei în lumea cărora marca/brandul stabileşte ierarhii şi exclusivităţi, odată ajunşi la momentul edificării propriei reşedinţe trădează starea de la care au plecat cîndva.
În acest tip de percepţie, cuvîntul de ordine este „a vrea“. Casa va arăta aşa cum vrea comanditarul. Iar acesta vrea mare, vrea colorat, vrea scump... Reflexul originii şi al precarităţii culturale nu poate fi mimat, iar arhitectura are, fără îndoială, primul merit al deconspirării. Or, în calea acestui „a vrea“, rar se întîmplă ca instituţiile statului să intervină şi să aşeze limitele lui „a autoriza“. Iar arhitectul?
Dacă la început vorbeam despre o dublă percepţie de care se bucură acesta, aflu cu surprindere că este pe cale să mai apară încă una. Arhitectul birocrat! Există o iniţiativă legislativă a unor parlamentari de pe la noi, care, în numele scurtcircuitării birocraţiei, propun eliminarea implicării arhitectului din succesiunea de etape avînd ca finalitate concretă construcţia de arhitectură. Se vor utiliza proiecte tip!
Nu mişcările lente, de balerină adormită în plin act artistic, ale instituţiilor abilitate cu autorizarea construcţiilor reprezintă principala cauză a retardului birocratic. Nu zecile de dosare, autorizări şi avizări avînd ca rezultat construcţii ce sfîrşesc, de atîtea ori, în a nu respecta nici măcar cele mai elementare norme de bună-cuviinţă, ce să mai vorbim despre norme urbanistice ori de altă natură, constituie problema aleşilor în forul legislativ al ţării. Problema este reprezentată de către arhitect şi implicarea sa în procesul constructiv!
Dacă ar fi să stabilesc o paralelă, aş zice că este ca şi cum ai învinovăţi avocatul pentru durata proceselor din România. Este ca şi cum, în plină criză a medicamentelor pe rafturile farmaciilor, ai învinovăţi medicul pentru că a prescris cutare reţetă... Poate că şi în aceste cazuri ar fi mai simplă o preluare a soluţiei propuse în amintita iniţiativă legislativă: sentinţele şi reţetele tip! Cu siguranţă vom fi mai drepţi şi mai sănătoşi!
Horia Dinulescu este doctorand în arhitectură.
