Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
● Paul BALOGH
Consider fără echivoc că timbrul literar este o suprataxare. Şi în forma existentă pînă acum, şi în forma augmentată propusă şi împinsă pe ascuns în Parlament. Maniera de operare şi scandalul aferent „descoperirii“ arată că scopul timbrului literar nu era unul clar, făcut cu informarea şi consimţămîntul victimei (editurile şi cumpărătorii), ci unul relativ obscur făcut în numele unei instituţii private conduse de domnul Manolescu. Nu discut aici destinaţia sau necesitatea acelor fonduri care ajung la Uniunea Scriitorilor. Dar contest calea şi modul de operare.
Dacă este nevoie de bani suplimentari la Uniunea Scriitorilor, atunci această uniune poate să ceară aşa ceva de la bugetul de stat din banii colectaţi prin TVA-ul de 9% care se aplică cărţilor. Şi dacă Uniunea dovedeşte că gestionează bine aceşti bani şi cîştigă concursuri de proiecte pe bani de la buget, atunci toată lumea ar fi fericită. Dar a impune un timbru literar în maniera aceasta înseamnă, în fapt, să creşti preţul cărţii pentru nişte cititori/cumpărători care nu au nici un control asupra destinaţiei acestor fonduri. Obligi, practic, un cititor să fie un mecena fără voie. Este o practică ce trebuie să înceteze. Scriitorii se află şi ei, la fel ca fiecare altcineva care nu e angajat la stat, pe o piaţă a muncii dificilă. Sînt şi ei plătitori de taxe (pentru drepturile de autor), pot şi ei să aibă protecţie socială şi pensii. Dacă acest lucruri nu funcţionează, atunci statul trebuie să reglementeze acest fapt, dar nu printr-o suprataxare a culturii scrise. Ci printr-o corectă gestionare a fondurilor deja disponibile. Sufocarea iniţiativei private este o măsură contraproductivă, mai ales într-o cultură atît de mică, cu o piaţă de carte atît de mică, cum e România.
Paul Balogh este managing partner la ReadForward.
● Mihail PENESCU
Legea timbrului literar existentă, cît şi noul proiect sînt expresia faptului că încă nu ne-am desprins din comunism, nu ne-au dispărut reflexele şi mentalităţile de atunci. Comuniştii, după ce i-au exterminat pe cei pe care nu-i puteau supune, i-au mituit pe ceilalţi, pe cei care ar fi putut reprezenta un pericol, pe cei cu potenţial de lider de opinie. Şi astfel apar privilegiile extinse ale uniunilor de creaţie, entităţi care, cu excepţia revoltaţilor, servesc cu sîrg şi eficienţă propaganda comunistă. După 1989, fiecare a vrut libertate şi democraţie în sensul propriu, înţeles de sine, dar cu conservarea privilegiilor anterioare. Aşa s-a născut prima lege a timbrului literar.
Noul proiect este prezentat ca ultima sursă de supravieţuire a uniunilor. Nu vreau să judec pe nimeni, dar nu e corect să încerci să-ţi rezolvi problemele transferîndu-le în grija altora. Şi nu este un argument să recurgi la nostalgia pentru societatea interbelică. Aceea funcţiona după alte reguli. Nu voi repeta argumentele tehnice împotriva noului proiect pentru că acestea au fost expuse de nenumărate ori de mulţi dintre colegii mei sau de tehnicieni.
Nimeni nu poate crede că editorii se opun finanţării culturii sau a uniunilor de creatori. Dar, cu tot respectul, această schismă între editori, sau întreprinzători în general, şi uniunile de creaţie a fost generată unilateral. Cred că uniunile de creaţie ar avea multe de învăţat de la ceilalţi pe tema managementului şi cred că, dacă ar dialoga şi ar colabora, ar găsi împreună soluţii mai eficiente de finanţare, mai ales dacă există o bunăvoinţă şi bună-credinţă din partea legiuitorului.
Mihail Penescu este preşedinte al Uniunii Editorilor din România.
● Dorina Lazăr
Nu înţeleg de ce ar trebui să am obiecţii faţă de o lege care funcţionează de mai mulţi ani, din 1994, şi căreia ne conformăm cu stricteţe – 5% din preţul biletului este virat automat către UNITER.
Mai există şi un alt „timbru“, de 1% din preţul biletului, dirijat către Crucea Roşie, şi un al treilea, „taxa de monument“, 2%. Teatrul Odeon funcţionează într-o clădire declarată monument arhitectonic, aşa că sîntem scutiţi de această mică taxă. Pînă acum, se aplica o ştampilă pe bilet, acum se va aplica un timbru.
Urmează să ne facem o provizie de timbre serioasă pentru că avem o activitate intensă.
Ce să cred, că numai fraierii s-au conformat legii din 1994? Bine ar fi ca aceste sume să ajungă acolo unde trebuie, nu într-o „oală comună“ şi dirijate cine ştie unde, cum s-a întîmplat în istoria recentă cu impozitele, taxele CAS şi CASS.
Dorina Lazăr este directorul Teatrului Odeon.
● Dan POPESCU
Timbrul pe arta plastică este de 0,5% din orice vînzare pe care o realizează oricine vinde ceva ce are o calitate artistică. Ce e amuzant e că definiţia artei aplicată de legislatori e foarte apropiată de cea antic-grecească, astfel că şi olarul produce artă plastică. Sînt curios dacă designerii vestimentari sau cei care manufacturează şei de cai sînt cuprinşi de legea în cauză. Mie nu mi-a fost clar. În principiu sînt de acord ca această taxă să fie aplicată măcar galeriştilor de artă doar dacă s-ar îndeplini următoarele condiţii: 1) UAP să nu fie singura uniune care să poată încasa această taxă. În baza a ce au monopolizat ei acest statut? Firesc ar fi ca privatul să poată avea opţiuni în a direcţiona taxa; 2) O mai bună şi mai transparentă gestionare a fondurilor ar fi de dorit. Pe temeiul
sînt de părere că toţi cei care plătesc taxa trebuie să aibă dreptul să voteze în şedinţele UAP.
Dan Popescu este fondatorul H’Art Gallery.
● Dragoş BÂSCĂ
Lipsa unei minime cercetări a pieţei care urmează să fie afectată de această nouă taxă trădează neglijenţa şi dispreţul iniţiatorilor. Este absurd ca entităţi economice care dezvoltă proiecte în zona culturală să cotizeze din veniturile lor la fel şi fel de asociaţii netransparente în ceea ce priveşte cheltuirea acestor bani. Am citit textul patetic al acestei iniţiative legislative care vrea să salveze cultura omorînd antreprenorii din industriile creative.
Cînd e vorba să viseze cai verzi pe pereţi (capitale culturale europene în toată ţara, de exemplu), activiştii de partid se bazează pe cei care şi-au riscat resursele şi au investit ani de muncă în organizarea unor evenimente devenite reper.
Să îşi pună ştampila pe proiectele muncite de alţii a ajuns să fie singura strategie culturală a instituţiilor de stat. Ar fi bine să se înţeleagă că funcţionăm oricum într-o piaţă ridicol de mică şi de dificilă, cu taxe suficient de mari ca să mai fie nevoie şi de acest nepreţuit ajutor. Acceptăm că nu există facilităţi fiscale care să ne încurajeze să dezvoltăm proiecte culturale, dar măcar o vreme ar fi bine să nu mai apară alte noi taxe.
Dragoş Bâscă este concert promoter, Twin Arts.
● Augustin IOAN
Taxa de timbru cultural înseamnă lucruri diferite de la un domeniu al creaţiei la altul. În ceea ce priveşte arhitectura, a fost, mai cu seamă în perioada
-ului imobiliar, un mod elegant de a face un soi de haiducie pe invers: s-a colectat o sumă infimă, prin comparaţie cu costurile proiectelor taxate, de la toţi arhitecţii, spre a o concentra şi redistribui sub forma finanţării proiectelor culturale. Deşi nu am beneficiat niciodată de finanţarea vreunei cărţi din aceste sume, care s-au împuţinat drastic în vremuri de criză, accept că există un soi de program pe termen lung prin care să se finanţeze mai cu seamă un soi de cercetare fundamentală în domeniul istoriei arhitecturii. Unele edituri s-au adaptat mai bine (precum Simetria, editura abonată la premiile bienalelor cu volume a căror cercetare şi publicare sînt îndatorate tocmai timbrului), altele mai puţin bine, altele – deloc. Fireşte, există mirări, ca să nu zic chiar exclamaţii, dar, în general, pare că juriile, alese mai mult sau mai puţin din afara domeniului, reuşesc să creeze o aparenţă de obiectivitate. Proiectele culturale finanţează şi ele, în absenţa banilor de la stat, cercetarea, evenimentele publice ale breslei (expoziţii anuale şi bienalele). Prin urmare, arhitecţii nu au a se plînge de această taxă, ci, poate, de sărăcia ei, datorată crizei. Acum, la revizuire, în chestiune a fost cine este recipientul sumelor colectate: OAR şi UAR, ca pînă acum, sau doar UAR, ca uniune de creaţie de interes naţional. Mărturisesc că nu am o opinie formată în această dispută. OAR este cea mai mare dintre cele două organizaţii şi, administrînd dreptul de semnătură al arhitecţilor, poate pretinde că în ea se regăseşte majoritatea activă a breslei. Pe de altă parte, UAR şi-a făcut un stindard din a promova acţiunile culturale şi, în rîndurile seniorilor membri, sînt destui dintre cei ce reprezintă capitalul cultural al profesiunii. Dar problema nu este de nerezolvat, cîtă vreme, la plata taxei, se poate opta pentru una sau alta dintre organizaţii. În concluzie, în ceea ce îi priveşte pe arhitecţi, taxa de timbru de arhitectură are deja o tradiţie predominant pozitivă şi cred că ar fi nimerit ca lucrurile să poată continua ca atare, poate cu micile corijări interne, care se impun, cu privire la judecata proiectelor culturale şi editoriale propuse.
Augustin Ioan este arhitect.
● Lucian VĂRŞĂNDAN
Legea nr. 35/1994 fiind în vigoare, e neclar pentru ce se cere o nouă reglementare. În expunerea de motive se arată că Legea nr. 35 ar fi „greu aplicabilă“, iar noua lege s-ar impune din cauza evaziunii fiscale din domeniul artei. Argumentele sînt vagi şi discutabile, din următoarele motive: e aiuritor argumentul fiscal – dacă iniţiatorii proiectului ştiu că „se evazionează jumătate din obiectele de artă existente pe piaţă“, le solicităm să comunice datele pe care îşi întemeiază această afirmaţie, precum şi măsurile întreprinse pe lîngă organele judiciare. Altminteri, parlamentarii semnatari răspund pentru prejudiciul de imagine creat întregii bresle.
Dacă evaziunea ar fi reală, ea ar trebui combătută acolo unde se înfăptuieşte, fără a se modifica tot eşafodajul normativ, ca şi cum toţi producătorii de bunuri culturale ar fi evazionişti. De altfel, sancţiuni pentru neplata timbrului sînt prevăzute şi de normele actuale. S-au aplicat?
E imposibil a se aplica un timbru fizic pe biletele de spectacol vîndute online.
Creşterea valorii timbrului literar nu e oportună şi ar afecta consumul cultural.
Noul proiect nu instituie timbrul în sine, ci modifică modul de aplicare a acestuia şi creşte valoarea unor timbre. De aceea, e neverosimil şi discursul celor care se opun acum însăşi ideii de timbru cultural. Acesta îşi are utilitatea lui, iar dacă se consideră că unele uniuni de creaţie ar utiliza aceste fonduri netransparent, legea în vigoare dă, şi pentru acest caz, prerogative de control Ministerului Culturii.
Deci, de ce am avea nevoie de o nouă lege a timbrului cultural?
Lucian M. Vărşăndan este director al Teatrului German de Stat Timişoara.
a consemnat Matei MARTIN
