Oligarhizarea universităţilor

Publicat în Dilema Veche nr. 544 din 17-23 iulie 2014
Oligarhizarea universităţilor jpeg

Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general. Norma şi respectul faţă de ea ne permit să convieţuim în forme şi asocieri de tip social tot mai complexe şi mai perfecţionate. Norma este cea care ne ţine împreună şi care nu ne permite să ne sfîşiem literalmente pe străzi, în căutarea fericirii sau a satisfacţiilor pe care le dorim şi credem că le merităm. Respectul faţă de normă desparte statele civilizate de cele barbare şi statele bogate de cele sărace. Norma este cea chemată să pună pe picior de egalitate oameni care, prin natura lor, sînt profund diferiţi. Apărînd norma, ne apărăm statutul de indivizi moderni şi liberi, a căror libertate şi demnitate se află mai presus de orice. În spatele oligarhului (om de afaceri, primar, preşedinte de Consiliu Judeţean sau rector) se află eşecul României ca ţară democratică şi prosperă, haosul şi apoi levierul torţionarului (ca să-l cităm pe unul dintre torţionari). Din aceste motive, regret reacţia destul de slabă a societăţii civile şi a mediilor academice din România la ultima Ordonanţă de guvern care priveşte educaţia, este vorba despre OUG nr. 49/2014.

Această reacţie foarte slabă ne spune multe despre ce se întîmplă şi în aceste medii. Pentru că sînt parte a României, universităţile nu puteau să nu împrumute trăsăturile societăţii româneşti. De-a lungul timpului s-au oligarhizat foarte puternic. Sînt locurile în care şefii îşi angajează copiii şi soţiile, în conducerea lor permanentizîndu-se clanul şi manifestările de tip mafiot. Şi în universităţi este valabil principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră“, astfel că, dacă nu eşti atent, poţi deveni, peste noapte, fără să vrei, un indezirabil, adică un om nefrecventabil, duşmanul şefului cel mare, deci duşmanul tuturor. Oligarhia din universităţi nu se deosebeşte cu nimic de cea impusă de un primar analfabet în ultima comună a patriei. Acelaşi stil, adică practicarea cu insistenţă a mecanismului de acţiune/reacţiune format din sancţiune/recompensă, formarea în jurul şefului a unui zid de nepătruns întreţinut de interese şi avantaje de toate felurile, elaborarea de norme şi regulamente cu ţintă precisă, urmărirea procesului de vot la alegeri, falsificarea de documente, atenţionarea şi sancţionarea, mergîndu-se pînă la desfacerea contractului de muncă pentru cei care scot un sunet. Oligarhia universitară se autoalimentează fără ruşine. În spatele autonomiei universitare de la noi se află mii de decizii, regulamente, Carte universitare, hotărîri ale unor organisme de conducere colegială care se află în afara oricărei legi scrise sau nescrise şi în afara oricărei urme de bun-simţ. Din universităţile din România pleci din funcţie numai cu picioarele înainte.

Legea 84/1995, prima lege a învăţămîntului de după Revoluţie, a permis acest lucru. La art. 93, alin. 1 se spunea: „O persoană nu poate ocupa funcţia de decan sau rector mai mult de două mandate succesive.“ Formularea ar fi trebuit să fie clară pentru orice om de bun-simţ, în sensul că nu poţi rămîne rector sau decan mai mult de opt ani. Se recunoştea un principiu de aur în management, neinventat de noi, acela al cifrei 8, care permite punerea în aplicare a unui proiect şi evită denaturarea actului de conducere prin rotaţia la funcţie. La noi însă au existat rectori de universităţi mari care au dovedit încă o dată, în cel mai pur stil românesc imaginabil, că ştiinţa de carte nu are nimic a face cu caracterul. Sînt cunoscute cazurile în care unul, pentru a mima respectarea legii, s-a autosuspendat din funcţie pe parcursul celui de-al doilea mandat, după care a candidat din nou, iar altul l-a învăţat carte pe Putin prin exercitarea funcţiei timp de două mandate şi revenirea în funcţia de rector, după patru ani, pentru încă două mandate. Pentru a evita asemenea situaţii şi pentru a opri oligarhizarea învăţămîntului superior prin eternizarea pe funcţie, legiuitorul din 2011 (Legea nr. 1/2011) a ţinut să clarifice în mod expres durata de exercitare a funcţiei. La art. 213, alin. 1 se prevedea: „Durata mandatului de rector este de 4 ani. Mandatul poate fi reînnoit cel mult o dată, în urma unui nou concurs, conform prevederilor Cartei universitare. O persoană nu poate fi rector al aceleiaşi instituţii de învăţămînt superior mai mult de 8 ani, indiferent de perioada în care s-au derulat mandatele şi de întreruperile acestora.“ Mulţi jurişti au pierdut nopţi întregi să dezlege acest articol şi să ofere şefilor lor dragi posibilitatea de a mai rămîne „pe funcţie, măcar o dată“. Dar păsările degeaba s-au oprit din cîntat, norii degeaba şi-au ţinut respiraţia iar amantele degeaba au vărsat rîuri de lacrimi şi blesteme. Sub presiunea Ministerului, „rectozaurii“ au trebuit să plece din funcţii. Aşa se face că acum veţi găsi în universităţi rectori sau decani tineri, care era de aşteptat să continue bătălia împotriva oligarhizării sistemului. Dar iată că nu s-a întîmplat aşa, din păcate!

OUG 49/2014, adică al treisprezecelea (nici nu mai ştiu dacă le-am numărat bine) act normativ de modificare a Legii nr. 1/2011 este gîndită, din punctul de vedere pe care îl dezbatem, ca o revanşă. Nu numai că permite revenirea în funcţii pentru un număr infinit de ani, dar face asta şi pentru oamenii trecuţi de 65 sau de 70 de ani. În paranteză fie spus, tot respectul pentru vîrsta, prestigiul şi cariera didactică şi ştiinţifică a unui profesor universitar trecut de 65 de ani. Un asemenea om poate preda, în regimul pe care universitatea i-l oferă, poate conduce doctorate cu succes sau poate oferi excelente rezultate ca cercetător ştiinţific sau consultant. Chiar este de militat pentru păstrarea lor aproape de universitate. Dar a-i mai ţine pe scaunul de şef este o absurditate, o aberaţie pe care această ordonanţă o permite. După intrarea în vigoare a ordonanţei, alin. 4 al art. 213 va avea următorul conţinut: „Durata mandatului de rector este de 4 ani. O persoană nu poate ocupa funcţia de rector la aceeaşi instituţie de învăţămînt superior pentru mai mult de două mandate succesive, complete.“ Cu mici modificări, se reia textul din anul 1995, care a permis enormităţile despre care vorbeam. Mai mult, se vor reîntoarce în funcţii şi frustraţii pentru care juriştii au murit de somn, iar păsările din spatele rectoratelor au trebuit să tacă de frică, şi care au plecat din funcţii cu fracţii de mandate nefinalizate. Cît priveşte pensionarea şefilor, ordonanţa este foarte clară. Şefii nu se mai pensionează. Iată textul: „Prin excepţie de la alin. 1 (care prevede pensionarea profesorilor şi cercetătorilor la 65 de ani), în cazul în care instituţiile de învăţămînt superior nu pot acoperi normele cu titulari şformulare vagă, pentru că mereu va exista cel puţin un curs sau un seminar care poate fi dat unui cadru didactic asociatţ, pot hotărî menţinerea calităţii de titular în învăţămînt şi/sau în cercetare, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, pe baza evaluării anuale a performanţelor academice, după o metodologie stabilită de senatul universitar.“ După cum v-aţi dat seama, sintagma „toate drepturile şi obligaţiile“ se referă şi la dreptul şi obligaţia de a fi ales în funcţia de rector sau decan. În contextul descris, nu trebuie să ne mai mire poziţia în favoarea ordonanţei în discuţie a Consiliului Naţional al Rectorilor. Este de regretat însă că nici un rector în funcţie nu a luat, cel puţin pînă la momentul în care scriu aceste rînduri, o poziţie oficială împotriva acestei norme. Regret, de asemenea, limbajul de lemn, entuziast-aprobator, care aminteşte de laşitatea acomodativă din vremea socialismului.

Nu voi încheia fără a mă adresa direct prim-ministrului României, un om tînăr, a cărui singură semnătură încheie OUG 49/2014. Îmi permit acest mesaj pentru că sîntem colegi de generaţie şi am trăit o tinereţe politică în acelaşi oraş, chiar dacă în „tranşee“ diferite. Ei bine, domnule prim-ministru, eu cred, asemenea ţăranilor din Moromeţii, că „regele“ (adică domnia voastră) este bine intenţionat şi că supuşii săi l-au sfătuit, şi de această dată, cum nu se poate mai rău. Prejudiciile pe care le va provoca această ordonanţă în interiorul sistemului, din punctul de vedere al managementului, sînt incalculabile. Vom avea rectori sau decani de peste 70 de ani, la al cincilea sau al şaselea mandat. Vă puteţi imagina ce tip de relaţii interumane vor provoca şi vor promova aceşti oameni în universităţi? Prevederile legate de durata funcţiei de rector şi vîrsta posibilă trebuie refăcute. Asocierea cu „rectozaurii“ este de rău augur. Dacă cineva s-a gîndit că se vor cîştiga voturi, a greşit. Se cîştigă cîteva zeci şi se pierd cîteva mii, adică ale tuturor celor care nu au funcţii şi care nu le vor avea niciodată, din motivele enumerate mai sus. Şi un ultim argument. Înţeleg de ce trebuie ţinut AMR-ul plecării din funcţia de preşedinte a lui Traian Băsescu şi vă invit să vă gîndiţi la situaţia în care cineva ar împrumuta textele din ordonanţă şi le-ar pune în Constituţia României, reglementînd cu ele durata de exercitare a funcţiei de preşedinte al României. În această situaţie, Băsescu, avînd două întreruperi ale mandatelor, ar putea candida din nou în 2014, pentru obţinerea a două mandate succesive şi complete.  

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.