Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)

Continuăm ancheta pe tema timbrului cultural. În ediţia de astăzi, i-am întrebat pe artişti, afiliaţi sau nu la uniuni de creaţie, dacă o asemenea taxă li se pare legitimă. L-am inclus printre artişti şi pe Voicu Rădescu, manager cultural, fondatorul primului teatru independent din România, Teatrul Luni de la Green Hours. Nu e un abuz sau o impostură: „patronul“ e, de fapt, tot un artist, de vreme ce spectacolele, concertele, discurile pe care le produce sînt noncomerciale şi departe de profit, iar munca de organizare e mai degrabă creativă decît pragmatică. 

● Cosmin MANOLESCU 

Există două variante de răspuns posibile. În primul rînd, sînt categoric împotriva actualului proiect de lege privind crearea timbrului cultural din următoarele motive:

1) Legea este creată în interesul exclusiv al uniunilor de creaţie şi nu pentru artişti, actul de cultură sau consumatorul de cultură; 2) legea are o lacună extrem de importantă, exclude practic arta dansului din peisajul cultural. Se vorbeşte în articolul 1 al legii de timbrul literar, timbrul cinematografic, timbrul teatral, timbrul muzical, timbrul artelor plastice, timbrul arhitecturii, timbrul folcloric şi timbrul de divertisment. Cei 88 de parlamentari şi reprezentanţii uniunilor care au iniţiat această lege au uitat că mai există şi arta dansului pe pămînt… Sîntem buni să facem coregrafia la spectacolele de teatru sau la operă sau să dansăm la diverse gale şi festivaluri, însă pentru „ei“ asta se pare că se numeşte divertisment. OK, colegii or să spună că nu există nici o uniune de creatori în domeniul dansului care să colecteze banii respectivi. Da, este adevărat că n-am reuşit în 2002 să creăm UnDaR-ul (Uniunea Dansului din România), însă asta nu ne face să dispărem din peisaj… 3) Ultimul argument şi poate cel mai important este că, pentru moment, uniunile de creaţie nu au sisteme de finanţare transparente, iar propunerea de lege nu menţionează explicit modul în care banii strînşi din timbru vor fi cheltuiţi, tipurile de proiecte şi programe culturale care vor fi susţinute. Nu există priorităţi de finanţare, calendar etc. De asemenea, legea nu prevede modul în care se poate verifica modul cum au fost utilizaţi banii. M-am tot întrebat de ce banii din taxa de timbru cultural n-ar putea fi direcţionaţi, de exemplu, şi către AFCN (căruia i-a fost amputat serios bugetul tot de către Parlamentul României acum doi ani) sau către Centrul Naţional al Dansului, care ar putea colecta banii din timbrul dansului.

Cred că legea timbrului cultural este o soluţie posibilă de cofinanţare a sectorului cultural doar în măsura în care va fi revizuită şi adaptată secolului XXI. Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural (în care să fie inclus şi timbrul dansului) ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN (care ar putea primi, de exemplu, plata timbrului de divertisment sau a timbrul folcloric), CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional. Este nevoie de mai multă transparenţă, cred că fiecare beneficiar ar trebui să folosească banii exclusiv pentru susţinerea creaţiei artistice (şi nu pentru plata indemnizaţiilor, plata chiriei sediilor), urmînd ca, anual, beneficiarii timbrului să fie obligaţi să publice pe site-ul propriu sumele colectate şi modul de folosire a acestor bani, numele proiectului, o scurtă descriere, suma acordată etc. Toate acestea lucruri trebuie introduse în lege pentru a da coerenţă actului legislativ şi pentru a susţine creatorul şi în final chiar consumatorul, care va putea beneficia ulterior de mai multe produse culturale. Prin modificările propuse, timbrul cultural poate deveni un instrument de co-finanţare a sectorului cultural, însă cu condiţia ca ea să nu servească numai interesele actualelor uniuni de creaţie.

Aş vrea să închei cu o observaţie. Este interesant că această iniţiativă parlamentară susţinută de 88 de parlamentari a fost lansată sub pavăza ideii că bugetul acordat culturii este mizerabil – conform dlui Varujan Vosganian, scriitor şi senator, fost ministru al Economiei –, fiindcă acest buget a coborît în 2015 sub 0,1% din PIB. Sîntem cu toţii de acord, cred, că această situaţie (despre care se vorbeşte mult prea puţin) este de neacceptat pentru o ţară europeană. Dilema pe care o am eu este că nu înţeleg de ce s-a optat doar pentru salvarea uniunilor de creaţie de la dispariţie (aşa cum afirmau recent într-o emisiune la televiziune reprezentanţii uniunilor). De ce oare iniţiatorii (includ aici şi uniunile) nu s-au gîndit să iniţieze o lege care să ofere culturii 1% din PIB? Sau o lege privind statutul artistului, aşa cum au toate ţările civilizate din Uniunea Europeană? Şi de ce a devenit brusc o urgenţă salvarea uniunilor de creaţie în timp ce întreg sectorul cultural (artişti, instituţii publice de cultură, ONG-uri culturale) se prăbuşeşte cu o viteză ameţitoare în prăpastie?

Cosmin Manolescu este coregraf şi manager cultural.  

● Radu JUDE 

Nu sînt de acord cu scumpirea cărţilor, a biletelor de teatru, cinema etc. Mulţi oameni nu îşi permit să cumpere cărţi sau să meargă la teatru, cred că ar trebui făcute eforturi ca produsele culturale să fie din ce în ce mai accesibile.

Radu Jude este cineast.  

● Nicoleta LEFTER 

La fiecare spectacol (în teatrul de stat sau independent), spectatorul va trebui să adauge 2% care vor merge la UNITER, acesta va administra cum va şti suma adăugată, nefiind afişat nicăieri un plan sau un traseu al banilor. E adevărat, suma este destul de mică, dar într-un domeniu deja sărac ea poate deveni mare, nu? Dacă mie, spectator sau cumpărător de carte, nu-mi convine să adaug 2% la suma deja existentă a spectacolului sau a cărţii, stau acasă şi citesc cărţi online ori văd spectacole online. Sau îmi înfiinţez eu o asociaţie prin care să cer 2% şi să fac un traseu transparent al cotizaţiei. Pe mine, ca artist, mă va afecta poate la numărul de fani, care cel mai probabil vor fi mai puţini şi mai înfometaţi. Ca cititor însă, nu mă va afecta pentru că, indiferent cît de scumpă ar fi cartea, o voi cumpăra, pînă la urmă, şi o voi da şi altora, care nu au posibilitatea să o cumpere (legea asta poate ne va face mai buni, cine ştie?).

Nicoleta Lefter este actriţă.  

● David SCHWARTZ 

Din punctul meu de vedere, timbrul cultural, în toate variantele vehiculate pînă acum, este ilegal şi complet lipsit de sens. Însă cred că toată această dezbatere din jurul timbrului deschide o discuţie foarte necesară despre măsura în care UNITER chiar reprezintă interesele artiştilor care sînt membri şi despre un proiect sindical alternativ, mai just şi pornit de jos în sus, care să ţină cont de principalele probleme cu care se confruntă artiştii: lucrul din ce în ce mai des pe colaborare, care îi privează pe mulţi artişti de accesul la sistemul de sănătate publică şi la sistemul de pensii; diferenţele enorme de salarii/onorarii între actorii angajaţi şi regizori în sistemul de stat; salariile foarte mici pe care le au artiştii debutanţi şi tineri în instituţiile de stat; raporturile de gen la locul de muncă, în special în teatrele de stat; cenzura, intervenţia în operă şi abuzurile directorilor de teatru de stat în ceea ce priveşte libertatea de creaţie a artiştilor, în special a celor tineri; precariatul din zona independentă. Acestea sînt doar cîteva dintre multiplele probleme cu care se confruntă artiştii de teatru, probleme care, în mare parte, nu îşi găsesc nici un răspuns în activitatea UNITER-ului.

David Schwartz este regizor de teatru.  

● T.O. BOBE 

N-am să intru într-o discuţie amănunţită despre implicaţiile legii timbrului cultural, cu atît mai mult cu cît nu cunosc nici toate subtilităţile respectivei legi, nici posibilele ei urmări asupra culturii vii. Am însă o observaţie de principiu. Nu mi se pare deloc în regulă ca statul să impună o taxă unor entităţi private în folosul altor entităţi private şi să nu aibă nici o responsabilitate în privinţa modului cum sînt folosiţi banii obţinuţi astfel. Iar situaţia aceasta există şi în prezent. Din punctul meu de vedere, fie laşi piaţa liberă, fie, dacă ai constatat că sînt necesare unele reglaje, îţi asumi responsabilitatea unor politici culturale transparente şi coerente. Iar în privinţa politicilor culturale, dacă excludem activitatea Institutului Cultural Român din perioada Patapievici, statul român, indiferent cine s-a aflat la guvernare în ultimii douăzeci şi cinci de ani, s-a dovedit a fi complet nul.

T.O. Bobe este scriitor.  

● Mihai DUŢESCU 

Cîtă vreme arhitectura (încă mai) este un act complex de creaţie artistică, în România legea spune ca beneficiarul produsului finit al acestui act creativ să plătească o taxă de timbru cultural. Astfel, timbrul de arhitectură e taxa pe care o plăteşte proprietarul unei viitoare construcţii. E colectată de Ordinul Arhitecţilor sau, la alegerea arhitectului care semnează proiectul, de Uniunea Arhitecţilor. Tot conform legii, şi unii, şi alţii ar trebui să folosească aceşti bani pentru diverse acţiuni şi proiecte culturale, în scopul unei mai corecte şi eficiente conştientizări a arhitecturii ca act cultural în spaţiul public: reviste de specialitate, cărţi, expoziţii, conferinţe – sau ceva de genul acesta. Ca să avem un ordin de mărime, pentru un proiect de casă normală taxa asta e undeva sub 100 de euro, în timp ce pentru un bloc cu 25 de apartamente taxa de timbru sare de 1000 de euro. În ceea ce mă priveşte, cunosc un arhitect ai cărui clienţi, doar în ultimii patru-cinci ani, au plătit cîteva mii bune de euro la Uniunea Arhitecţilor şi la Ordinul Arhitecţilor, cîteva mii bune la fiecare. Dacă ne gîndim aşadar că în România sîntem (cred) vreo 10.000 de arhitecţi activi, putem presupune că banii pe care OAR şi UAR îi încasează din taxa de timbru se învîrt în jurul sutelor de mii de euro anual. De aceea, singurele mele îngrijorări în privinţa acestei taxe sînt legate de eficienţa şi transparenţa cu care cele două organizaţii profesionale ce ne reprezintă reuşesc să gestioneze sutele de mii de euro pe care îi colectează anual. Nu vreau să aduc în discuţie zvonurile răutăcioase din interiorul breslei, legate de modul în care banii aceştia sînt folosiţi cu dibăcie pentru fel de fel de combinaţii şi bilete de avion cu iz cultural. Am să spun doar că, la o scanare superficială, lucrurile nu par să stea deloc aşa cum poate ar merita şi, cu mici excepţii, calitatea produselor culturale subvenţionate din taxa de timbru pare a fi mediocră şi mai ales irelevantă în afara cercului strîmt al profesiei. Dar asta nu are legătură directă cu OAR sau UAR, ci cu nivelul general al proiectelor depuse spre a fi subvenţionate. Chiar şi aşa, subscriu întru totul la menţinerea acestei taxe – în contextul în care profesia noastră e supusă la tot soiul de presiuni, riscînd să facă implozie într-o bună zi, în timp ce pentru o companie care intenţionează să dezvolte un ansamblu imobiliar a cărui valoare de investiţie este 1.000.000 de euro şi din a cărui vînzare, să presupunem, va cîştiga 250.000 de euro net, o taxă de 1000 de euro pentru sprijinirea unor proiecte culturale mi se pare un efort minuscul şi cumva onorant.

Mihai Duţescu este arhitect (www.dutescu.ro).  

● Voicu RĂDESCU 

În cazul în care legea timbrului cultural va fi votată, artiştii independenţi sînt, cred, primii condamnaţi. La foame şi apoi la dispariţie… dacă nu cedează şi nu se înscriu „în piaţă“. Pentru că manifestările artistice necomerciale, care nu se referă la această sfîntă „piaţă“ (nesupunîndu-se adică „comandamentului“ actual – aberant, consider – de a fi identificate cu o marfă supusă în primul rînd legii cererii şi ofertei) şi al căror motor sînt, „independenţii“ vor urma imediat şi iminent… Deja de nişte ani, majoritatea se străduiesc să subziste la limita rezistenţei fizice (din punct de vedere material) şi psihice (pendulînd în hăţişul birocratic şi la marginea tăioasă a legilor care le ignoră specificitatea, în fapt relevanţa, inclusiv socială). De ani de zile, economia şi „politica“ consumerismului nivelează şi omogenizează prin strivire curiozitatea şi căutarea, încercarea, provocarea „viului“. De ani de zile, prea numeroase entităţi artistice noi apar ori ca apendice ale unor instituţii culturale „oficiale“, ori căpuşează balcanic vreo „organizare“ sau organizaţie locală sau centrală, ori se îndreaptă direct spre zonele de „piaţă“, producînd ceea ce s-ar putea vinde. În loc de necesara relaxare a fiscalităţii din lumea culturală şi artistică reală (nu în primul rînd comercială), se pregăteşte o legislaţie de tip supercorporatist, potrivită mai degrabă regimului de comercializare a armamentului şi a mărfurilor „nesănătoase“, (alcool, ţigări etc.), supuse accizelor… În alte ţări dintre cele înspre care pare că privim cu interes (mi-e teamă că mai mult cu invidie, doar) există acelaşi trend, imprimat de recii corifei mînaţi doar de interesul profitului, virtual, de fapt, pentru cei mai mulţi… Dar acolo există şi reglementări care nu permit atît de uşor înghiţirea şi dispariţia „diferitului“. Cu atît mai mult în zona subiectivă şi inefabilă a artei şi a culturii. Republica noastră mioritică şi (încă?) coruptă nu şi-a construit şansa asta. Iar nefastul timbru cultural ar putea însemna ghinionul culturii vii din România pentru încă un „viitor de tranziţie“ de 20-25 de ani.

Voicu Rădescu este fondatorul Teatrului Luni de la Green Hours.  

anchetă realizată de Matei MARTIN