Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)

Publicat în Dilema Veche nr. 578 din 12-18 martie 2015
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg

Continuăm ancheta pe tema timbrului cultural. În ediţia de astăzi, i-am întrebat pe artişti, afiliaţi sau nu la uniuni de creaţie, dacă o asemenea taxă li se pare legitimă. L-am inclus printre artişti şi pe Voicu Rădescu, manager cultural, fondatorul primului teatru independent din România, Teatrul Luni de la Green Hours. Nu e un abuz sau o impostură: „patronul“ e, de fapt, tot un artist, de vreme ce spectacolele, concertele, discurile pe care le produce sînt noncomerciale şi departe de profit, iar munca de organizare e mai degrabă creativă decît pragmatică. 

● Cosmin MANOLESCU 

Există două variante de răspuns posibile. În primul rînd, sînt categoric împotriva actualului proiect de lege privind crearea timbrului cultural din următoarele motive:

1) Legea este creată în interesul exclusiv al uniunilor de creaţie şi nu pentru artişti, actul de cultură sau consumatorul de cultură; 2) legea are o lacună extrem de importantă, exclude practic arta dansului din peisajul cultural. Se vorbeşte în articolul 1 al legii de timbrul literar, timbrul cinematografic, timbrul teatral, timbrul muzical, timbrul artelor plastice, timbrul arhitecturii, timbrul folcloric şi timbrul de divertisment. Cei 88 de parlamentari şi reprezentanţii uniunilor care au iniţiat această lege au uitat că mai există şi arta dansului pe pămînt… Sîntem buni să facem coregrafia la spectacolele de teatru sau la operă sau să dansăm la diverse gale şi festivaluri, însă pentru „ei“ asta se pare că se numeşte divertisment. OK, colegii or să spună că nu există nici o uniune de creatori în domeniul dansului care să colecteze banii respectivi. Da, este adevărat că n-am reuşit în 2002 să creăm UnDaR-ul (Uniunea Dansului din România), însă asta nu ne face să dispărem din peisaj… 3) Ultimul argument şi poate cel mai important este că, pentru moment, uniunile de creaţie nu au sisteme de finanţare transparente, iar propunerea de lege nu menţionează explicit modul în care banii strînşi din timbru vor fi cheltuiţi, tipurile de proiecte şi programe culturale care vor fi susţinute. Nu există priorităţi de finanţare, calendar etc. De asemenea, legea nu prevede modul în care se poate verifica modul cum au fost utilizaţi banii. M-am tot întrebat de ce banii din taxa de timbru cultural n-ar putea fi direcţionaţi, de exemplu, şi către AFCN (căruia i-a fost amputat serios bugetul tot de către Parlamentul României acum doi ani) sau către Centrul Naţional al Dansului, care ar putea colecta banii din timbrul dansului.

Cred că legea timbrului cultural este o soluţie posibilă de cofinanţare a sectorului cultural doar în măsura în care va fi revizuită şi adaptată secolului XXI. Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural (în care să fie inclus şi timbrul dansului) ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN (care ar putea primi, de exemplu, plata timbrului de divertisment sau a timbrul folcloric), CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional. Este nevoie de mai multă transparenţă, cred că fiecare beneficiar ar trebui să folosească banii exclusiv pentru susţinerea creaţiei artistice (şi nu pentru plata indemnizaţiilor, plata chiriei sediilor), urmînd ca, anual, beneficiarii timbrului să fie obligaţi să publice pe site-ul propriu sumele colectate şi modul de folosire a acestor bani, numele proiectului, o scurtă descriere, suma acordată etc. Toate acestea lucruri trebuie introduse în lege pentru a da coerenţă actului legislativ şi pentru a susţine creatorul şi în final chiar consumatorul, care va putea beneficia ulterior de mai multe produse culturale. Prin modificările propuse, timbrul cultural poate deveni un instrument de co-finanţare a sectorului cultural, însă cu condiţia ca ea să nu servească numai interesele actualelor uniuni de creaţie.

Aş vrea să închei cu o observaţie. Este interesant că această iniţiativă parlamentară susţinută de 88 de parlamentari a fost lansată sub pavăza ideii că bugetul acordat culturii este mizerabil – conform dlui Varujan Vosganian, scriitor şi senator, fost ministru al Economiei –, fiindcă acest buget a coborît în 2015 sub 0,1% din PIB. Sîntem cu toţii de acord, cred, că această situaţie (despre care se vorbeşte mult prea puţin) este de neacceptat pentru o ţară europeană. Dilema pe care o am eu este că nu înţeleg de ce s-a optat doar pentru salvarea uniunilor de creaţie de la dispariţie (aşa cum afirmau recent într-o emisiune la televiziune reprezentanţii uniunilor). De ce oare iniţiatorii (includ aici şi uniunile) nu s-au gîndit să iniţieze o lege care să ofere culturii 1% din PIB? Sau o lege privind statutul artistului, aşa cum au toate ţările civilizate din Uniunea Europeană? Şi de ce a devenit brusc o urgenţă salvarea uniunilor de creaţie în timp ce întreg sectorul cultural (artişti, instituţii publice de cultură, ONG-uri culturale) se prăbuşeşte cu o viteză ameţitoare în prăpastie?

Cosmin Manolescu este coregraf şi manager cultural.  

● Radu JUDE 

Nu sînt de acord cu scumpirea cărţilor, a biletelor de teatru, cinema etc. Mulţi oameni nu îşi permit să cumpere cărţi sau să meargă la teatru, cred că ar trebui făcute eforturi ca produsele culturale să fie din ce în ce mai accesibile.

Radu Jude este cineast.  

● Nicoleta LEFTER 

La fiecare spectacol (în teatrul de stat sau independent), spectatorul va trebui să adauge 2% care vor merge la UNITER, acesta va administra cum va şti suma adăugată, nefiind afişat nicăieri un plan sau un traseu al banilor. E adevărat, suma este destul de mică, dar într-un domeniu deja sărac ea poate deveni mare, nu? Dacă mie, spectator sau cumpărător de carte, nu-mi convine să adaug 2% la suma deja existentă a spectacolului sau a cărţii, stau acasă şi citesc cărţi online ori văd spectacole online. Sau îmi înfiinţez eu o asociaţie prin care să cer 2% şi să fac un traseu transparent al cotizaţiei. Pe mine, ca artist, mă va afecta poate la numărul de fani, care cel mai probabil vor fi mai puţini şi mai înfometaţi. Ca cititor însă, nu mă va afecta pentru că, indiferent cît de scumpă ar fi cartea, o voi cumpăra, pînă la urmă, şi o voi da şi altora, care nu au posibilitatea să o cumpere (legea asta poate ne va face mai buni, cine ştie?).

Nicoleta Lefter este actriţă.  

● David SCHWARTZ 

Din punctul meu de vedere, timbrul cultural, în toate variantele vehiculate pînă acum, este ilegal şi complet lipsit de sens. Însă cred că toată această dezbatere din jurul timbrului deschide o discuţie foarte necesară despre măsura în care UNITER chiar reprezintă interesele artiştilor care sînt membri şi despre un proiect sindical alternativ, mai just şi pornit de jos în sus, care să ţină cont de principalele probleme cu care se confruntă artiştii: lucrul din ce în ce mai des pe colaborare, care îi privează pe mulţi artişti de accesul la sistemul de sănătate publică şi la sistemul de pensii; diferenţele enorme de salarii/onorarii între actorii angajaţi şi regizori în sistemul de stat; salariile foarte mici pe care le au artiştii debutanţi şi tineri în instituţiile de stat; raporturile de gen la locul de muncă, în special în teatrele de stat; cenzura, intervenţia în operă şi abuzurile directorilor de teatru de stat în ceea ce priveşte libertatea de creaţie a artiştilor, în special a celor tineri; precariatul din zona independentă. Acestea sînt doar cîteva dintre multiplele probleme cu care se confruntă artiştii de teatru, probleme care, în mare parte, nu îşi găsesc nici un răspuns în activitatea UNITER-ului.

David Schwartz este regizor de teatru.  

● T.O. BOBE 

N-am să intru într-o discuţie amănunţită despre implicaţiile legii timbrului cultural, cu atît mai mult cu cît nu cunosc nici toate subtilităţile respectivei legi, nici posibilele ei urmări asupra culturii vii. Am însă o observaţie de principiu. Nu mi se pare deloc în regulă ca statul să impună o taxă unor entităţi private în folosul altor entităţi private şi să nu aibă nici o responsabilitate în privinţa modului cum sînt folosiţi banii obţinuţi astfel. Iar situaţia aceasta există şi în prezent. Din punctul meu de vedere, fie laşi piaţa liberă, fie, dacă ai constatat că sînt necesare unele reglaje, îţi asumi responsabilitatea unor politici culturale transparente şi coerente. Iar în privinţa politicilor culturale, dacă excludem activitatea Institutului Cultural Român din perioada Patapievici, statul român, indiferent cine s-a aflat la guvernare în ultimii douăzeci şi cinci de ani, s-a dovedit a fi complet nul.

T.O. Bobe este scriitor.  

● Mihai DUŢESCU 

Cîtă vreme arhitectura (încă mai) este un act complex de creaţie artistică, în România legea spune ca beneficiarul produsului finit al acestui act creativ să plătească o taxă de timbru cultural. Astfel, timbrul de arhitectură e taxa pe care o plăteşte proprietarul unei viitoare construcţii. E colectată de Ordinul Arhitecţilor sau, la alegerea arhitectului care semnează proiectul, de Uniunea Arhitecţilor. Tot conform legii, şi unii, şi alţii ar trebui să folosească aceşti bani pentru diverse acţiuni şi proiecte culturale, în scopul unei mai corecte şi eficiente conştientizări a arhitecturii ca act cultural în spaţiul public: reviste de specialitate, cărţi, expoziţii, conferinţe – sau ceva de genul acesta. Ca să avem un ordin de mărime, pentru un proiect de casă normală taxa asta e undeva sub 100 de euro, în timp ce pentru un bloc cu 25 de apartamente taxa de timbru sare de 1000 de euro. În ceea ce mă priveşte, cunosc un arhitect ai cărui clienţi, doar în ultimii patru-cinci ani, au plătit cîteva mii bune de euro la Uniunea Arhitecţilor şi la Ordinul Arhitecţilor, cîteva mii bune la fiecare. Dacă ne gîndim aşadar că în România sîntem (cred) vreo 10.000 de arhitecţi activi, putem presupune că banii pe care OAR şi UAR îi încasează din taxa de timbru se învîrt în jurul sutelor de mii de euro anual. De aceea, singurele mele îngrijorări în privinţa acestei taxe sînt legate de eficienţa şi transparenţa cu care cele două organizaţii profesionale ce ne reprezintă reuşesc să gestioneze sutele de mii de euro pe care îi colectează anual. Nu vreau să aduc în discuţie zvonurile răutăcioase din interiorul breslei, legate de modul în care banii aceştia sînt folosiţi cu dibăcie pentru fel de fel de combinaţii şi bilete de avion cu iz cultural. Am să spun doar că, la o scanare superficială, lucrurile nu par să stea deloc aşa cum poate ar merita şi, cu mici excepţii, calitatea produselor culturale subvenţionate din taxa de timbru pare a fi mediocră şi mai ales irelevantă în afara cercului strîmt al profesiei. Dar asta nu are legătură directă cu OAR sau UAR, ci cu nivelul general al proiectelor depuse spre a fi subvenţionate. Chiar şi aşa, subscriu întru totul la menţinerea acestei taxe – în contextul în care profesia noastră e supusă la tot soiul de presiuni, riscînd să facă implozie într-o bună zi, în timp ce pentru o companie care intenţionează să dezvolte un ansamblu imobiliar a cărui valoare de investiţie este 1.000.000 de euro şi din a cărui vînzare, să presupunem, va cîştiga 250.000 de euro net, o taxă de 1000 de euro pentru sprijinirea unor proiecte culturale mi se pare un efort minuscul şi cumva onorant.

Mihai Duţescu este arhitect (www.dutescu.ro).  

● Voicu RĂDESCU 

În cazul în care legea timbrului cultural va fi votată, artiştii independenţi sînt, cred, primii condamnaţi. La foame şi apoi la dispariţie… dacă nu cedează şi nu se înscriu „în piaţă“. Pentru că manifestările artistice necomerciale, care nu se referă la această sfîntă „piaţă“ (nesupunîndu-se adică „comandamentului“ actual – aberant, consider – de a fi identificate cu o marfă supusă în primul rînd legii cererii şi ofertei) şi al căror motor sînt, „independenţii“ vor urma imediat şi iminent… Deja de nişte ani, majoritatea se străduiesc să subziste la limita rezistenţei fizice (din punct de vedere material) şi psihice (pendulînd în hăţişul birocratic şi la marginea tăioasă a legilor care le ignoră specificitatea, în fapt relevanţa, inclusiv socială). De ani de zile, economia şi „politica“ consumerismului nivelează şi omogenizează prin strivire curiozitatea şi căutarea, încercarea, provocarea „viului“. De ani de zile, prea numeroase entităţi artistice noi apar ori ca apendice ale unor instituţii culturale „oficiale“, ori căpuşează balcanic vreo „organizare“ sau organizaţie locală sau centrală, ori se îndreaptă direct spre zonele de „piaţă“, producînd ceea ce s-ar putea vinde. În loc de necesara relaxare a fiscalităţii din lumea culturală şi artistică reală (nu în primul rînd comercială), se pregăteşte o legislaţie de tip supercorporatist, potrivită mai degrabă regimului de comercializare a armamentului şi a mărfurilor „nesănătoase“, (alcool, ţigări etc.), supuse accizelor… În alte ţări dintre cele înspre care pare că privim cu interes (mi-e teamă că mai mult cu invidie, doar) există acelaşi trend, imprimat de recii corifei mînaţi doar de interesul profitului, virtual, de fapt, pentru cei mai mulţi… Dar acolo există şi reglementări care nu permit atît de uşor înghiţirea şi dispariţia „diferitului“. Cu atît mai mult în zona subiectivă şi inefabilă a artei şi a culturii. Republica noastră mioritică şi (încă?) coruptă nu şi-a construit şansa asta. Iar nefastul timbru cultural ar putea însemna ghinionul culturii vii din România pentru încă un „viitor de tranziţie“ de 20-25 de ani.

Voicu Rădescu este fondatorul Teatrului Luni de la Green Hours.  

anchetă realizată de Matei MARTIN 

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.