Dorin BODEA

Atitudinile fundamentale specifice modelului cultural al precarității sînt: fatalismul, resemnarea, neimplicarea, neasumarea responsabilității individuale, neasumarea de riscuri, cinismul, oportunismul și egoismul feroce, lipsa toleranței față de un altul diferit etc.

Fericirea ne arată cum să devenim eroi ai propriei noastre vieți, ce înseamnă și cum să fim cu adevărat niște eroi buni și frumoși.

România este printre cele mai nefericite țări din lume la capitolul „plăcere a vieții de zi cu zi”.

Criza și conflictul (fratele mai mic al crizei) în mediul organizațional stau la baza dezvoltării și creșterii.

Korn Ferry ne atrage atenția că 90% din directorii executivi recunosc că păstrarea noilor angajați este o problemă majoră în organizațiile lor, iar Willis Towers Watson ne arată că 65% din organizații au probleme de a atrage top performer-i.

Superioritatea și lăcomia anihilează totul în calea lor, distrug din temelii organizații, societăți și imperii, culturi și civilizații ce păreau a fi de neclintit pentru multă vreme.

„Firmele ne exploatează, ne muncesc, ne ţin peste program, directorii ţin cu cei din vîrf, ne dau salarii de nimic, iar rezultatul final, profitul companiei, este făcut prin exploatarea noastră.“

Cultura superiorității sinelui se traduce, așa cum spunea Tolstoi, prin următorul pattern: „Toți se gîndesc să schimbe lumea, dar nimeni nu se gîndește să se schimbe pe sine“.

În felul său naiv, incompetentul în necunoștință de cauză face rău fără să știe și, de cele mai multe ori, acționează la îndemnul altora, fiind manipulat de alții.

Fără oglindă ar fi dificil să ne imaginăm evoluția scrisului și a lecturii. De asemenea, fără oglindă nu ar fi fost posibilă revoluția industrială în deplinătatea ei.

Sîntem potențiali criminali și trăim într-o eră a uciderii în masă. Și nu este deloc surprinzător că răul vine din exteriorul nostru, din societatea și cultura în care trăim.

De ce atributul „mediocru“ a ajuns să aibă un sens peiorativ? De pildă, dacă îi spui cuiva că este un om mediocru sau are rezultate mediocre, îl jignești.

Făra a generaliza și fără a avea pretenția că aceste experimente ale încrederii și răzbunării sînt reprezentative pentru toți românii, totuși ele ne dezvăluie o realitate românească de care ne lovim cu toții – prezența atîtor dezechilibre sociale care au o bază comună.

„Vreau să știu, ce ține lumea închegată?“, se întreabă Goethe în Faust. Ce anume ne face, e drept că nu foarte des, în această lume atît de competitivă, să reușim să ne înțelegem și să colaborăm unii cu alții?

„Jocul încrederii și al răzbunării“. Experimentul și-a propus să descopere tiparele prin care noi, oamenii, ne acordăm încredere unii celorlalți și ce facem în momentul în care încrederea ne este înșelată de către semenii noștri.

„Puterea este afrodiziacul su­prem“ (engl. Power is the ul­ti­mate a­phro­disiac), spu­nea Hen­ry Kis­sin­ger. Cu alte cuvinte, pu­te­rea ne aprinde simţurile şi ne adoarme raţiunea. Iar într-o cultură a puterii, so­luţia lui Nietzsche este revoluţia valorilor, apariţia „supraomului“, a celui care‑şi împlineşte voinţa de putere.

Ipoteza noastră este că în acest caz avem de‑a face cu un CEO manipulator, narcisist şi lacom, atît de plin de sine, superior şi arogant, încît a ajuns să creadă că regulile şi legile nu se aplică în cazul lui.

Peste tot în cultura occidentală, formula succesului a însemnat şi va însemna încă multă vreme de acum înainte pentru cei mai mulţi dintre noi bogăţie, putere şi faimă. Vorbim aşadar despre două feluri de succes: un succes material şi unul ce implică recunoaşterea celorlalţi.

Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.

În urmă cu cîteva săptămîni, am citit un articol în Time, semnat de Joel Stein, despre noua generaţie occidentală „Me, Me, Me“, generaţie caracterizată prin două trăsături principale: narcisismul şi lenea. M-am întrebat în ce măsură aceste două atribute sînt caracteristice pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Cine este duşmanul? Încercarea de a numi cine ne este duşman ne ajută să ştim că, indiferent de cum sîntem noi, duşmanul nostru este cu certitudine diferit de noi, e altfel decît noi şi, cu cît e mai diferit, mai altfel, cu atît pare mai ameninţător.

„Noi“ sîntem germani, dar „ceilalţi români“ nu sînt. Studiul Result Development a evidenţiat antagonismul dintre cum sîntem „noi“ şi cum sînt „ceilalţi români“. Astfel, aproximativ 90% dintre români se descriu ca fiind civilizaţi, disciplinaţi, integri, competenţi, perfecţionişti.

Există oare vreo legătură între valorile noastre şi cît de bine trăim? Există vreun corespondent între cît de mult preţuim munca, ceea ce valorizăm prin muncă şi ce obţinem în schimbul ei, cîştigul nostru material? Răspunsurile la aceste întrebări ne pun pe gînduri şi ne pot semnala ce avem de făcut.