„Ceea ce este important nu este ceea ce au făcut alții din mine, ci ceea ce fac eu cu ceea ce au făcut alții din mine.” 

Jean-Paul Sartre

Cineva care ar vrea să știe care este drumul care îl poate duce la progres, la bunăstare ar trebui, înainte de toate, să-și adune la un loc toate credințele și convingerile sale și să le pună în discuție adevărata lor valoare. Să le experimenteze din nou plecînd de la ipoteza că toate, că absolut toate ar putea fi false. Ar trebui să aibă un Dicționar al progresului, din care să nu lipsească concepte precum teorie, ipoteză, experiment, inițiativă, asumare de riscuri etc. Oricît ar părea de ciudat, pentru fiecare dintre noi, progresul, atît cel social, cît și cel material, este ceva foarte simplu; se bazează pe o mentalitate care să-l facă posibil, este condiționat de un stil de gîndire care să ne predispună la el. De cealaltă parte, subdezvoltarea, rezistența la progres sînt profund ancorate într-o mentalitate limitată de propriul ei sistem de credințe și convingeri.

Teza conform căreia subdezvoltarea este o stare de spirit, că mentalitatea noastră explică dezvoltarea economică, nu este nouă, fiind promovată de Lawrence Harrison încă din 1985. Iar aplicarea acestei teze într-un studiu realizat pe angajați români ne confirmă pe deplin rolul sacru al mentalității noastre în modelarea idealului de viață bună, în accesarea progresului și a bunăstării. Studiul cu analiza comparativă între stilurile de gîndire ale diferitelor categorii de angajați români în funcție de cîștigurile lor materiale poate fi găsit în lucrarea Micul zeu și viitorul muncii în panteonul fericirii.

Conform acestui studiu, există o diferenţă uriaşă în ceea ce priveşte stilul de gîndire, modul cum se raportează la lume şi viaţă, atitudinile lor față de viață, sensul pe care și-l atribuie între cei care au veniturile cele mai mici, sub 400-500 de euro, şi cei care au venituri mai mari, peste 1.000-1.200 de euro. Iar această distanță între stilurile de gîndire ale diferitelor categorii de angajați se mărește odată cu creșterea diferențelor de venituri. Prima categorie de angajați crede că nu are cum să-şi schimbe condiţia, complăcîndu-se în rolul de victimă a vieții, a istoriei, a unui destin nefavorabil implacabil, în vreme ce a doua categorie consideră că soarta este la degetul ei mic, asumîndu-și rolul de erou al propriei vieți chiar dacă istoria nu a fost prietenoasă și favorabilă cu ei.

Cu alte cuvinte, mentalitatea, stilul de gîndire atît ale categoriei celor care trăiesc o viață precară material, cît și ale celor care se bucură de o relativă bunăstare materială se leagă de valorile de viață și lume, de sine și de ceilalți, și, nu în ultimul rînd, de valorile legate de muncă.

Raportarea la viață și la perspectivă

Modalitatea în care se raportează la lume şi la viață a celor două categorii de angajați este total diferită. Cei care au venituri mici cred că soarta lor a fost deja scrisă şi nu mai au ce face în această privinţă. În schimb, cei care cîștigă venituri mari cred că tot ceea ce li se datorează este rezultatul propriei munci şi că soarta se află la îndemîna lor.

Autonomia și autodeterminarea, să știu, să gîndesc și să simt că eu sînt responsabil de propriul meu destin, implicit, de cît de bună îmi va fi viața, că doar în mine însumi pot să găsesc resursele necesare reușitei căutînd cu perseverență oportunitățile favorabile, joacă rolul central în poziționarea față de viață și față de perspectivă. Atitudinea este de fi erou al propriei mele vieți, de a-mi face cît mai bine treaba acolo unde sînt. Iar drumul către progres înseamnă să fiu competent prin ceea ce fac, integru și binevoitor prin ceea ce sînt, prin modul în care mă comport în interacțiunile cu ceilalți.

De cealaltă parte, o mentalitate a precarității, a subdezvoltării ne arată, cel mai adesea, o atitudine față de viață și față de perspectivă la polul opus. Nu eu sînt responsabil de ceea ce mi se întîmplă, de precaritatea vieții mele, de a-mi face un viitor mai bun decît cel de acum. Sînt doar o victimă a istoriei, a sorții, iar raportarea la viitor este aidoma acestei posturi.

Iar explicațiile se găsesc la tot pasul. Trecutul, dacă ne uităm în istoria personală, nu a fost blînd cu mine, nu am ales aproape nimic din ce sînt: nu mi-am ales părinții, țara, condițiile materiale și sociale în care am crescut, educația pe care am primit-o etc. În trecutul meu pînă la vîrsta adultă am fost doar o victimă. Ca să mă protejez, văd totul ca fiind o mare o conspirație potrivnică mie; există forțe globale și naționale care controlează totul, iar eu nu pot face nimic în ceea ce mă privește, cu viața mea. Nu-mi rămîne decît să aștept și să sper în intervenția divină sau norocul chior. Și aștept... Mentalitatea, stilul de gîndire ale acestei categorii de semeni îi împiedică de la progres pentru că intervenția divinității se lasă mult așteptată. Dar și în anumite cazuri extreme, de noroc chior, de cîștig la Loto, moștenire sau mariaj norocos, succesul pentru cei mai mulți aflați într-o mentalitate a subdezvoltării nu durează.

Raportarea la sine și la ceilalți

Într-o mentalitate a precarității, o sursă centrală care-i alimentează nenumăratele probleme și consecințe negative asociate acesteia este încrederea în sine. În plan concret, vorbim adesea despre o neîncredere profundă în sine, în ceea ce poate face omul, în general, în ceea ce poate produce prin gîndirea, simțirea și voința sa. Iar acest fapt reiese din principalele credințe și valori specifice culturii sărăciei care sînt profund ancorate în explicarea succesului și a eșecului în afara mea, în soarta care nu ține de voința proprie. Limbajul este, de obicei, unul care nu asumă vreo responsabilitate, fiind încremenit în formule precum: încerc să fac asta, cu voia lui Dumnezeu, n-ar nici un rost să particip la..., oricum nu ține de mine etc. În consecință, schimbarea în bine nu este posibilă prin voința și competența mea, ci numai cu ajutorul forțelor supranaturale din afara mea. În postura de victimă a vieții, nu-mi fac planuri pentru că nu are nici un rost. Iar ceilalți, în această mentalitate a precarității, sînt predispuși istoric să fie împotriva mea, să nu-mi permită să reușesc în proiectele mele. Astfel, victima își găsește rațiunea de a fi, în mod spontan, imaginînd țapi ispășitori, trădări, scenarite și jocuri politice, conspirații și uzurpări la tot pasul. 

Jocul social cu celălalt, oricare ar fi acesta (prieten, coleg, vecin etc.), este, aproape de fiecare dată, unul cu sumă nulă, adică cîștigul meu este pierderea celuilalt sau cîștigul lui este pierderea mea. Rezultă un joc incorect, în care soluția morală nu este posibilă. Prin urmare, cinismul, necinstea, oportunismul, egoismul feroce exprimă singura opțiune personală pentru a accesa succesul material și social, relațional. Iar într-o astfel de mentalitate maladivă, să fiu integru, competent și binevoitor nu reprezintă o opțiune prea grozavă.

În plan personal intern, această neîncredere în sine asociată mentalității subdezvoltării ni se înfățișează, nu de puține ori, ca falsă încredere în sine sub eticheta unei imagini de sine hiperbolizate, aproape de neomenesc. Efectul direct al acestei compensări este proiectarea mea, din victimă a trecutului și a prezentului, într-un supererou în viitor, un supraom care reușește dintr-odată să facă din lumea sa precară una mai bună – evident, prin niște puteri supranaturale cu care se trezește înzestrat peste noapte, fără să facă vreun efort în acest sens. Firește că, în rolul de supererou, toate frustrările și nemulțumirile acumulate se transformă în trăirea imaginară a emoțiilor complexe legate de statutul, recunoașterea, iubirea și admirarea supereroului de către toți ceilalți. Din păcate, însă, acest cult al supereroului nu este altceva decît o dovadă de infantilism, fiind cel mai adesea specific crezului copilăriei, prezent fiind în basme și desene animate. Recent, îl putem remarca și într-o serie de filme destinate adulților.

Raportarea la muncă

Studiul citat mai sus despre mentalitatea asociată nivelului de cîștig financiar ne arată că ascensiunea categoriei de angajaţi cu veniturile cele mai mici către cîștiguri mai generoase și o viață mai bună este blocată de propria lor viziune privind munca şi obiectivele pe care le pot atinge, fatalismul și resemnarea în fața sorții, condiția de victimă a istoriei care nu-și poate schimba viața în bine.

Atitudinile fundamentale specifice modelului cultural al precarității sînt: fatalismul, resemnarea, neimplicarea, neasumarea responsabilității individuale, neasumarea de riscuri, cinismul, oportunismul și egoismul feroce, lipsa toleranței față de un altul diferit etc. Iar un context social și economic în care există nenumărate inegalități și inechități nu face altceva decît să reprezinte un mediu propice pentru ca o scînteie să anihileze toată construcția democratică. Și asta pentru că toate aceste valori și atitudini fundamentale derivate din mentalitatea sărăciei intră în conflict cu valorile și atitudinile caracteristice democrației liberale și ale capitalismului, cu autonomia și autodeterminarea, inițiativa și implicarea, asumarea de riscuri, competența, integritatea, toleranța față de celălalt etc. În cultura precarității, a subdezvoltării, proiectul și construcția unei vieți mai bune nu ține de mine, ci întotdeauna de un altul, de liderul providențial, de intervenția divină, de norocul chior. Din această perspectivă, amplitudinea acestor atitudini specifice mentalității sărăciei, a subdezvoltării este un real pericol la adresa democrației.

La polul opus, o mentalitate a dezvoltării, a bunăstării se bazează pe alegerea pe care o poate face fiecare dintre noi de a fi erou al propriei sale vieți, ceea ce înseamnă a evada din temnița trecutului și de a-și asuma inițiative și riscuri într-un joc corect cu ceilalți. 

Diferența dintre o mentalitate a progresului, a bunăstării și una a subdezvoltării constă în faptul că prima se formează plecînd de la date concrete, de la implicarea noastră în a ne construi o viață mai bună, într-o serie de experiențe, de realizări prin ceea ce facem, la care se adaugă și un dram de încredere în reușita viitoare care derivă din proiecte pe termen lung, semnificative, relevante pentru fiecare dintre noi, în timp ce a doua (mentalitatea subdezvoltării) presupune o doză foarte consistentă de neimplicare în viață, în construirea unui viitor mai bun. În această stare de expectativă, raționalul este anihilat, iar singurul destin fericit al victimei pare să fie acela al unei salvări miraculoase. Prin urmare, singurul destin al victimei este să aibă o legătură strînsă cu divinitatea și nu cu semenii lui, cărora le atribuie scopuri ascunse, potrivnice lui, egoism, cinism, neîncredere. 

Mentalitatea progresului se construiește treptat, prin asumarea rolului de erou al propriei mele vieți, prin îmbunătățirea continuă ca om, prin construcția împreună cu ceilalți, cu cei de aici, prin investirea de încredere, prin colaborare cu alții. Prin urmare, jocul social cu semenii este unul corect, reglementat de reguli, de principii și norme în care fiecare parte are beneficii atîta timp cît își respectă promisiunile, dă dovadă de competență, de lucru bine făcut în profesia sa, este deschis și empatic în interacțiunile cu ceilalți. Cu alte cuvinte, își respectă profesia de om în relațiile cu ceilalți și de profesionist în relație cu societatea, în rolul de contribuitor la o lume mai bună. Iar asta nu este chiar atît de greu...

Desigur că lucrurile nu sînt niciodată în alb și negru, iar aceste două mentalități se întrepătrund adesea, dînd naștere unor combinații diverse prezente la fiecare dintre noi, care ni se dezvăluie sub forma diverselor conflicte interioare, a nenumăratelor disonanțe cognitive care ne bîntuie neîncetat. Dar, în orice astfel de model cultural individual, capacitatea noastră cognitivă, rațională, ne permite să vedem că schimbarea în bine este posibilă, că mentalitatea noastră, modul în care gîndim ne îmbunătățește sau ne limitează în ceea ce sîntem, ne predispune la progres sau ne face rezistenți față de acesta. 

Dacă ar fi să privim într-o manieră optimistă ieșirea din starea de subdezvoltare ne putem imagina cel puțin două soluții teoretice de schimbare: educația, să ne transformăm convingerile care ne fac rezistenți la progres în altele, înnoite, deschise la progres, sau banii, să plecăm la drum de la creșterea veniturilor, iar ulterior să se producă schimbarea de gîndire, din gîndirea magică într-una rațională. 

Iar dacă vom întreba doi conaționali pe care-i întîlnim pe stradă, unul cu mentalitate a subdezvoltării, iar un altul deschis spre progres, despre care cred ei că este drumul schimbării în bine, ce credeți că o să răspundă? Este foarte probabil că primul va alege un proces de schimbare plecînd de la bani, conform unui pattern de gîndire „mai întîi să mi se dea bani mai mulți și pe urmă mă voi implica, voi arăta ce pot”, în vreme ce al doilea va gîndi într-un scenariu de tipul „mai întîi mă implic, îmi fac treaba foarte bine și pe urmă voi primi ce merit”. Sper ca, pînă la urmă, să facem alegerea bună, pentru o Românie mai bună.

Dorin Bodea este doctor în economie. Cea mai recentă carte publicată este Micul zeu și viitorul muncii în panteonul fericirii (Editura Result, 2019).

Foto: wikimedia commons