Înapoierea și rezistența la progres

„Banii transformă orice om în filosof, chiar împotriva propriei sale voințe.”

 Pascal Bruckner

În celebra lucrare Culture Matters: How Values Shape Human Progress apărută în 1997, teza susținută și promovată de autorii Lawrence Harrison și Samuel Huntington este foarte clară și categorică: cultura este importantă pentru economie deoarece există culturi development / progress-prone și culturi development / progress-resistant. Această parte a lucrării, referitoare la „tipologia culturală a dezvoltării economice”, este dezvoltată și explicitată de sociologul argentinian Mariano Grondona.

Teza conform căreia cultura explică dezvoltarea economică a fost promovată de Harrison încă din 1985, susținînd ideea că „subdezvoltarea este o stare de spirit”. Firește că această idee a mai fost vehiculată în decursul timpului – de pildă, în literatură, ea se regăsește la Jane Austen, care vorbea despre „sărăcie” ca despre o boală care distruge spiritul.

Pentru Huntington, teza culturii ce explică dezvoltarea economică este un prilej de a face o critică pragmatică și cinică pentru investițiile imense occidentale în țările „slab dezvoltate economic” care s-au dovedit, finalmente, doar o apă de ploaie, fără efecte. În consecință, toate aceste investiții ar trebui suspendate.

În opoziție cu „evoluționismul” ca ideologie optimistă, teza elitist-pesimistă, pragmatică și cinică susținută de Harrison și Huntington susține nici mai mult, nici mai puțin decît că anumite țări sînt incapabile de progres și dezvoltare deoarece le lipsește cultura, „mentalitatea” potrivită pentru progres.

Deși această teză poate fi privită într-un mod critic, fiind etichetată ca pesimistă, pragmatică și cinică, și teza diametral opusă, „evoluționistă”, optimist-idealistă poate fi privită prin același ochi critic, adesea fără prea mari realizări în sfera producerii de rezultate pragmatice. În ambele scenarii, necunoscuta este mereu aceeași: cultura, mentalitatea împărtășită de marea majoritate a membrilor societății. Analizînd diverse modele de modernizare a statelor non-occidentale, Huntington dezvăluie și explicația: există cel puțin trei etape majore ale procesului de modernizare. O primă etapă în care societatea non-occidentală absoarbe elementele culturii occidentale, etapă în care progresul modernizării încetinește (sub puternica influență a valorilor culturii autohtone), o a doua etapă, în care viteza modernizării crește, iar cultura autohtonă trece printr-o fază de renaștere, și o a treia etapă, în care progresul modernizării devine vizibil, cultura autohtonă îndepărtîndu-se de valorile ei tradiționale în favoarea celor moderne, occidentale.

Ideea centrală în toate aceste teze rămîne aceeași: cultura contează, mentalitatea noastră, modul în care gîndim ne îmbunătățește sau ne limitează în ceea ce sîntem, ne predispune la progres sau ne face rezistenți față de acesta.

Prin urmare, să reflectăm nițel la cultura și la mentalitatea românească, împărtășită de cei mai mulți dintre conaționalii noștri, nu pare a fi un lucru de prisos. Oare România, din perspectiva culturii și a mentalității colective, este o țară rezistentă la progres?

Un posibil răspuns la această întrebare îl putem găsi în studiul prezentat în lucrarea Micul zeu și viitorul muncii în panteonul fericirii, realizat de Result Development împreună cu Vintilă Mihăilescu în perioada 2018-2019. Cercetarea explorează gradul de modernizare a mentalității colective românești și impactul valorilor premoderne (heteronomie, raționalitate retrospectivă, sacru și colectivism) și a celor moderne (autonomie, raționalitate prospectivă, laic și individualism) asupra modului de raportare la muncă, asupra veniturilor și a satisfacției cu viața (gradului de fericire trăită).

Conform acestui studiu, există o diferenţă uriaşă între cei care cîştigă sub 500 de euro şi cei care cîştigă peste 1.500 de euro în ceea ce priveşte modul cum se raportează la lume şi viaţă. Prima categorie crede că nu are cum să-şi schimbe condiţia, iar a doua consideră că soarta este la degetul ei mic. Mai mult decît atît, această diferență enormă se păstrează și în ceea ce privește satisfacția cu viața, fericirea trăită.

Drept urmare, prima categorie a românilor nefericiți și cu veniturile cele mai mici este preponderent irațională, crede că nu are cum să-şi schimbe condiția, avînd o autonomie individuală redusă și locus of control situat în afara lor, iar a doua categorie adoptă preponderent un stil rațional de gîndire, considerînd că soarta este la degetul ei mic, bucurîndu-se de o autonomie ridicată și locus of control situat în interiorul individului. Ascensiunea primei categorii de angajați români către îmbunătățirea stării de bine este blocată de propria lor viziune privind viața și fericirea, de o serie de credințe iraționale, anacronice, care le autolimitează responsabilitatea, autonomia individuală în creșterea calității vieții. De pildă, ascensiunea primei categorii de angajaţi către un salariu mai generos este blocată de propria lor viziune privind munca şi obiectivele pe care le pot atinge, despre care aceştia consideră că nu se pot schimba în bine.

Concluzia studiul este irefutabilă: trăim într-o „modernitate neisprăvită”, după formula lui Vintilă Mihăilescu, definită printr-un amalgam de vechi și nou, de modern și anacronic, vizibil nu doar ca diferențe majore între români luați ca indivizi, ci, adesea, ca amestec disonant în interiorul multora dintre noi.

Astfel, diferența majoră între categoria angajaților români predispuși la progresul continuu, cu veniturile cele mai mari și cu cel mai înalt nivel de satisfacție cu viața și cei mai nefericiți și cu puține resurse materiale nu constă doar în împărtășirea mai consistentă a valorilor moderne, în special a autonomiei și raționalității (nefiind diferențe foarte semnificative), ci, mai ales, în descotorosirea de valorile premoderne, învechite, anacronice, mai ales a iraționalității, lipsei autonomiei și sacrului.

Credințele, convingerile larg împărtășite și care limitează progresul categoriei angajaților români nefericiți și cu cele mai mici venituri sînt următoarele:

1) „Omul este aşa cum este încă de mic şi nu poate să schimbe mare lucru în această privinţă”;

2) „N-are rost să-ţi planifici viitorul pentru că n-ai cum să ştii ce îţi rezervă”;

3) „Cine riscă, rareori are noroc”;

4) „Există un singur Dumnezeu adevărat”;

5) „Realizările individuale depășesc realizările ce pot fi atinse în echipă”;

6) „Cel mai important lucru în viață este să te îngrijești de fericirea ta și să nu te uiți la alții”;

7) „Mai bună este o slujbă sigură, chiar dacă mai prost plătită”;

8) „La căsătorie, copiii trebuie să ţină cont şi de părerea părinţilor sau a rudelor apropiate”;

9) „Sănătatea omului nu depinde de el, oricît de mult s-ar îngriji”;

10) „Omul este creaţia lui Dumnezeu”;

11) „Ruda cea mai bună e banul din mînă”;

12) „Controlul vieții noastre se află în afara noastră, ține de societate și de factorii externi”.

Mentalul colectiv al acestei categorii de angajați români definește o realitate concretă, care delimitează foarte clar ceea ce este normal și ceea ce iese din normalitate prin astfel de valori și credințe-reper. Orice schimbare majoră a acestei realități fixe este traumatică, iar orice formă de progres orientat către viitor este abordată prin prisma raportării la trecut și a negării schimbării. Mai mult decît atît, lipsa reperelor care definește gîndirea omului modern, capabil să se îmbunătățească pe sine, în special a autonomiei și a raționalității, face ca orice iese din normalul fix, puternic ancorat în trecut, să fie negat și explicat prin diverse teorii deterministe, teorii ale conspirațiilor. Iar prin acest mecanism pervers, categoria de angajați nemulțumiți și nefericiți își transformă fricile în revolte, ceea ce îi absolvă de nevoia instinctivă de control. În același timp, îi transformă din indivizi autonomi în victime. Postura de victimă este, paradoxal, una de siguranță, securitate, pentru că, nu-i așa, nu e nimic de făcut, nu e nimic de schimbat... Energia lor se îndreaptă de la a înțelege o situație de neînțeles și a se adapta ei în a se revolta contra unor forțe obscure care le impun schimbarea la care se opun.

Hannah Arendt ne spune că răul vine din modul în care gîndim. Iar acest fenomen al răului provenit din mentalitatea noastră, din modul în care gîndim, ne este demonstrat și de studiul citat mai sus, care ne vorbește despre lupta dintre vechi și nou, dintre premodern și modern.

Vestea bună este că fiecare dintre noi poate schimba asta pentru că există o legătură directă între fericirea noastră, între veniturile pe care le accesăm și valorile pe care le împărtășim. Condiția sine qua non este să ne eliberăm de factorii perturbatori și să ne alegem propriile scopuri conform individualității noastre.

Omul modern, actual, este cel care-și asumă din ce în ce mai mult cunoașterea științifică și care astfel, îmbunătățindu-se, schimbîndu-și felul de a gîndi, de a privi lumea și viața, pe sine și pe ceilalți, bazîndu-se pe raționalitate, devine capabil să-și făurească propriul lui destin, să-și construiască viața și fericirea conform viziunii sale unice, individuale. Credințele iraționale precum „soarta nu ține de om”, „sănătatea omului nu depinde de el”, „nu poți să reușești în viață dacă nu ai noroc”, „n-are rost să-ți planifici viitorul pentru că n-ai cum să știi ce îți rezervă” etc. reprezintă niște pietre de moară care, cel mai adesea, nu fac altceva decît să ne ancoreze în starea de nefericire, de neputință, de depresie, de anxietate, de furie, de vinovăție.

Poate că nu este deloc întîmplător faptul că România este printre cele mai nefericite țări din lume la capitolul plăcere a vieții de zi cu zi. Și poate că tocmai această mare nemulțumire ar putea fi dătătoare de speranță, să ne facă să acționăm, să schimbăm.

Fără îndoială că nu sîntem o țară incapabilă de progres și, deși împotrivindu-ne parcă acestuia, avansăm continuu cu pași mici, fiind astăzi într-o ipostază foarte favorabilă descotorosirii de ancorele care ne țin într-o stare de înapoiere. Iar pentru asta, fiecare dintre noi are un cuvînt de spus, prin modul lui de a gîndi.

Sau, de ce nu, putem aștepta nădăjduind să dea norocul peste noi, să cîștigăm un purcoi de bani și astfel transformarea să vină din afara noastră, așa cum ne spune Pascal Bruckner, chiar împotriva voinței noastre...

Dorin Bodea este doctor în economie. Cea mai recentă carte publicată este Micul zeu și viitorul muncii în panteonul fericirii (Editura Result, 2019).