Cine sînt eu?
„Este tot atît de ușor să te înșeli pe tine însuți fără să-ți dai seama pe cît este de greu să-i înșeli pe alții fără ca ei să observe.“ – La Rochefoucauld
Identitatea noastră
cea de toate zilele
Reperul identității noastre constă în întrebarea „Cine sînt eu?“, care are rolul de a ne provoca să ne autoactualizăm, să ne autodepășim și să ne autodefinim în mod continuu. Și nu este deloc întîmplător că aproape toți răspundem la această întrebare într-un mod banal: sînt un om, sînt român, sînt profesor, sînt creștin etc. Și nu sînt puțini aceia care sînt surprinși de întrebare și nu știu ce să răspundă, cel puțin în primele momente. Și asta este firesc întrucît micile crize de identitate fac parte integrantă din viața noastră cotidiană, adică sînt normale pentru omul de rînd. Dar dacă vom stărui cu întrebarea „Cine sînt eu?“, după această primă autodefinire prin ce este locul comun specific uman, am putea primi, într-un tîrziu, și alte feluri de răspunsuri, care încearcă să ne diferențieze ca individ de semenul nostru: sînt perfecționist, sînt meticulos, sînt impulsiv, sînt romantic, sînt pasional etc. Astfel, tiparul normalității omenești este că mai întîi ne exprimăm identitatea socială și abia după aceea identitatea individuală.
Émile Durkheim, pe la începutul secolului XX, a fost cel care a demonstrat originea socială a gîndirii noastre individuale (cum se spune, noi sîntem oglinda societății) prin faptul că operațiile logice, clasificările, metaforele călăuzitoare sînt primite de individ de la societate, iar percepția apriorică a corectitudinii unor idei și a absurdității altora ne este impusă ca parte a mediului social (vezi Mary Douglas, Cum gîndesc instituțiile, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 25). Dar alături de acest fanion socio-cultural al identității noastre, sub a cărui presiune sîntem constrînși să ne îmbunătățim și să ne autoactualizăm în permanență răspunsul la întrebarea „Cine sînt eu?“, ne am mai putea imagina unul, care să pornească în sens invers, de la individ la societate, la impactul fiecăruia dintre noi asupra celor cu care interacționează, dar și asupra comunității și societății în care trăiește.
Cine sînt eu pentru ceilalți, ce reprezint ca potențial bun sau rău, drept sau nedrept, frumos său urît, nou sau învechit etc. capătă sens și, destul de devreme în viața noastră, începem să returnăm din darul primit de la societate. Oglinda societății își privește astfel chipul său individual. Să sperăm că nu va fi aidoma portretului lui Dorian Gray, al lui Oscar Wilde…
Natura umană și ideologia superiorității: omul nedrept, omul rău și omul malign
Din punct de vedere biologic, pentru om, celălalt, semenul său, reprezintă cel mai mare pericol potențial de pe pămînt, asta pentru că oamenii poartă microorganisme și paraziți a căror singură misiune în timpul vieții lor este să caute și să infecteze alți oameni (vezi Valerie Curtis, „De ce sîntem dezgustați“, în Science World, nr. 15, noiembrie-decembrie 2013).
Din punct de vedere social și psihologic, pentru om, celălalt, semenul său, reprezintă cel mai mare pericol nu doar la adresa existenței sale, ci mai ales a identității sale, sociale și individuale. Cruzimea supremă este umilirea victimei (a celuilalt), dezagregarea definitivă a identității sale… Dar cum e cu putință cruzimea omului față de om? Sigur că aici trebuie să amintim psihopații, care se hrănesc din răul pe care-l fac în mod intenționat și fără a avea remușcări. Dar acestea sînt cazurile patologice, nu puține la număr, cam 1% din populația lumii de astăzi, ceea ce înseamnă aproximativ 75 de milioane de indivizi. Însă alături de aceste cazuri catalogate în mod categoric drept patologice, există nenumărate altele, excesive și aproape patologice, foarte răspîndite în societatea noastră. Astfel de cazuri dezvoltă o adevărată cultură a superiorității sinelui în raport cu ceilalți, o ideologie a perfecțiunii sinelui.
Experimentul social al lui Bushman din 1998 demonstrează că aprecierea superiorității, supradimensionarea sinelui în raport cu ceilalți stă la baza „răului“ social, a dorinței puternice de a avea puterea („boala de a fi șef“) și generează infracțiuni, probleme în relațiile cu ceilalți, agresiuni și manifestări ticăloase ce au ca scop anihilarea identității celorlalți etc. (vezi articolul „Sînt un pericol social?“, Dilema veche, nr. 665, 17-23 noiembrie 2016). De aici putem trage concluzia că ideile, credințele despre un sine narcisist, superior, care se vrea cu orice preț în vîrf, de unde să domine și să-și demonstreze vrednicia în fața celorlalți, declanșează o restructurare a concepției despre locul și rolul omului în lume.
În celebra carte O teorie a dreptății, John Rawls, vorbind despre cei care își doresc să dețină o putere abuzivă, descrie următoarele trei tipuri: omul nedrept (unjust), omul rău (bad) și omul malign (evil). Și cine credeți că dorește să obțină o putere abuzivă? Un om care și cunoaște locul său în lume, modest și autocritic, sau un om care se crede mai mult decît este, superior semenilor? Evident că toate cele trei tipuri au de a face cu fațetele superiorității față de alții (ceea ce încalcă principiul poziției originare de egalitate) și cu o raționalitate negativă față de semeni. Omul nedrept caută să domine, mînat fiind de scopuri precum bogăția și securitatea, omul rău, imoral, vrea puterea asupra celorlalți pentru a obține satisfacția autorității asupra celorlalți, aprecierea acestora. Dar dintre toate cele trei tipuri, omul malign se distinge prin superioritatea cruzimii sale. Omul malign este cel care își exercită puterea manifestîndu-și superioritatea față de ceilalți nu oricum, ci lezînd respectul de sine al acestora (vezi John Rawls, O teorie a dreptății, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, p. 389). Omul malign aspiră la puterea ilegitimă tocmai pentru că aceasta violează poziția originară de egalitate și, în mod evident, el nu se consideră la fel ca ceilalți, ci găsește plăcere privind de sus la inferioritatea celorlalți, în înjosirea acestora și, nu în ultimul rînd, în neputința acestora de a fi la fel ca el. Sigur că toate aceste considerații despre ceilalți sînt numai în mintea lui, dar asta nu contează cîtuși de puțin. Vorbim aici despre imaginarul omului malign, atît de superior celorlalți încît săvîrșește păcatul suprem, cel al lui Lucifer. Astfel, omul malign încetează să mai fie om și vrea să cucerească condiția de semizeu. Iar dacă cumva cineva îndrăznește vreodată să se ridice mai sus de genunchiul broaștei, micul Lucifer se simte amenințat și reacționează instantaneu. Cel care a îndrăznit să se ridice va fi repus la pămînt, metamorfozat în neom prin anihilarea identității și demnității individuale, într-un gîndac sau orice altă lighioană de care ne putem descotorosi fără vreo remușcare. Stalin și Hitler sînt modele perfecte care întruchipează „cancerul social“ generat de omul malign. Dar să vorbim în continuare despre superioritatea oamenilor care suferă de „boala de a fi șef“, despre pericolul social pe care aceștia îl reprezintă pentru ceilalți dacă ajung într-o poziție de conducere este de prisos. Din punct de vedere fiziologic, sesizarea pericolului naște emoția de dezgust și acțiunea de respingere a celor pe care-i considerăm un pericol pentru sănătatea noastră. Iar pentru dezgust, singurul remediu este rușinea. În mod firesc, pentru rușine este nevoie de bun-simț, de a ști care sînt bunele maniere și de a le respecta. Fără rușine, ego-ul nostru își face de cap, nu mai există limite în a se considera deasupra celorlalți, depăşindu-şi astfel condiția de om (originar egal cu semenul său).
Ceea ce însă ar putea fi util pentru noi este să identificăm din fașă potențialul pericol social în cei cu care avem de a face și să-l gestionăm prin instrumente specifice ticăloșiei, răului… Asta numai dacă noi nu sîntem „oameni maligni“ și ne poziționăm la același nivel cu ceilalți, potențiali parteneri egali în făurirea unei lumi mai bune. Să reținem ideea că ideologia superiorității naște monștri.
Cine sînt eu? Cine sînt pentru semenii mei?
Sînt un om bun, care se vede pe sine cam la fel ca ceilalți, care gîndește și caută să fie de ajutor și să facă ce e bine pentru ceilalți sau mai degrabă sînt un mic Lucifer, foarte centrat pe sine, care se crede superior celorlalți, dominat de raționalitate negativă în ceea ce i privește pe alții, care vrea să-i domine și să-i folosească pentru atingerea propriilor lui obiective? Deși fiecare dintre noi știe care este răspunsul dezirabil atît pentru sine, cît și pentru ceilalți, realitatea este mai complexă decît pare la prima vedere…
Andrei Pleșu, interpretînd parabola „Grîul și neghina“, se exprima plastic, spunînd că în fiecare din noi există deopotrivă un „creativ“ și un „șmecher“. Parabola „Grîul și neghina“ ne sugerează că, prin natura noastră, avem germenii și, în consecință, potențialități atît ale „binelui“, cît și ale „răului“. Să separăm binele de rău, grîul de neghină, pare o misiune imposibilă, din punct de vedere botanic, pentru că smulgînd neghina riscul de a dezrădăcina grîul este foarte mare, acestea avînd rădăcinile împletite. Iar dacă așa stau lucrurile, atunci ne întrebăm ce anume face ca un om să devină „bun“ sau „rău“.
Dacă acceptăm că omul este oglinda societății, conform lui Durkheim, răspunsul pare simplu: societatea și cultura în care trăim ne face să fim mai „buni“ sau mai „răi“. Și Philip Zimbardo, autorul experimentului „închisoarea Stanford“ și al lucrării Efectul Lucifer, demonstrează că răul vine din exteriorul nostru, din societatea și cultura în care trăim. Dovada demonstrației lui Zimbardo pare irefutabilă: cele peste 50 de milioane de crime ale secolului XX înfăptuite de oameni în numele unor ideologii.
Lucru ușor de înțeles dacă admitem că o ideologie se constituie din idei și concepții împărtășite de către cei mulți și care postulează ipostaze diverse ale superiorității omului față de om… Și, pînă la urmă, toate ideile și concepțiile care cultivă o imagine a omului despre sine cu mult superioară realității exprimă, după cum spunea Petru Creția, „o imagine exaltată a unei excelente absențe“. Omul normal, cu un sine echilibrat, cu un spirit autocritic și autoironic, cu nenumărate și continue corecții ale imaginii de sine, nu aderă cu una, cu două la o astfel de ideologie a superiorității omului față de om. Dar cel care se vrea mai mult decît este, cel care vrea privilegii și caută cu disperare pozițiile de putere față de care ceilalți să depindă își dezvoltă treptat o falsă conștiință de sine care-l forțează să joace un rol dramatic al destinului său măreț: fără el lumea n-ar mai fi la fel de bună, iar dacă ar conduce el destinul umanității schimbările în bine s-ar petrece peste noapte. Acesta este omul egotic, utopic. Evident că omul de felul acesta se vrea crezut exact ceea ce nu este. Dar centrarea pe sine este atît de puternică încît îl orbește să-și vadă semenul, de condiție originar de egalitate cu sine. Egoticul sau omul utopic se crede etic, luminat și cu o voință de fier, este omul superior celorlalți, cu o misiune foarte clară: afirmarea de sine printre ceilalți, mai presus de alții. Și, de aici, nu mai e decît un pas pînă la a deveni paranoic, mai ales dacă are insucces. El nu este responsabil de propriul eșec, ci ceilalți, care nu i-au dat ascultare, care nu l-au înțeles, care nu-i recunosc superioritatea. Fiind o minciună întrupată în chip de om, răul său se varsă împrejuru-i prin orice mijloc: insultă, reclamă, calomniază, anihilează orice demnitate și stimă de sine care îi contestă autoritatea. Adeseori poate fi atît de convingător încît reușește să aibă mulți susținători care-l creditează și-l promovează. În mintea lui, omul superior nu poate fi învins, iar o astfel de amăgire de sine îl face atît de corupt încît devine extrem de periculos pentru semeni. Lacom, perfid, agresiv, fără prea mari competențe și realizări, deținător al adevărului absolut, omul superior, sigur pe sine, aruncă peste tot cu gunoi, „gestionîndu-și (uneori cu bune rezultate parțiale) eșecul fundamental de a nu fi ce visează a fi“ (Petru Creția, Luminile și umbrele sufletului, Editura Humanitas, București, 2015, p. 130).
La polul opus, Rawls pune în centrul ideii de bine, de om bun, prețuirea de sine (stima de sine, respectul de sine). În opinia lui, omul bun presupune să avem simțul propriei valori, care se bazează în principal pe următoarele două aspecte: să avem un plan rațional de viață și faptele noastre să fie apreciate și confirmate de ceilalți, care sînt la rîndul lor respectați de către noi (vezi John Rowls, O teorie a dreptății, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Iași, p. 390). Așa cum pare la prima vedere, bunătatea înseamnă cam multă raționalitate într-o cultură puternic emoțională.
Acestea fiind zise, haideți să răspundem la întrebarea „Cine sînt eu?“, dacă sînt „creativ“ sau „șmecher“ al societății în care trăiesc. Haideți să ne privim în oglindă și să ne străduim să vedem ceea ce sîntem cu adevărat, un om cam la fel cu ceilalți, modest și atent la nevoile și sentimentele acestora, care construiește împreună cu alții sau mai degrabă un om centrat doar pe propriile sale intenții, pe propriile sale realizări, orb la semenii lui, mai vrednic decît ceilalți, superior, model pentru alții. Să nu uităm că nu modestia și subevaluarea stau la baza răului social, ci superioritatea. Cultura superiorității sinelui față de alții atrage după sine răul social, cruzimea în impunerea schimbării celorlalți după modelul egotic, utopic. Și, dacă sînt în acest scenariu, pot să dau vina pe societate pentru cine sînt sau, cine știe, pot să-mi asum responsabilitatea pentru cine vreau să fiu.
În urmă cu aproape cinci secole, William Shakespeare spunea că „știm cine sîntem, dar nu știm cine putem fi“. Cu alte cuvinte, o identitate coerentă și autoactualizată înseamnă, în primul rînd, să știi cine vrei să fii. Adică, din punct de vedere ideologic și cultural, avem o șansă: să vrem să fim oameni printre semeni, să împărtășim idei și concepții despre amabilitate, toleranță, modestie, condiția de egalitate etc. Dar să nu cădem în ipostaza idealistului utopic, care nu este altceva decît un alt egotic.
Cultura superiorității sinelui se traduce, așa cum spunea Tolstoi, prin următorul pattern: „Toți se gîndesc să schimbe lumea, dar nimeni nu se gîndește să se schimbe pe sine“.
Și atunci ce-ar fi de făcut? Cel mai probabil, tot natura umană ar putea fi în cele din urmă salvarea noastră.
Egotism versus colaborare: strategii de evoluție
Viziunea lui Freud asupra conflictului fundamental poate fi rezumată astfel: să-i depășesc pe ceilalți și să mă înțeleg cu ceilalți. Cu alte cuvinte, conflictul fundamental ia naștere din focul luptei dintre să fiu centrat pe mine ca individ, să arăt cum mă diferențiez, să demonstrez prin ce sînt superior, asta presupunînd să fiu în competiție cu ceilalți, și să fiu atent la ceilalți, la nevoile și sentimentele lor, să fiu tolerant la greșeli, să fiu de ajutor, să arăt bunăvoință și o atitudine colaborativă, pe scurt, să fiu bun cu semenii mei. Deși percepția noastră asupra realității sociale și economice de astăzi ne induce idei și concepții conform cărora să fii binevoitor cu semenii tăi, să ai încredere în ei, să te bazezi pe colaborarea cu ei pare o atitudine pierzătoare, lucrurile s-ar putea să nu fie atît de evidente dacă le privim în profunzime și pe termen lung.
Un articol publicat în revista Science World (nr. 17, martie-aprilie 2014), cu titlul „Darwinismul înseamnă că persoanele binevoitoare sînt pierzătoare?“, ne-ar putea ajuta să descoperim o altă perspectivă. Totul pleacă de la teoria evoluției a lui Darwin, care este adesea simplificată prin ideea „supraviețuirea celui puternic, celui mai rezistent“. Deci, la prima vedere, am putea spune că „genele egoiste“ favorizează persoanele „rele“ în detrimentul celor „bune“. Dar realitatea ne demonstrează că multe organisme, printre care și noi, oamenii, se descurcă mai bine dacă adoptă atitudini ca altruismul și colaborarea. Biologii teoreticieni, utilizînd simulări digitale pe parcursul a mii de generații, au investigat în ce măsură strategiile de colaborare pot ajuta la „lupta darwinistă“. Rezultatele lor confirmă că organismele care cooperează sînt mai rezistente decît cele „rele“, egoiste.
Asta înseamnă că indivizii care colaborează sînt mai puternici și mai rezistenți decît cei „răi“, centrați doar pe sine, dar numai dacă adoptă și alte comportamente colaborative precum: să fie deschiși și atenți la ceilalți indivizi și să aibă încredere în alții, să fie toleranți și să le ierte greșelile ocazionale etc.
Pînă la urmă, am putea spune – şi n am greși – că egotismul versus colaborarea reprezintă o luptă între superioritate și modestie, între agresivitate și amabilitate, între cruzime și toleranță, între narcisism și iubire de oameni etc. O doză de iubire de semeni ar fi leacul cel mai potrivit pentru cei care suferă de iluzia de a fi mai mult decît sînt. Dar să nu ne facem iluzii…
Cercetările biologilor teoreticieni utilizînd simulările digitale ne arată, de asemenea, că societățile de tipi buni nu rezistă pentru totdeauna: „cîteodată tipii răi conduc“. Să înțelegem că acum sîntem încremeniți într-o societate în care tipii răi ne conduc? Iar dacă este așa, să avem încredere în puterea naturii umane de a rezista. Și, în toată această așteptare a dezlănțuirii naturii umane, putem face ceva, să ne alegem cine vrem să fim…
O perspectivă mai optimistă
Richard Dawkins, în cartea Gena egoistă (Editura Publica, București, 2013), vorbește adesea despre așa-numitul „altruism reciproc“, un principiu general al „ranchiunoșilor“, al celor care au reușit să domine în cadrul anumitor populații pentru că au transmis generațiilor viitoare mai multe gene decît au făcut-o competitorii lor. Desigur că era vorba despre păsări. Dar „altruismul reciproc“ nu se restrînge doar la membrii aceleiași specii. De exemplu, cele aproximativ 50 de specii de pești și creveți care își cîștigă traiul culegînd paraziții peștilor mari, care, la rîndul lor, dovedesc un altruism aparent (altruism reciproc) neînghiţindu-l pe curățător. Robert Axelrod, politologul american, a preluat ideea „altruismului reciproc“ și, împreună cu partenerul său W.D. Hamilton, au aplicat-o lumii omenești prin jocul „Dilema deținutului“. Ipoteza de la care au plecat este că multe animale și plante joacă nesfîrșite partide de „Dilema deținutului“ la scara timpului de evoluție.
Iată în ce constă jocul „Dilema deținutului“. Există un „bancher“ care atribuie și plătește cîştiguri financiare celor doi jucători. În mîinile celor doi jucători există numai două cărți, pe una scrie colaborare și pe altă trădare. Jocul constă în alegerea unei cărți de către fiecare jucător, pe care acesta o așază pe masă, cu fața în jos. Întrucît există 2 x 2 cărți, sînt posibile patru rezultate:
R1: Amîndoi au jucat colaborare – fiecare cîștigă 300 USD (premiu pentru cooperare);
R2: Amîndoi au jucat trădare – fiecare este penalizat cu 10 USD (pedeapsă pentru trădare);
R3: Unul a jucat colaborare și altul trădare. Trădătorul primește 500 USD, iar cel care a cooperat este pedepsit cu 100 USD (răsplata prostănacului);
R4: Imaginea R3 în oglindă – un jucător iese foarte bine și celălalt foarte rău.
În jocul „Dilema deținutului“ nu contează sumele, ci ierarhia: tentația de a trăda trebuie să valoreze mai mult decît premiul pentru cooperare reciprocă. De asemenea, pentru valabilitatea jocului mai trebuie îndeplinită o condiție: media dintre valorile acordate tentației de a trăda și răsplata prostănacului nu trebuie să depășească premiul.
Dacă sîntem raționali și logici este evident că vom alege să trădăm. Cu alte cuvinte, nu există nici un mijloc de a asigura încrederea. La prima vedere, s-ar părea că nu este nici o cale de a ieși din dilemă. Totuși, o variantă de a găsi o soluție mai bună decît trădarea este dacă amîndoi ar coopera, dacă ar putea face o înțelegere. Dar în varianta simplă a jocului nu este posibilă o astfel de înțelegere…
Cu toate acestea, nu este totul pierdut. Mai există o variantă a jocului, „Dilema deținutului repetată“. De data aceasta, în loc să ridicăm cărțile și să vedem care a fost rezultatul final, constatăm că nu există decît un rezultat parțial și ne pregătim pentru runda următoare. Rundele anterioare ne dau posibilitatea să dezvoltăm o relație de relativă încredere sau neîncredere cu adversarul nostru. Peștii curățători sau păsările care se curăță de căpușe joacă „Dilema deținutului în formă repetată“. Dacă în jocul simplu erau posibile doar două strategii (colaborare și trădare), în forma repetată există o multitudine de strategii, Axelrod identificînd 15 astfel de scenarii. Dar dintre toate, strategia cîștigătoare a fost cea numită Tit for tat („dinte pentru dinte“) care constă în a coopera la prima mutare, după care repetă mutarea anterioară a celuilalt jucător. Această strategie a reușit să aibă un scor de 96% din nivelul maxim. De asemenea, strategiile amiabile și iertătoare au înregistrat un număr mai mare de puncte decît cele ticăloase. Translatînd aceste rezultate în lumea de azi, putem spune că ticăloșia nu are cum să dureze prea mult dacă este sancționată rapid („dinte pentru dinte“) și, astfel, relativul echilibru social este restabilit. În schimb, ticăloșia și trădarea reușesc să supraviețuiască pe termen lung dacă exploatează strategiile „prea iertătoare“ („un dinte pentru doi“). Axelrod a numit abordarea „dinte pentru dinte“ ca fiind „strategia colectiv stabilă“.
Dar Dawkins nu este foarte convins de acest rezultat. De exemplu, într-o populație dominată de „întotdeauna trădează“, nici o altă strategie nu se descurcă mai bine. Și iată cum tot optimismul nostru se duce pe apa sîmbetei și se transformă în pesimism dacă constatăm că în societatea actuală nu există o masă critică de oameni modești, vrednici, toleranți etc., care să facă diferența…
Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți, potențiale pericole pentru identitatea celorlalți? Care ar trebui să fie strategia noastră cîștigătoare?
Dorin Bodea este dr. în economie, director general și senior consultant la Result Developement. A publicat între altele, volumul Valorile angajaților români (2013).
