Jocul încrederii și construcția împreună
„Vreau să știu, ce ține lumea închegată?“, se întreabă Goethe în Faust. Ce anume ne face, e drept că nu foarte des, în această lume atît de competitivă, să reușim să ne înțelegem și să colaborăm unii cu alții? Să fie oare vorba de încredere, de predispoziția noastră de a crede în buna-voință și buna-credință a semenului nostru? Încrederea exprimă esența legăturilor sociale pentru că reușește adesea să genereze reciprocitatea. Iată de ce sociologii au numit încrederea ca fiind „vaselina“ care asigură funcționarea mecanismelor sociale și ingredientul fără de care n-ar putea exista nici o comunitate umană.
Mai mult decît atît, din perspectivă antropologică, conform lui Mary Douglas, fiecare dintre noi este definit și profund afectat de încrederea pe care o dăruiește sau pe care o primește. Cu alte cuvinte, oricine a acceptat încrederea cuiva, sau a dăruit încredere celuilalt, cunoaște puterea legăturii sociale. În acest context, nu este deloc exagerată remarca lui La Rochefoucauld – „neîncrederea noastră îndreptățește înșelătoria celuilalt“.
Cu acest gînd, nu pare a fi de prisos să privim cu multă atenție la complexitatea construcției vieții noastre sociale, la „frumusețea și urîțenia“ deopotrivă a jocului continuu dintre „noi și ei“, dintre „eu și tu“. De unde pornim construcția împreună, care este punctul de unde începe totul?
Încrederea și reciprocitatea: premisele construcției împreună
Jonathan Haidt, în cartea Teoria fericirii (The Happiness Hypothesis), ne amintește că reciprocitatea exprimă esența naturii umane și este, probabil, cea mai importantă unealtă pe care o folosim pentru a ne înțelege unii cu alții. Iar pentru ca reciprocitatea să se desfășoare în toată splendoarea ei, este necesar să fie provocată de darul încrederii. Dar tocmai din „jocul încrederii“ (și al reciprocității) ni se dezvăluie o realitate profundă, copleșitoare: cu toții sîntem ipocriți. Facem tot ceea ce este necesar pentru „a arăta bine“, pentru „a da bine“ în orice situație. Ne folosim, mai mult sau mai puțin conștient, de mecanisme mentale prin care ne demonstrăm că sîntem mai buni decît ceilalți și că noi reprezentăm „binele“, iar ceilalți reprezintă „răul“.
Ipoteza conform căreia civilizația presupune o doză de ipocrizie nu este nouă. De pildă, noi sîntem cei care investim încredere în ei (ceilalți) și, în mod firesc, dar și aparent, așteptăm să ni se răspundă cu aceeași monedă. Dar pentru ego-ul nostru această așteptare implicită, rezonabilă și rațională, nu este îndeajuns, ci ia în calcul concomitent și înșelăciunea probabilă a celorlalți, reușind să-și dovedească astfel, indiferent de ce anume se va întîmpla în realitate, propria superioritate morală și socială. Iar ceilalți procedează la fel ca noi. Problema este că toți au dreptate, și noi, dar și ei (ceilalți). Să fie doar un joc iluzoriu al propriului nostru ego sau un model cultural al societății în care trăim?
Oricum ar fi, esența vieții noastre sociale rezidă în același nou și vechi început: încrederea cu care plecăm la drum în relațiile pe care le construim. Evident că, în imaginația noastră, noi avem mai multă încredere decît ceilalți și după cîteva eșecuri ajungem să ne întrebăm dacă mai este cazul să avem încredere. Și vestea cea bună este că, după multe eșecuri, cei mai mulți dintre noi reușeșc să acorde încă o dată și încă o dată încrederea lor. Dar oare responsabilitatea noastră socială este numai o problemă a încrederii? Să ne amintim de întrebarea fundamentală a lui Goethe în Faust: „Vreau să știu, ce ține lumea închegată?“
„Jocul încrederii și al răzbunării“
Nu de puține ori, încrederea este copilăroasă, fragilă, cu perspective pe termen scurt și se poate transforma cu mare ușurință în răzbunare. De aici și gîndul dacă, într-un astfel de scenariu, mai putem vorbi despre o legătură socială autentică și trainică, despre o construcție valoroasă și durabilă pe care să o realizăm împreună.
La începutul anilor 2000, Ernst Fehr, profesor al Universității din Zürich de cercetări economice experimentale, a pus la punct un experiment cunoscut sub numele de „jocul încrederii și al răzbunării“. Experimentul și-a propus să descopere tiparele prin care noi, oamenii, ne acordăm încredere unii celorlalți și ce facem în momentul în care încrederea ne este înșelată de către semenii noștri.
În cadrul experimentului, fiecare dintre noi primește bani, să spunem 100 de euro, iar un partener anonim primește și el aceeași sumă. Experimentul are o succesiune de două episoade.
În primul episod, dacă alegem să trimitem banii partenerului anonim, cercetătorii mai pun 300 de euro și astfel celălalt va avea 500 de euro. De aici și întrebarea de ce să dăm din mînă cei 100 de euro și pe ce anume ne bazăm cînd sperăm că partenerul anonim, în loc să‑și păstreze toți banii, ne va trimite înapoi 250 de euro? Dacă partenerul nostru anonim gîndește rațional, va păstra pentru el toți cei 500 de euro. În mod firesc, noi știind acest lucru și gîndind rațional, nu vom trimite banii (100 de euro), iar experimentul va lua sfîrșit.
În mod surprinzător la prima vedere, cercetările realizate în Elveția, Olanda, SUA etc. arată că majoritatea oamenilor au trimis cei 100 de euro și, de asemenea, mulți parteneri anonimi au returnat 250 de euro. Dar experimentul nu se oprește aici.
În episodul al doilea, dacă partenerul anonim alege să păstreze cei 500 de euro, avem ocazia de a cheltui o parte din banii noștri (din buzunarul propriu) pentru a-l pedepsi pe așa-zisul nostru partener lacom. Astfel, pentru fiecare euro cheltuit din buzunarul propriu, cel care ne-a înșelat încrederea pierde 20 de euro. Dacă decidem să cheltuim 25 de euro, partenerul lacom va pierde toți cei 500 de euro.
În mod rațional, ne așteptăm ca aceia care au pierdut bani să nu piardă și mai mulți cheltuind cu răzbunarea. Și cu toate acestea, majoritatea celor care au primit șansa de a se răzbuna pe cel care le‑a trădat încrederea au profitat de aceasta cheltuind cu scopul de a-l pedepsi. Mai mult decît atît, s-a constatat că ideea de a-și pedepsi partenerii lacomi le făcea plăcere celor care au decis să o facă.
„Jocul încrederii și al răzbunării“ în cultura occidentală
Concluzia experimentului „jocul încrederii și al răzbunării“ ne arată că majoritatea occidentalilor, care se găsesc în diverse interacțiuni sociale și economice, se bazează pe principii iraționale, că încrederea investită în ceilalți este preponderent irațională. Astfel, încrederea, ce poate fi privită drept pilonul care ține laolaltă orice corp social, rezidă în însăși natura umană, în predispoziția noastră de a crede în bunavoință și buna-credință a celuilalt.
În momentul în care încrederea ne este înșelată, așa cum remarca Dan Ariely, se formează două instincte interne – încrederea și răzbunarea –, fiecare fiind irațional, dar care de-a lungul istoriei au ajutat la progresul afacerilor, al societății și al întregii comunități umane.
Dar să nu ne oprim aici cu interpretarea pentru că în povestea „jocul încrederii și al răzbunării“ există și alte perspective, cum ar fi, de pildă, cea culturală. Drept urmare, ne întrebăm cum anume influențează cultura unei organizații, a unei comunități sau a societății, în ansamblul ei, acordarea încrederii și pedepsirea nedreptății, refacerea echilibrului social.
În cultura occidentală, pattern-ul comportamental al majorității este de a acorda încrederea celuilalt (bazîndu-se preponderent pe iraționalitate, pe intuiție sau pe instinct) și de a aștepta din partea acestuia un comportament just, echitabil (să i se răspundă cu aceeași monedă). În momentul în care celălalt trădează încrederea, pattern-ul comportamental demonstrat de majoritatea occidentalilor este de a se implica în mod activ, de a restabili echilibrul social (de a căuta să-și facă dreptate pedepsindu-și partenerul dacă acesta nu s‑a comportat conform așteptărilor, a fost lacom și inechitabil).
Plecînd de la aceste observații, putem spune că modelul occidental de construcție împreună se bazează inițial pe o încredere copilăroasă, fragilă (irațională) și pe dezvoltarea unor așteptări echitabile de la celălalt. În faza ulterioară a construcției împreună este nevoie de mult mai mult decît doza inițială de încredere, de o implicare activă în menținerea echilibrului, chiar dacă aceasta presupune răzbunarea, pedepsirea celui care a trădat.
Iar acum să vedem cum stau lucrurile pe la noi, în spațiul mioritic.
„Jocul încrederii și al răzbunării“ în cultura românească
În perioada 2013-2015, în cadrul diverselor proiecte care vizau creșterea încrederii și a consensului organizațional, împreună cu colegii de la Result Development am realizat o serie de experimente (în oglindă cu cel descris mai sus) pe tema „Jocul încrederii și al răzbunării“, pe 32 de grupuri de participanți din mai multe companii.
La fel ca în cazul occidentalilor, cei mai mulți dintre participanți au investit încredere în partenerii anonimi și au trimis cei 100 de euro. Dar spre deosebire de occidentali, doar aproximativ jumătate dintre ei au dezvoltat așteptări de a primi înapoi suma de 250 de euro. Și asta nu este decît vîrful de lance. Cea mai mare deosebire de occidentali este cu privire la cum reacționează cei mai mulți dintre cei care au participat la aceste experimente cînd încrederea lor a fost trădată, fraudată. Din peste 650 de participanți, doar trei au fost cei care au plătit din buzunarul propriu pedepsirea partenerului lacom. Noi am putea traduce asta prin faptul că doar trei persoane s-au răzbunat. Dar să nu uităm că, în acest caz, răzbunarea, pedepsirea celui care nu s-a comportat demn de încrederea acordată înseamnă restabilirea echilibrului, căutarea dreptății. Una dintre concluziile acestor jocuri a fost că aproape toți participanții au „înghițit gălușca fierbinte“ cînd li s-a făcut o nedreptate, au ales să rămînă cu „buza umflată“, frustrați și nemulțumiți, dar cu gîndul, manifest în mintea lor, că era de așteptat să se întîmple asta, că ceea ce s‑a întîmplat nu este decît o confirmare a realității. Ei, cei care au acordat încredere, sînt „cei buni“, iar partenerii lor anonimi sînt „cei răi“. Deci vorbim despre ceea ce înseamnă autoprofeția împlinită (numită și efectul Pygmalion). Surprinzător, mulți dintre participanți au acordat încredere, deși au plecat de la premisa că partenerul lor anonim este un suspect și potențial trădător. Vorbim, așadar, despre o demonstrație în forță a încrederii aparente, neavînd încredere.
(va urma)
