Noul model al sinelui - narcisismul şi lenea sau o "lume altfel"?

În urmă cu cîteva săptămîni, am citit un articol în Time, semnat de Joel Stein, despre noua generaţie occidentală „Me, Me, Me“, generaţie caracterizată prin două trăsături principale: narcisismul şi lenea. M-am întrebat în ce măsură aceste două atribute – narcisismul şi lenea – sînt caracteristice pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Astfel, am ajuns să mă întreb: narcisismul şi lenea sînt oare reprezentative şi pentru majoritatea românilor?

Conform studiului Result Development despre valorile românilor cu studii superioare, realizat în 2012, exprimarea sinelui (a arăta cine sînt) domină toate celelalte valori, în timp ce valorile legate de muncă se situează pe ultimul loc, iar moralitatea – pe penultimul. Este firesc ca valorizarea şi exprimarea sinelui să se manifeste cu mai multă intensitate în rîndul tinerilor români cu vîrsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani. Dar şi pentru categoriile de vîrstă 30-40 de ani şi 41-50 de ani, valorile legate de a arăta cine sînt, de exprimarea sinelui, sînt aproape la fel de reprezentative şi consistent împărtăşite.

Rezultă de aici că, şi la noi, lucrurile stau la fel cu generaţia „Me, Me, Me“. Ba mai mult, am putea spune că avem de-a face cu mai multe generaţii „Me, Me, Me“. Iată de ce o discuţie despre valorile viitorului nostru sine nu e de prisos. Întrebarea este, dacă ajungem să considerăm valorile sinelui (în special accentuarea narcisismului şi a lenei) ca fiind caracteristice pentru majoritatea dintre noi, oare cum va arăta viitorul nostru?

Revoluţia silenţioasă: sinele reprezintă valoarea supremă

Începînd cu anii 1980, World Values Survey a semnalat tendinţa de schimbare, de înlocuire a valorilor occidentale moderne, materialiste (banii şi siguranţa) cu altele noi, legate de exprimarea ego-ului şi autonomie. Iar această schimbare de valori a antrenat o serie de schimbări structurale în însuşi modul nostru de a fi, de a simţi, de a face ceva. Una dintre cele mai importante schimbări este marcată de trecerea de la a-ţi exprima identitatea prin „a face ceva“ la a arăta „cine eşti doar prin faptul că eşti“, prin ceea ce exprimi, prin ceea ce experimentezi. Astfel, dacă în cultura materialistă, orientarea de bază era de a face ceva, de a construi ceva, de a arăta cine eşti prin propriile realizări, în noua cultură a sinelui, orientarea predominantă este de a arăta cine eşti, să te exprimi şi atîta tot. Să te exprimi. Să consumi. Să demonstrezi.

Această schimbare a valorilor materialiste moderne cu cele postmoderne a fost denumită revoluţia silenţioasă, simbolizînd centrarea tot mai puternică pe propriul ego, pe formele de manifestare a acestuia. De aici şi pînă la narcisism nu a mai fost decît un pas.

Ce a provocat revoluţia sinelui?

Probabil că răspunsul îl putem găsi în imaginea noastră de sine. Astfel, revoluţia sinelui nostru apare ca o consecinţă firească a creşterii puterii şi influenţei imaginii de sine, de umflarea peste măsură a imaginii noastre despre noi înşine, prin imaginarea unui potenţial propriu nemărginit, care însă pierde orice contact cu realitatea, cu ceilalţi, cu realizările, cu materialitatea. Metaforic, putem spune că lupta dintre imaginea de sine şi stima de sine a fost cîştigată detaşat de cea dintîi. Astfel, devine mai important cine crezi că eşti, decît ceea ce ai făcut deja în plan concret. Sîntem într-un nou spaţiu de manifestare a identităţii noastre, unul virtual, al posibilităţilor multiple, al imaginaţiei despre sine. Pentru că stima de sine autentică se manifestă în plan real, concret, al propriilor realizări, al faptelor, al relaţionării cu ceilalţi.

Boala imaginii de sine a antrenat diverse forme de narcisism, în care celălalt devine tot mai estompat. Pentru că în narcisism ajungi să-ţi fii suficient ţie însuţi, celălalt nu mai are loc de propriul ego.

Sinele şi munca

În noul context cultural, munca, privită drept activitatea fundamentală de realizare a sinelui nostru prin rezultatele produse, îşi pierde din consistenţă, atractivitate, motivare, creare de sens. Astfel, munca nu mai reprezintă una dintre valorile fundamental-umane, aşa cum a fost în epoca modernă, fiind capabilă să stimuleze resursele oamenilor pentru a excela în ceea ce fac, pentru a realiza ceva durabil. În noul context cultural actual, lenea ca formă de exprimare a sinelui devine tot mai generalizată, fiind preferată în locul muncii. Astfel, lenea ar putea fi imaginată drept munca noului sine care se contemplă pe sine în acest spaţiu virtual în care, ocupînd poziţia de stăpîn absolut, îşi contemplă măreţia. Doar stă şi contemplă. Visează la ce ar putea să facă cu fenomenalul potenţial pe care îl posedă. Şi în acest caz, este vorba despre supremaţia imaginii de sine, despre ceea ce credem că putem fi, în propriul imaginar, un univers construit pentru exprimarea propriului ego.

Realizările prin muncă nu mai reprezintă un echivalent al realizării de sine, al valorii personale. Dimpotrivă, pentru sinele nostru, altceva pare să fie mai important: consumul, exprimarea identităţii prin consum. A arăta cine sîntem prin ce consumăm, prin experienţele noastre, prin alte forme de activităţi (de muncă) care să ne exprime identitatea, care să ne reflecte trăirile, experienţele, unicitatea, valoarea.

Paradoxul consumului

În mod raţional, pentru a consuma mai mult, e nevoie să produci mai mult. Deci, consumul excesiv al sinelui necesită creşterea continuă a productivităţii lui. Aşa a luat naştere turbo-sinele, care are drept scop obţinerea productivităţii maxime, exploatarea de sine excesivă, consumul de sine şi exprimarea identităţii prin consumul de sine. Preferăm să ne consumăm propriul sine în foamea instinctivă de identitate: bani, putere, faimă etc. Alergăm continuu după consumul de experienţe, de trăiri, de satisfacţii etc.

Cît de liberi sîntem în această realitate dictată de consum? Nu sîntem liberi, nu ne simţim liberi. Muncim 45-50-60 de ore pe săptămînă şi avem deseori senzaţia că am uitat să trăim. Nu ştim ce ar trebui să facem. Nu avem la îndemînă o pastilă-miracol. Ne gîndim, în schimb, că acest drum pe care continuăm să mergem ar putea duce spre nicăieri. Privind înspre propriul sine, recunoaştem un soi de autosuficienţă, consumul exagerat, exploatarea de sine în foamea după succes. Ne dăm seama că am uitat să marcăm evenimentele speciale din viaţa noastră, sărbătorile care ar trebui să fie importante, dar nu mai sînt.

Revoluţia imaginii de sine

Evoluţia concepţiei despre sine, creşterea importanţei sinelui nostru în lume şi viaţă au fost determinate de revoluţia imaginii de sine îndreptate împotriva stimei de sine. Imaginea de sine se referă la ceea ce cred despre mine la nivel ideal, implicînd întregul meu potenţial nevalorificat, pe care pot să mi-l imaginez. Stima de sine se referă la realizările mele, la ceea ce am făcut deja, la potenţialul validat, valorificat. Iată de ce stima de sine are legătură cu realitatea împărtăşită de mine şi de ceilalţi, cu încrederea în sine, demonstrată prin confruntarea directă a ego-ului nostru cu „realitatea celorlalţi“, iar imaginea de sine are legătura directă cu propria imaginaţie, cu o realitate virtuală, în care totul este posibil.

Într-o astfel de realitate virtuală, să-mi imaginez cît de bun sînt, cît de frumos şi deştept sînt, să conduc lumea reprezintă o misiune „morală“ posibilă şi pentru care sînt persoana cea mai calificată şi, evident, potrivită. Meritul meu este că exist şi că am un extraordinar potenţial. Mă simt ca şi cum m-am născut cu acest drept, cu această misiune de a conduce lumea toată.

Realitatea împărtăşită de mine şi de ceilalţi este înlocuită cu realitatea virtuală, care se hrăneşte cu consumul de viitor. În această nouă realitate, imaginaţia şi reprezentarea declanşează revoluţia sinelui, împotriva a ceea ce este şi pentru a fi ceea ce poate fi.

Revoluţia imaginară presupune sinele nostru virtual, multiplicarea sinelui într-o infinitate de ipostaze, de euri cu aceeaşi identitate. O infinitate de euri care-şi exercită dreptul de a fi, prin cunoaşterea, căutarea şi experimentarea, exploatarea concomitentă a dorinţelor, plăcerilor, intereselor şi nevoilor etc. Să fie acesta viitorul nostru sine? Unul al sinelui virtual, al creării de euri care să susţină creşteri exponenţiale de fericire personală? Ar putea fi o explicaţie plauzibilă asupra modului prin care noul sine virtual îşi caută şi îşi găseşte cauzalitatea în formele extreme ale narcisismului.

O „lume altfel“?

Se spune că „omul a fost făcut să mănînce, să lucreze şi să doarmă.“ Din această perspectivă, munca este cea care completează omul şi-l diferenţiază de animal. Acum, munca, în formatul ei tradiţional, privită prin rezultatul palpabil măsurat în urma prestării ei, îşi schimbă fundamental esenţa. Astfel, nu rezultatul şi efortul sînt esenţiale în noua formulă a muncii, ci contemplarea, imaginaţia, reprezentarea. Noua activitate diferenţiatoare a sinelui este contemplarea şi imaginaţia. Munca tradiţională nu mai este de actualitate pentru noul sine, ci doar o îndeletnicire a vechiului sine. Munca tradiţională reprezintă procese bine structurate şi organizate, care pot fi cu uşurinţă şi precizie executate de acum înainte în mod artificial, de către roboţi.

Munca noului sine poate fi confundată cu lenea, comoditatea. Pe bună dreptate, munca noului sine nu mai presupune disciplină, rigurozitate, efort, perseverenţă, căutarea excelenţei etc. Ea poate fi privită din afară drept o pierdere de vreme. Dar lucrurile nu stau deloc aşa.

Contemplarea şi imaginarea presupun o minte bine antrenată, curajoasă, cu o încredere nemăsurată în potenţialul ei, o minte care îşi conştientizează misiunea, rostul. Pentru că presupune ieşirea din zona comodităţii şi multă îndrăzneală, curaj de a visa şi de a imagina ce nu este obişnuit. De exemplu, munca viitorului nostru sine poate fi construcţia unei lumi ideale pentru sine, o „lume altfel“ decît cea pe care o ştim astăzi, o „lume altfel“, care să aducă o doză consistentă de bucurie şi fericire în viaţa individuală. Poate fi acuzat de narcisism excesiv. Poate fi acuzat că nu îi pasă decît de fericirea lui. Şi poate fi condamnat pentru asta? Chiar dacă ar însemna să se rupă de ceilalţi, de viaţa socială aşa cum o cunoaştem astăzi, ne întrebăm dacă acest scop, reprezentarea şi imaginarea fericirii personale, merită o astfel de îndrăzneală. Putem să o numim revoluţie, pentru că înseamnă o răsturnare a valorilor actuale cu altele noi, pe care încă nu le putem încă imagina. Dar putem să începem.

Dorin Bodea este consultant în management şi resurse umane la Result Development. Autor al volumului Valorile angajaţilor români.