Sînt un pericol social?
Un proverb foarte răspîndit în cultura occidentală ne spune că „este un mare prost cel ce nu se consideră deștept“. În acest caz, „deștept“ înseamnă mai „bun“, mai vrednic, superior celorlalți din punct de vedere al competențelor și moralității.
O serie de studii psiho-sociologice confirmă această credință populară demonstrînd că cei care au o părere foarte bună despre ei înșiși sînt adesea mai performanți în ceea ce fac, reușesc să facă față mai bine temerilor și stresului, sînt mai îndrăzneți și mai competitivi în comparație cu ceilalți. Drept urmare, am putea crede că e „mai bine“, că e util pentru noi înșine să ne considerăm „deștepți“, mai „buni“ în comparație cu ceilalți. Evident că autoaprecierea „mai bun“ decît ceilalți ar trebui să fie cu măsură și că poate aluneca lesne în semnificativ „mai bun“, „diferit“, „altfel“ decît ceilalți. Iar această depărtare din ce în ce mai mare față de semenii lui nu face cinste omului în general, indiferent de cultura în care trăiește. Căci o astfel de diferențiere seamănă vrajbă între oameni și-l poate face pe om să devină neom cu semenii săi…
Cultura occidentală și „normalitatea superiorității“
Înveșmîntați în straie de occidentali, să ne considerăm „un pic mai buni decît ceilalți“, chiar dacă este o tendință egoistă, este una sănătoasă pentru noi ca indivizi și este împărtășită de majoritatea semenilor care trăiesc alături de noi. Dar să reținem doza, „un pic mai buni“ și nu semnificativ superiori, deosebiți, altfel. Este ceea ce în psihologia socială se numește „eroarea onestității“, adică este omenesc să te vezi „puțin mai bun“ decît un altul. Dar constatarea faptului că e „bine“ pentru noi înșine, ca indivizi, să ne considerăm „deștepți“ nu înseamnă că la fel stau lucrurile și pentru cei din jurul nostru, cei cu care ne comparăm și în funcție de care ne apreciem astfel.
Cît de „bine“ este pentru cei din jurul nostru să ne considerăm superiori lor este o cu totul altă poveste decît cea pentru sine. Și chiar dacă acceptăm că tendința de a ne demonstra superioritatea vine chiar din străfundurile naturii umane, din însăși programarea noastră evolutivă, nu este lipsit de interes să ne gîndim în ce măsură această înclinație omenească este exacerbată și chiar deformată și denaturată de cultura și societatea în care trăim.
Și așa cum cultura completează natura umană și poate să o umple de conținut, să-i dea consistență și direcție, la fel de bine cultura poate specula natura umană și să o umple de fals, de neautentic și de grotesc… În cartea sa Efectul Lucifer, Philip Zimbardo, autorul celebrului experiment social din închisoarea Stanford, pune în discuție însăși natura umană: oamenii se nasc răi sau devin răi? Răul vine din interiorul nostru sau din exterior, din societate?
Concluzia autorului poate părea uimitoare la prima vedere: sîntem potențiali criminali și trăim într-o eră a uciderii în masă. Și nu este deloc surprinzător că răul vine din exteriorul nostru, din societatea și cultura în care trăim. Dovada constă în cele peste 50 de milioane de crime ale secolului XX în numele unor ideologii.
Supraaprecierea, un potențial pericol social?
În 1998, Bushman a realizat un experiment social inedit care demonstrează legătura dintre autoaprecierea superiorității față de ceilalți și potențialul pericol social iminent. Participanții la experiment au completat mai întîi un chestionar care cuprindea întrebări de genul „Dacă aș conduce eu lumea, aceasta ar fi semnificativ mai bună?“. Apoi, participanții compuneau un eseu care era evaluat de o altă persoană. În funcție de evaluarea primită, participanții puteau să trimită șocuri electrice (simulate pe calculator) celui care făcea aprecierea. În urma experimentului s-a constatat că persoanele care au răspuns cu „Da“ la întrebările din chestionar provocau șocuri puternice persoanelor care le-au criticat dur.
Concluzia experimentului este că nu subevaluarea este cea care îi face pe oameni să devină un „pericol social“, să comită infracțiuni, să aibă probleme la serviciu și în relațiile cu alții, ci supraaprecierea. Astfel, persoanele cu o supraapreciere înaltă devin potențiale pericole sociale în momentul în care aprecierea lor, într-o anumită situație, le este amenințată (vezi Wilhemina Wosinska, Psihologia vieții sociale, București, Editura Renaissance, 2005, p. 60).
Lucifer și păcatul suprem, superioritatea
Vladimir Putin spunea într-un interviu, referindu-se la Occident, că se consideră superior și că, în mod firesc, așteaptă de la toți ceilalți, implicit de la ruși, să-l imite, să-l ia drept referință. Dar, în opinia fostului tovarăș, și cultura rusă este una superioară, care vrea același lucru: să fie imitată. Drept urmare, ne putem întreba: cum ar putea să existe o colaborare între aceste două culturi ca între doi parteneri?
În cultura creștină, superioritatea este păcatul suprem, păcatul lui Lucifer (îngerul alungat din Împărăția Cerurilor și devenit Satana), păcatul care le depășește ca potențial pericol pe toate celelalte (lăcomia, trufia etc.). Astfel, să te consideri superior înseamnă să săvîrșești păcatul lui Lucifer, care, după cum spunea Dante Aligheri, reprezintă sursa celor mai extreme păcate, numite și „păcate ale lupului“. În sens psihologic, Zimbardo traduce păcatul lui Lucifer cu „a avea o gaură neagră interioară atît de profundă încît nici banii și nici puterea nu o pot umple“ (vezi Philip Zimbardo, Efectul Lucifer, Editura Nemira, București, 2009, p. 22). Iar acum haideți să vedem cît de profundă este gaura neagră dinlăuntrul semenilor noștri, locuitori ai spațiului carpato-danubiano-pontic.
„Efectul Lucifer“ la angajații români cu studii superioare
Într-adevăr, banii și puterea reprezintă cele mai împărtășite valori de către majoritatea angajaților români cu studii superioare. Dar asta nu-i oprește să săvîrșească păcatul suprem. Superioritatea față de semenii lor este, nu de puține ori, fără măsură. Studiile realizate de Result Development în perioada 2010-2014 pe angajați români cu studii superioare evidențiază, după cum spunea Vintilă Mihăilescu, disonanța socială dintre ei, o ruptură socială care împiedică orice formă de colaborare.
Iată doar cîteva exemple, în tabelul alăturat, de atribute prin care cei mai mulți români se autoapreciază semnificativ superiori față de ceilalți români.
Sursa: Result Development. Rezultatele studiului despre caracteristicile cultural-comportamentale ale românilor publicate în volumul Românii, un viitor previzibil? evidențiază o diferență semnificativă între sine (noi) și ceilalți români (ei). Rezultatul comparației dintre noi și ei (prin ei înțelegînd ceilalți români) referitoare la cele 80 de atribute comportamentale studiate ne arată că un procent de 95% din noi se definește ca fiind semnificativ diferit de celălalt român (de ceilalți români). Cu alte cuvinte, 76 din cele 80 de comportamente analizate înregistrează diferențe semnificative statistic cînd este vorba de cum sîntem noi și cum sînt ei (ceilalți români).
De exemplu, 82,3% din cei aproape 1200 de participanți se consideră semnificativ superiori în ceea ce privește comportamentul civilizat. Dacă ar fi după ei, civilizații, ceilalți români, aproape toți, sînt niște mîrlani. Cam la fel stau lucrurile și cu loialitatea, disciplina, perfecționismul, integritatea, competența etc. Pattern-ul de gîndire și de comportament al superiorității este următorul: eu sînt perfect, tu trebuie să te schimbi! Pericolul social, în acest caz, este că tu nu poți exista așa cum ești, așa cum vrei, ci trebuie să te schimbi pentru a răspunde așteptărilor și exigențelor mele, oricare ar fi ele, oricum ar fi, mult mai bune decît ale tale.
Natura umană versus cultura superiorității
De unde provine acest rău social? Din însăși natura umană sau din exterior, din mediul social? Conform lui Zimbardo, răul provine din societate, din modelul cultural pe care-l învățăm de mici copii, din toate credințele și presupozițiile pe care le împărtășim fără a le mai pune în discuție. Și gîndul lui Confucius, încă de acum aproape 2600 de ani, „înlăuntrul nostru sîntem la fel, cultura este cea care face diferența“ e în același spirit. Astfel, nu este exagerat să vorbim despre o cultură a superiorității care reușește să denatureze, să dezrădăcineze natura umană. Mai mult decît atît, într-o cultură a superiorității, individul poate cu ușurință să dezvolte un adevărat complex mesianic, semnul distinctiv al narcisistului fără limite: superior, deosebit, altfel. Și ne putem întreba retoric: cîți dintre semenii noștri se consideră semnificativ superiori la capitolele integritate, competență, inteligență? Iată „Efectul Lucifer“ în acțiune pe plaiurile mioritice.
Andrei Pleșu spunea că definitoriu pentru spiritul european modern este spiritul autocritic, capacitatea de a lua distanță față de sine. Dar și în cazul culturii occidentale sesizăm acum, în postmodernitate, o tendință excesivă de supradimensionare a tot mai mulți indivizi. Cultura superiorității își întinde tentaculele și dezrădăcinează chiar pilonii care au stat la baza formării ei: „cunoaște te pe tine însuți“ și „nimic în exces“.
Ronald Inglehart, directorul World Values Survey, analizînd transformările valorilor indivizilor din societățile occidentale începînd din anii ’70-’80, a sesizat trecerea de la valorile materialiste, care prețuiau securitatea economică și fizică, la altele noi, care valorizează autonomia și exprimarea sinelui. Această transformare a fost numită de Inglehart „revoluția silențioasă“, fiind produsă de schimbarea valorilor intergeneraționale. Dar valorizarea din ce în ce mai densă a exprimării sinelui nu este altceva decît o revoluție a sinelui, a imaginii de sine, care își construiește propria sa lume în care să trăiască după bunul plac. Într-o astfel de lume, sinele se vrea stăpînul absolut și pentru asta are nevoie de un celălalt inferior. Nu face altceva decît să se mărească pe sine, să se considere semnificativ superior celorlalți, iar cu ceilalți să dea de pămînt.
Cultura superiorității și doza de psihopatie: sînt un pericol social?
Modelul cultural în care trăim, încurajîndu-ne să ne considerăm „mai buni“ decît ceilalți, declanșează o adevărată revoluție a superiorității sinelui nostru care nu se mai raportează preponderent la sine, la autodepășirea realizărilor anterioare, la a fi „mai bun decît ieri“, ci la ceilalți. Și tocmai aici este marea șmecherie și, totodată, capcana din care nu mai are scăpare. Raportarea la ceilalți nu-i vizează pe cei mai buni, ci, de cele mai multe ori, pe cei mai slabi. Cu cei mai buni ca el nu se compară, ci îi ponegrește apelînd la arsenalul său de scenarii și jocuri politice. Strategia lui este una a promovării mediocrității care-l definește. Se asociază cu cei asemeni lui și mulțimea astfel constituită începe să măture din calea ei tot ceea ce a fost frumos, valoros și trainic ca reușite ale colaborării între oameni.
În consecință, modelul cultural care ne încurajează să fim „mai buni“, să fim superiori celorlalți ne învață, treptat, cum să devenim un „pericol social“ pentru aceștia. Și de aici pînă la psihopatie nu mai e decît un pas. În înțelegerea comună, un psihopat reprezintă simbolic „răul“, fiindu-i asociate acțiuni intenționate de a provoca rău altora. Conform DEX, persoana psihopată suferă de o tulburare de personalitate, de comportament și de caracter.
Kevin Dutton, autorul cărții Înțelepciunea psihopaților, detaliază principalele caracteristici ale acestora: respectul de sine exagerat, lipsa empatiei care se bazează pe atenția noastră la celălalt (sîntem atît de absorbiți de propria persoană încît nu-l mai vedem pe celălalt; celălalt nu mai este important pentru noi și, astfel, încetează să mai existe), o conștiință de sine scăzută (lipsa privitului în oglindă, a spiritului critic față de sine, a capacității de a lua distanță față de sine), un accentuat instinct de supraviețuire, putere, dominare etc. (vezi Kevin Dutton, Înțelepciunea psihopaților, Editura Globo, București, 2013).
Toate aceste caracteristici ne duc cu gîndul că o cultură a superiorității poate să devină o cultură a psihopaților, un model social și cultural în care ai nevoie de o doză de psihopatie pentru a fi, pentru a exista. Și, într-un astfel de scenariu, nu este deloc exagerat să ne imaginăm că sîntem un „potențial pericol social“, un „potențial criminal social“ în măsura în care ne supraapreciem în raport cu ceilalți.
Pericolul supraevaluării: mediocritatea care vrea să schimbe lumea
Un studiu realizat de Justin Kruger și David Dunning la Universitatea Cornwell în 1999 a atras atenția prin titlul său neobișnuit: „Incompetenți și în necunoștință de cauză“. Conform studiului, persoanele cu cel mai scăzut nivel de pregătire își supraestimaseră competențele, astfel că cei mai incompetenți, cei mai slab pregătiți 25% s-au supraapreciat mult peste medie. Dar descoperirea surprinzătoare a fost evidențiată de modul în care se autoapreciau persoanele cele mai competente care și-au evaluat propria performanță ca fiind de nivel mediu.
Concluzia studiului a fost că persoanele talentate manifestau convingerea că ceilalți sînt la fel ca ei. Alte studii realizate de Eichinger și Lombardo ne demonstrează faptul că majoritatea oamenilor își supraestimează competențele. În același timp, concluzia acestora este că, în majoritatea cazurilor, cariera celor care își supraevaluează competențele se încheie cu deraieri sau demiteri.
La polul opus, cei care își subevaluează competențele au șanse mai mari de promovare. Explicația este că persoanele care se subapreciază sînt deschise la învățare și feedback, doresc să-și dezvolte competențele și nu manifestă autosuficiență (vezi Robert Kaiser, Riscul accentuării punctelor forte, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, pp. 94-95).
Concluzia acestor studii se impune: puțină modestie și subapreciere este benefică, mai ales pentru persoanele care ocupă funcții de conducere.
Sînt un pericol social?
Măsura în care mă consider superior față de ceilalți este măsura în care pot deveni un pericol social în comunitatea și societatea în care trăiesc. Iar asta înseamnă că am în interiorul meu o „gaură neagră“ mai mare sau mai mică, în care tot ceea ce cade este zdrobit de forța ei gravitațională. Orice sclipire de lumină, de frumos și de adevăr din partea seamănului meu este înghițită complet și pentru totdeauna.
Dar Zimbardo este optimist. Propune un model prin care să rezistăm influențelor exterioare negative: să ne recunoaștem greșelile, să ne transformăm neatenția în atenție, să ne asumăm responsabilitatea și identitatea unică, să ne luptăm împotriva autorității nedrepte, să ne cultivăm independența și să nu facem compromisuri pentru a fi acceptați de grup, să conștientizăm încercările de influență din jurul nostru, să nu ne sacrificăm libertățile personale și să fim atenți la patologia gîndirii de grup (vezi Philip Zimbardo, op. cit., pp. 682-689).
Deși Zimbardo își păstrează doza de optimism, probabil că nu cunoaște îndeajuns de bine modelul cultural românesc. Aici, invidia și fatalismul alimentează din plin „găurile negre“, adică complexele de inferioritate sînt susținute în forță de aparenta superioritate mesianică a majorității față de majoritate. Cu toate acestea, și noi putem să ne păstrăm o doză de optimism sperînd că, în realitate, găurile negre nu există, ci sînt doar o poveste inventată de cîțiva fizicieni…
Dorin Bodea este doctor în economie, director general şi senior consultant la Result Development. A publicat, între altele, volumul Valorile angajaţilor români (2013).