Cine e duşmanul nostru? - diferenţa dintre "români" şi "români": 101%

O întîmplare petrecută în New York, în urmă cu cîţiva ani, l-a determinat pe Umberto Eco să scrie eseul Cum ne construim duşmanul. Discutînd cu un şofer de taxi de origine pakistaneză, autorul povesteşte că acesta l-a întrebat de unde este şi ce populaţie are Italia, iar pe urmă, întrebarea firească a fost: cine sînt duşmanii italienilor, care sînt adversarii istorici, cei care vor să-i omoare? Prima reacţie a lui Eco a fost să nege că italienii ar avea duşmani declaraţi. Totuşi, întrebarea cine sînt duşmanii italienilor l-a provocat pe Umberto Eco să reflecteze la această temă şi să scrie eseul în care demonstrează nevoia umană de a avea duşmani, de a construi duşmani, reali sau imaginari. Scopul existenţei duşmanului este exprimarea propriei identităţi, demonstrarea valorii personale şi, implicit, a propriei superiorităţi. Provocarea a fost lansată. Şi eu, ca român, m-am întrebat: cine sînt duşmanii mei? Cine sînt duşmanii românilor? Şi vă destăinui că nu vă aşteptaţi la ce am descoperit…

Nevoia  de a ne construi duşmanul

„A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntîndu-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit.“ (Umberto Eco, Cum ne construim duşmanul, Polirom, 2013, p. 10) Să cunoaştem cine este duşmanul nostru este, aşadar, o bună modalitate de a ne afla propria identitate, cine sîntem, cum ne definim. Acceptînd ipoteza lui Umberto Eco, aceea a nevoii umane de a ne construi duşmanul, vă propun un exerciţiu imaginativ ce constă în trei paşi. Primul pas este să răspundem la întrebarea cine e duşmanul nostru? Al doilea pas, după ce am identificat duşmanul, este să decidem ce facem cu el, iar al treilea pas este, plecînd de la răspunsuri oferite, să reflectăm la cine sîntem, să ne uităm în oglindă şi să ne dăm seama ce valoare avem, dacă sîntem mulţumiţi cu ceea ce vedem.

Cine este duşmanul? Încercarea de a numi cine ne este duşman ne ajută să ştim că, indiferent de cum sîntem noi, duşmanul nostru este cu certitudine diferit de noi, e altfel decît noi şi, cu cît e mai diferit, mai altfel, cu atît pare mai ameninţător. În consecinţă, duşmanul nostru e rău, ne e inferior nouă, e urît şi rău mirositor. De-a lungul istoriei, avem nenumărate exemple de duşmani externi asimilaţi celor străini. Astfel, duşman este străinul ce reprezintă o ameninţare externă potenţială.

Ce facem cu duşmanul? Dacă sîntem oneşti, putem să recunoaştem că duşmanul, odată descoperit, trebuie anihilat. Dar, pentru a-l ucide, este nevoie să ne convingem, încă o dată, de inferioritatea lui. Nu este îndeajuns să-l considerăm un om inferior, urît şi rău mirositor, să-l înjosim în fel şi chip pentru a mări şi mai mult distanţa dintre el şi noi, ci este nevoie să-l dezumanizăm, să-i schimbăm condiţia de om. Duşmanul nu mai este om, ci devine un gîndac, un vierme de care avem datoria morală să scăpăm. De exemplu, Vasili Grossman în Panta Rhei (Totul curge), descrie cum duşmanul comunismului era supus unui tratament ideologic riguros de dezumanizare, de transformare a omului în păduche, lichea etc., înainte de a fi ucis.

Cine sîntem noi? Plecînd de la prima întrebare a exerciţiului nostru, ajungem foarte repede şi cu mare uşurinţă să ne încadrăm duşmanul imaginar într-un model evaluativ caracterizat prin a fi altfel, a fi semnificativ diferit de noi, rău, urît, inferior. Orice am face, din comparaţia cu duşmanul, noi ieşim învingători, sîntem buni, frumoşi şi superiori acestuia. În acest fel, fabricarea duşmanului ascunde nevoi ale noastre (ale sinelui nostru) de a ne convinge că sîntem cei buni, oneşti, civilizaţi, superiori etc. Adică, este imperativ să-mi construiesc un duşman slab şi pipernicit pentru a mă autoconvinge că eu sînt mare şi puternic. Doar că această oglindă în care ne proiectăm duşmanul descrie tocmai felul în care arătăm…

Fabricarea duşmanului  la români

În Franţa, asistăm astăzi la construirea unui duşman în rîndul imigranţilor romi; în Italia, după cum arăta Umberto Eco, duşmanii sînt reprezentaţi de imigranţii români. În SUA, avem de-a face cu o mare diversitate de duşmani externi, etichetaţi drept terorişti sau potenţial terorişti. Saddam Hussein şi Osama bin Laden sînt două exemple celebre de duşmani declaraţi ai poporului american. Imaginea duşmanilor americanilor, reprezentarea lor se bazează pe trăirea continuă şi constant alimentată a potenţialului pericol iminent.  

În România însă, ameninţarea potenţială actuală nu este reprezentată nici de duşmanul intern, imigrant, şi nici de cel extern, care să vrea răul naţiei. De-a lungul istoriei, şi pentru români, ca peste tot, duşmanul era adesea străinul: turcul, ungurul, rusul etc. Dar acum, putem spune că, pentru cei mai mulţi dintre români, fabricarea duşmanului comportă un specific cultural, ce poate fi interpretat ca fiind paradoxal. Astfel, pentru cei mai mulţi dintre noi, nu străinul este duşmanul primordial în raport cu care ne definim identitatea, ci celălalt român (ceilalţi români). Dimpotrivă, străinul, mai ales occidentalul, pentru mulţi dintre români, este adesea un potenţial aliat, mult mai aproape de noi decît sîntem noi de ceilalţi români. În consecinţă, duşmanul fabricat al multora dintre noi este celălalt român, ce poate fi privit ca străinul de lîngă noi, ca duşmanul nostru, în raport cu care ne definim superioritatea. Bineînţeles că „eu“ sînt cel bun, iar „celălalt român“ e tot ce poate fi mai rău.  

În anumite doze, aceste tendinţe de a ne considera mai buni, mai oneşti, mai integri – într-un cuvînt, superiori celor de lîngă noi – sînt fireşti şi pot fi întîlnite peste tot în cultura occidentală, în care sîntem încurajaţi prin educaţie să ne diferenţiem de ceilalţi (colegi, prieteni, conaţionali). Astfel, atît francezii, cît şi germanii, englezii, olandezii etc. se consideră mai buni, mai competenţi decît conaţionalii lor. Dar este o diferenţă semnificativă între a fi cu puţin mai bun decît celălalt într-un anumit domeniu, cum se întîmplă la occidentali, şi a mă considera net superior acestuia, chiar opusul lui, marcînd distanţa dintre cer şi pămînt, cum se întîmplă la cei mai mulţi dintre români. Aceste tendinţe de a fabrica un duşman din celălalt român, surprinse prin modul altfel în care cei mai mulţi români se consideră faţă de ceilalţi români, au fost evidenţiate în studiul realizat în 2011 de compania Result Development, pe 1132 de români (eşantion reprezentativ pentru populaţia cu studii superioare). Aşadar, să descifrăm cine este Celălalt român pentru Noi şi cine sîntem Noi pentru Ceilalţi români.

Noi şi Ei. Disonanţa socială la români

Rezultatele studiului despre caracteristicile cultural-comportamentale ale românilor, realizat de Result Development în 2011 şi publicate în volumul Românii, un viitor previzibil?, evidenţiază o diferenţă semnificativă între sine (noi) şi ceilalţi români (ei). Rezultatul comparaţiei dintre noi şi ei (prin ei înţelegînd ceilalţi români), referitoare la cele 80 de atribute studiate, ne arată că 95% dintre noi se definesc ca fiind semnificativ diferiţi de celălalt român (de ceilalţi români). Cu alte cuvinte, 76 din cele 80 de comportamente analizate înregistrează diferenţe semnificative statistic cînd este vorba de „cum sîntem Noi“ şi „cum sînt Ei“ (ceilalţi români).

Mai mult decît atît, Noi nu numai că sîntem diferiţi de ceilalţi români, mult mai buni decît Ei, ci chiar opuşi lor, la peste 50% din caracteristicile comportamentale prin care ne definim. Rezultă că Noi sîntem buni şi Ei sînt răi. Vintilă Mihăilescu a numit acest fenomen care marchează distanţa socială dintre Noi şi Ei (ceilalţi români) disonanţa socială la români.

Cît de „buni“ sîntem Noi?

În tabelul 1, observăm caracteristicile comportamentale care ne descriu pe Noi în opoziţie cu Ei (ceilalţi români). Evident, Noi sîntem superiori, iar Ei inferiori.

Cei mai mulţi dintre Noi se definesc ca fiind opuşi celorlalţi români la peste jumătate dintre caracteristicile comportamentale pe care ni le atribuim. La alte aproximativ 45% dintre atribute, ne definim prin diferenţe semnificative şi doar 5% dintre atributele noastre sînt comune cu celălalt român. De exemplu, distanţa dintre Noi şi Ei (ceilalţi români) referitoare la comportamentul civilizat este de 71% (85% fiind diferenţa maximă ce teoretic ar putea fi atinsă). Simplificînd, putem spune că eu sînt civilizat, dar toţi ceilalţi români sînt necivilizaţi.

În concluzie, putem spune că peste jumătate din ceea ce gîndim şi sîntem este opus celorlalţi români, iar alte 45 de procente sînt semnificativ diferite.  

Cît de „răi“ sînt Ei (ceilalţi români)?

Aşa cum am văzut anterior, cei mai mulţi dintre Noi (românii) se diferenţiază de ceilalţi români printr-o superioritate irefutabilă, situîndu-se într-o poziţie de „altfel“, „mai bun“, orice ar fi. Dar acest fapt nu este suficient pentru a ne defini identitatea. Acum, duşmanul trebuie anihilat. În consecinţă, vrăjmaşul este proiectat cu o serie de atribute care au rolul de a-l înjosi şi, în cele din urmă, de a-l dezumaniza, pentru ca apoi să poată fi cu uşurinţă distrus. În tabelul 2, observăm caracteristicile comportamentale specifice celorlalţi români în opoziţie cu Noi. Dar Noi nu sîntem aşa...

După cum putem remarca în tabelul 2, Ei (ceilalţi români) sînt opuşi Nouă în ceea ce priveşte „răutatea“ cu aproximativ 50%. De exemplu, Ei (ceilalţi români) sînt caracterizaţi de tendinţa spre bîrfe, scenarii şi jocuri politice, pe cînd Noi nu bîrfim.

Cum arată duşmanul nostru şi ce facem cu el?

Plecînd de la rezultatele acestui studiu, putem spune, fără să exagerăm, că Noi sîntem civilizaţi, deschişi spre învăţare, loiali, integri, disciplinaţi, competenţi etc., pe cînd Ei (ceilalţi români) sînt necivilizaţi, opaci, lipsiţi de loialitate şi integritate, incompetenţi, nedisciplinaţi. Dar această superioritate incontestabilă a noastră nu este suficientă pentru a ne diferenţia complet de duşmanul nostru, reprezentat prin toţi ceilalţi români. Astfel, nevoia noastră este nu doar de a fi diferiţi de Ei (ceilalţi români), ci de a fi „altfel“. În consecinţă, trecem la acţiune, la înjosirea şi dezumanizarea duşmanului. Ei, ceilalţi români, sînt bîrfitori, trădători, invidioşi, bolnavi după putere, linguşitori etc. Desigur că Noi nu sîntem aşa. Şi, fiind atît de „altfel“, nu ne mai rămîne decît să anihilăm gîngania, duşmanul cel urît şi rău mirositor.

Rezumînd rezultatele studiului prezentate în volumul Românii, un viitor previzibil?, Noi, reprezentînd marea majoritate a românilor, sîntem „mai buni“ decît Ei (ceilalţi români) în medie cu 52% şi îi considerăm pe ceilalţi români „mai răi“ decît Noi în medie cu 49%. Rezultă o concluzie halucinantă. Noi sîntem diferiţi de ceilalţi români în proporţie de 101%, ceea ce înseamnă mai mult decît o opoziţie totală: o duşmănie de moarte. 

Astfel, putem să vorbim despre fenomenul disonanţei sociale la români ca despre un fenomen psihosocial generalizat, care – în opinia noastră – reprezintă un semn clar al patologiei sociale, al conflictului şi lipsei de colaborare şi de solidaritate atît de prezente în cotidianul românesc actual.

Vorbind pragmatic, liderii unei naţii au conceput adesea duşmani imaginari, cu scopul de a crea un consens printre conaţionali. Astfel, orice duşman creat are un rol clar şi precis de a crea consens, de a suda solidaritatea dintre cetăţeni. Revenind la români, ne întrebăm cum ar putea fi creat consensul dacă duşmanul este chiar celălalt român. În ceea ce priveşte leadership-ul, problema noastră a fost rezolvată: 9 din 10 români cu studii superioare se proiectează deja în poziţii de lideri, de şefi peste ceilalţi români.

„Românu’ e deştept“

Din datele publicate în revista Justiţia în actualitate (revista oficială a Consiliului Superior al Magistraturii), nr. 2/2012, în România, în 2012, au avut loc aproximativ 2,8 milioane de procese civile, ceea ce înseamnă că peste 5 milioane de români s-au judecat, au fost în conflict, în război declarat, în relaţii de duşmănie. Raportat la populaţia adultă, rezultă că 1 din 3 români are duşmani declaraţi, cu care se luptă făţiş. Această soluţie juridică rezolvă problema patrimoniului, dar nu şi pe cea a duşmăniei.

Una dintre cele mai importante diferenţieri dintre români şi occidentali este referitoare la percepţia inteligenţei. Dacă occidentalii se autoevaluează aproximativ la fel de inteligenţi cu ceilalţi conaţionali (înţelegînd că inteligenţa este în bună măsură nativă, iar caracterul este cel care face diferenţa), românii participanţi la studiul nostru se consideră mai inteligenţi decît ceilalţi români. Mai mult decît atît, îi apreciază pe ceilalţi români mai inteligenţi decît media statistică. Să fie aceasta explicaţia disonanţei sociale la români? Dar putem să considerăm că relaţia dintre Noi şi Ei (ceilalţi români) este firească şi că pe dos este ceea ce se petrece la occidentali.

Un viitor previzibil?

Viziunea cea mai pesimistă este cea a lui Sartre din Cu uşile închise, care ne spune că, pe de o parte, ne putem recunoaşte pe noi înşine numai în prezenţa Celuilalt, şi pe acest fapt se sprijină regulile de convieţuire şi înţelegere. Dar mai degrabă îl găsim insuportabil pe acest Celălalt, pentru că, într-o anumită măsură, nu este la fel ca noi. Aşa că, transformîndu-l în propriul nostru duşman, ne construim infernul nostru pe pămînt.  

De fapt, îl fac pe celălalt român pipernicit şi rău pentru a mă autoconvinge că eu sînt puternic şi bun. Sîntem în fabula „Boul şi Şoricelul“. Felul cum îl proiectăm pe celălalt ne arată felul în care arătăm noi înşine… Am putea parafraza finalul piesei Cu uşile închise a lui Sartre: „Aici, printre ceilalţi români, sîntem singuri, în aşteptarea călăului. Dar El, călăul, nu mai vine pentru că, din cauza crizei, a fost concediat. Pînă la urmă, nu trebuie să ne îngrijorăm prea tare. Între timp, fiecare dintre noi devine călăul pentru celălalt român.“

Acum, că ştim cine ne este duşmanul, trebuie să reflectăm la cine sîntem noi…  

Dorin Bodea este sociolog, manager al firmei de consultanţă Result Development. A publicat volumele Valorile angajaţilor români (2011) şi Românii, un viitor previzibil? (2013).

Foto: V. Dorolţi, L. Muntean