Gabriel Liiceanu sedus de Isus

A te angaja la lectura cărții Isus al meu a filosofului Gabriel Liiceanu presupune unele riscuri. Volumul, care a stîrnit deja spiritele, descrie de la un capăt la altul ceea ce poate constata un liber-cugetător printr-o lectură singulară asupra lui Isus. Nu e o carte de teologie și nici de mărturie creștină. Încă de la început, Gabriel Liiceanu împărtășește jena de a fi conceput un Isus „al lui” și ne asigură că și-a asumat consecințele. El ne vorbește despre seducția pe care Isus, personajul uman, real (sub semnul acestei certitudini am reușit să parcurg volumul), a exercitat-o asupra sa. O seducție, desigur, restrictivă pentru lentila credinței. A-l combate însă cu argumentele teologiei mi se pare o pierdere de vreme, cu atît mai mult cu cît omului motivat de indignări evlavioase nu i se deschide decît perspectiva fariseului din Pildă: „Mulțumesc, Doamne, că nu sînt ca acesta!”. E o mare confuzie să judeci teologic o carte care nu are de-a face cu teologia. Teologia nu e un tărîm de discuții în contradictoriu cu liber-cugetătorii. Altfel spus, nu poți să cazi în derizoriul de a da cu tifla celuilalt pentru necredința sa. Deferența lui Iustin filosoful (martir și sfînt din secolul II) față de foștii săi colegi „necredincioși” ar putea să modereze spiritele încinse ale credinciosului care uită că, după convingerile credinței, nici o dizabilitate sufletească nu poate fi un impediment pentru dragostea răstignită a lui Dumnezeu.

Gîndind cu mintea sa, Gabriel Liiceanu îl numește cu o certă satisfacție pe Isus „cel mai fără pereche” dintre oameni și, astfel, îl face „cel mai divin”. Scriitorul dă, s-ar putea spune, tîrcoale credinței fără să se expună însă în jocul desfășurat din fața sa. Continuă cu aprecierile: „cel mai grandios exemplar al speciei umane”. „Divinul” este un omenesc excelent, fără termen de comparație. „Isus nu e sfînt, e divin – ca erou al Noului Testament; sfîrșește „ca Dumnezeu” prin comparație cu ceilalți oameni!”. Folosește expresia că Evanghelia este „cea mai fastuoasă poveste a lumii”; „Isus este „dintre noi”, pentru că este om ca noi, poate deveni model”. Se întreabă despre porunca iubirii aproapelui: „Nu e cam mult?”. „Iubirea asta e o abstracție goală.” Preferă iubirii, urbanitas (civilitatea), buna creștere, respectarea acelorași reguli de viață. Ne spune în treacăt și ceea ce s-au străduit să facă Părinții bisericești – e adevărat, prin informațiile altora – și rămîne întotdeauna intrigat de construcțiile „creștinismului dogmatic”.

Gabriel Liiceanu îi recunoaște lui Isus postura personajului real, trecut prin istorie și inițiator al unui limbaj filosofic à la Socrate. Pentru un credincios, această perspectivă de a-l vedea pe Fiul lui Dumnezeu este, desigur, stînjenitoare. E ca un început nepromițător pe o cale incertă care ar putea duce nicăieri. Isus este „un om de omenie”, spune Gabriel Liiceanu. El a ridicat ștacheta pentru a da demnitate ființei umane, tocmai prin regretul trăit al unui ideal de neajuns pentru ceilalți: „i-a păsat de noi ca nimănui pe lume”. Scriitorul nu poate vedea ceea ce a ales într-un fel să nu vadă, fiindcă a decis că nu există și se ceartă cu acela pe care Biblia îl numește Dumnezeu Tatăl: „Tot ce-i stă la îndemînă este să-și distrugă opera ratată”; „Creația dăduse drumul în lume unui rău ireparabil: omul”. Marcionismul la îndemînă este perceput superior dogmei pentru coerența sa filosofică: „Ce sens are să-ți trimiți Fiul la moarte ca să repare ceea ce Tu însuți ai făcut de la bun început prost?”. Personajele cunoscute ale Scripturii au, evident, un alt traseu pentru Gabriel Liiceanu decît acela pe care credinciosul îl cunoaște și îl simte. Este un demers gnoseologic precis, fără perspectiva credinței.

Autorul lui Isus al meu mărturisește însă regretul de a nu crede. Purtînd umbra acestui regret, ar putea obține simpatia acelora care știu că o parte din vină pentru necredința semenilor lor se datorează proastei mărturii a celor care se pretind a fi credincioși. El nu se lasă, de pildă, prea mult mișcat de Paul Claudel, astfel că jurnalul acestui convertit francez este perceput ca fiind de o „plictiseală copleșitoare”. Mediocritatea simțămintelor celor credincioși – rațiunea pare să nu poată exprima totul despre secretul intim al vieții! – este o probă pentru Gabriel Liiceanu de a se autoconfirma în crezul său că obiectul credinței nu poate fi decît mitologia. Cu toate acestea se observă și cît de mult ține, de exemplu, la expunerile tînărului teolog (catolic) american Brant Pitre.

A fi un liber-cugetător într-o zonă a creștinătății răsăritene majoritare, al cărei sistem de gîndire nu are referințele filosofice ale Occidentului, este o provocare suplimentară pentru Gabriel Liiceanu. Pentru a înțelege această poziționare a lui în circuitul cultural, e suficient să regăsești în Isus al meu urma sensibilității logice a lui Cioran, fiul de preot plecat din tradiționalul univers românesc, pe care l-a folosit în speculația sa filosofică pariziană parcă doar pentru a-l expune sistematic deriziunii. În acest capitol am aflat, însă, și pagini care lasă la vedere un lirism al exprimării de cea mai înaltă calitate. Doar că scriitorul se ceartă cu „un” Dumnezeu din cauza imaginii sale induse mai curînd de mercenarii inevitabili ai credinței, dar și de propriile sale perspective gnoseologice. Și-ar dori un dialog pe temei biblic, dar de un „dialog” al persuasiunii nici nu poate fi vorba, fiindcă credința nu poate fi demonstrată. Stabilit într-o postură de superioară condescendență, nerecunoscînd credinței ca obiect al contemplației decît mitul, filosoful se resemnează repede: „cu clerul, de orice confesiune, dialogul nu e cu putință; orice preot, prin dogmă, e instalat a priori în adevăr”.

Spre deosebire de Apus, universul răsăritean al creștinătății, marcat de o discretă asumare personală a credinței cetățeanului și mai puțin preocupat să traducă la viața omului de rînd propria lectură teologică, nu pare atras de întrezăririle filosofiei asupra temelor credinței. Numai o cateheză atentă la ceea ce se petrece în lume, orientată spre savoarea publică a mărturiei creștine personale, fără infatuări discursive, îi va oferi iubitorului de carte o riguroasă și benefică angajare în viața sa formală de creștin. Ironia soartei face ca tocmai liber-cugetătorul Gabriel Liiceanu să arate inexistența în cultura românească a unei mărturii creștine de o asemenea anvergură, mărturie de care are nevoie și omul aflat în căutare, dar și Dumnezeu pentru a trezi sufletele la lumină. Așa, singura hagiografie personală despre Isus, în România ultimilor ani, nu provine din zona teologică, ci din spațiul agnostic. Evident filosofică, literară și necomplezentă pentru cei cultivați teologic, mofturoși sau nu, cartea lui Gabriel Liiceanu n-ar putea fi oare un apel paradoxal la formularea unei mărturii creștine în merit și de aceeași talie intelectuală?     

În Isus al meu am găsit multe note de lectură. Se află în carte o genealogie întreagă a publicațiilor editurii pe care scriitorul o conduce. Am avut aici surprinzătoarea revelație a universului bibliografic pe care autorul/editor l-a patronat cu conștiinciozitate în ultimii treizeci de ani. Interesanta strategie a titlurilor, pe care Humanitas a asumat-o, se dezvăluie acum ca fiind opțiunea evidentă a directorului său, dîndu-i în acest caz șansa scriitorului Gabriel Liiceanu să-și delimiteze lumea lui precisă despre Isus. Îi putem fi sigur recunoscători pentru multe cărți și autori care l-au ajutat și pe creștin să avanseze în crezul său. Deși nu-l citează, unul dintre aceste volume, Viața lui Isus povestită de un credincios, scris de Paul Johnson, este cartea unui creștin (catolic) practicant, sincer și fără bigoterii, în același timp consilier ministerial la cabinetul doamnei Thatcher, istoric și jurnalist de prestigiu în Marea Britanie și America de Nord. Pentru literatura de la noi, acest tip de mărturie pare de domeniul fantasticului. Nici după treizeci de ani de la căderea comunismului, cu toată libertatea religioasă de care am avut parte, nu se află încă în zona credinței nici un „Isus al meu” ilustrat de un compatriot credincios. Nici un personaj de marcă al cetății, senin în convingerile sale de credință, onest, continuînd să se dedice binelui celorlalți, nu s-a simțit încă chemat s-o facă. Au făcut-o parțial, e drept, cîteva spirite alese, dedicînd timp unor pasaje edificatoare din Evanghelii. A făcut-o, bineînțeles, și Steinhardt sub comunism, în spirit de caritate față de atei și persecutori, dar (nota bene!) înainte de a se călugări. Avem, în schimb, acum, prin cartea lui Gabriel Liiceanu, drumul dureros al unui liber-cugetător, care s-a străduit, în felul său, să răzbune o lipsă flagrantă din societatea românească.

Sigură de apartenența la zestrea creștină și fragilă apropo de delicatețe, lumii de la noi nu-i prea place, de fapt, să vorbească de Isus. Sătul să mai aștepte strălucirea la aceia care sînt chemați s-o facă – la clientèle du Bon Dieu –, Gabriel Liiceanu a „gîndit cu mintea sa”, a luat pana și a scris după cît i-a fost dat. Tocmai de aceea i-am citit cartea cu deferență, în sens de compasiune. Com-patire înseamnă în original „a suferi împreună cu” din respect și dragoste, cu înțelegere, nu în sensul de comizerație, restrictiv pentru neologismul intrat în limba română. Am încercat să văd, chiar și în conflictualitatea subversivă a scriitorului Gabriel Liiceanu, cît de mare poate fi responsabilitatea pentru un om credincios să rămînă calm, manierat și să nu cedeze spiritului de castă, închis și trufaș pe care și-l arogă, din păcate, atîția creștini, crezînd că au răspuns pentru orice. Poate de aceea, cartea Isus al meu mi-a reamintit figura preotului din filmul Ghici cine vine la cină?. Monseniorul Ryan (Cecil Kellaway), prieten de familie cu jurnalistul agnostic Matt Drayton (ultimul rol al lui Spencer Tracy), face un memorabil rol secundar fără de care intriga filmului nu și-ar revela cu atîta somptuozitate miza. Astfel, personaje care n-au în comun cerul reușesc să-și clarifice opțiunile, ba chiar să intuiască gustul lui, provocîndu-se unii pe alții. Dînd sens grijii lor pentru semeni, cu respect și prietenie, ei traversează lucid încercarea de viață și de moarte al cărei sfîrșit îi află pe toți mai buni, mai atenți și cuviincioși față de demnitatea celui de alături.

Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință. Poartă însă, prin rugăciunea și mărturia sa, și răspunderea pentru cel care nu crede. Gustul credinței se revelează inevitabil, azi mai mult ca oricînd, în existența unui univers în care oamenii diferiți trăiesc împreună. Dacă viața îi pune pe credincioși și necredincioși alături, a se situa unii față de alții, a ține la comuniunea cu celălalt nu este, prin urmare, rătăcire, cu atît mai puțin păcat de complezență formală. Sînt sigur că sub eșafodajul inextricabil al lui Isus al meu de Gabriel Liiceanu există acel minuscul spațiu interior, insesizabil, pe unde va ști într-o bună zi să pătrundă, fără să se anunțe, Numinosul. Rugăciunea pentru filosofii seduși de Isus merită să continue.                                                                                                 

Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfîntul Vasile cel Mare” de București.

Foto: wikimedia commons