Gabriel Liiceanu sedus de Isus

PS Mihai FRĂȚILĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 845 din 18 - 24 iunie 2020
Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg

A te angaja la lectura cărții Isus al meu a filosofului Gabriel Liiceanu presupune unele riscuri. Volumul, care a stîrnit deja spiritele, descrie de la un capăt la altul ceea ce poate constata un liber-cugetător printr-o lectură singulară asupra lui Isus. Nu e o carte de teologie și nici de mărturie creștină. Încă de la început, Gabriel Liiceanu împărtășește jena de a fi conceput un Isus „al lui” și ne asigură că și-a asumat consecințele. El ne vorbește despre seducția pe care Isus, personajul uman, real (sub semnul acestei certitudini am reușit să parcurg volumul), a exercitat-o asupra sa. O seducție, desigur, restrictivă pentru lentila credinței. A-l combate însă cu argumentele teologiei mi se pare o pierdere de vreme, cu atît mai mult cu cît omului motivat de indignări evlavioase nu i se deschide decît perspectiva fariseului din Pildă: „Mulțumesc, Doamne, că nu sînt ca acesta!”. E o mare confuzie să judeci teologic o carte care nu are de-a face cu teologia. Teologia nu e un tărîm de discuții în contradictoriu cu liber-cugetătorii. Altfel spus, nu poți să cazi în derizoriul de a da cu tifla celuilalt pentru necredința sa. Deferența lui Iustin filosoful (martir și sfînt din secolul II) față de foștii săi colegi „necredincioși” ar putea să modereze spiritele încinse ale credinciosului care uită că, după convingerile credinței, nici o dizabilitate sufletească nu poate fi un impediment pentru dragostea răstignită a lui Dumnezeu.

Gîndind cu mintea sa, Gabriel Liiceanu îl numește cu o certă satisfacție pe Isus „cel mai fără pereche” dintre oameni și, astfel, îl face „cel mai divin”. Scriitorul dă, s-ar putea spune, tîrcoale credinței fără să se expună însă în jocul desfășurat din fața sa. Continuă cu aprecierile: „cel mai grandios exemplar al speciei umane”. „Divinul” este un omenesc excelent, fără termen de comparație. „Isus nu e sfînt, e divin – ca erou al Noului Testament; sfîrșește „ca Dumnezeu” prin comparație cu ceilalți oameni!”. Folosește expresia că Evanghelia este „cea mai fastuoasă poveste a lumii”; „Isus este „dintre noi”, pentru că este om ca noi, poate deveni model”. Se întreabă despre porunca iubirii aproapelui: „Nu e cam mult?”. „Iubirea asta e o abstracție goală.” Preferă iubirii, urbanitas (civilitatea), buna creștere, respectarea acelorași reguli de viață. Ne spune în treacăt și ceea ce s-au străduit să facă Părinții bisericești – e adevărat, prin informațiile altora – și rămîne întotdeauna intrigat de construcțiile „creștinismului dogmatic”.

Gabriel Liiceanu îi recunoaște lui Isus postura personajului real, trecut prin istorie și inițiator al unui limbaj filosofic à la Socrate. Pentru un credincios, această perspectivă de a-l vedea pe Fiul lui Dumnezeu este, desigur, stînjenitoare. E ca un început nepromițător pe o cale incertă care ar putea duce nicăieri. Isus este „un om de omenie”, spune Gabriel Liiceanu. El a ridicat ștacheta pentru a da demnitate ființei umane, tocmai prin regretul trăit al unui ideal de neajuns pentru ceilalți: „i-a păsat de noi ca nimănui pe lume”. Scriitorul nu poate vedea ceea ce a ales într-un fel să nu vadă, fiindcă a decis că nu există și se ceartă cu acela pe care Biblia îl numește Dumnezeu Tatăl: „Tot ce-i stă la îndemînă este să-și distrugă opera ratată”; „Creația dăduse drumul în lume unui rău ireparabil: omul”. Marcionismul la îndemînă este perceput superior dogmei pentru coerența sa filosofică: „Ce sens are să-ți trimiți Fiul la moarte ca să repare ceea ce Tu însuți ai făcut de la bun început prost?”. Personajele cunoscute ale Scripturii au, evident, un alt traseu pentru Gabriel Liiceanu decît acela pe care credinciosul îl cunoaște și îl simte. Este un demers gnoseologic precis, fără perspectiva credinței.

Autorul lui Isus al meu mărturisește însă regretul de a nu crede. Purtînd umbra acestui regret, ar putea obține simpatia acelora care știu că o parte din vină pentru necredința semenilor lor se datorează proastei mărturii a celor care se pretind a fi credincioși. El nu se lasă, de pildă, prea mult mișcat de Paul Claudel, astfel că jurnalul acestui convertit francez este perceput ca fiind de o „plictiseală copleșitoare”. Mediocritatea simțămintelor celor credincioși – rațiunea pare să nu poată exprima totul despre secretul intim al vieții! – este o probă pentru Gabriel Liiceanu de a se autoconfirma în crezul său că obiectul credinței nu poate fi decît mitologia. Cu toate acestea se observă și cît de mult ține, de exemplu, la expunerile tînărului teolog (catolic) american Brant Pitre.

A fi un liber-cugetător într-o zonă a creștinătății răsăritene majoritare, al cărei sistem de gîndire nu are referințele filosofice ale Occidentului, este o provocare suplimentară pentru Gabriel Liiceanu. Pentru a înțelege această poziționare a lui în circuitul cultural, e suficient să regăsești în Isus al meu urma sensibilității logice a lui Cioran, fiul de preot plecat din tradiționalul univers românesc, pe care l-a folosit în speculația sa filosofică pariziană parcă doar pentru a-l expune sistematic deriziunii. În acest capitol am aflat, însă, și pagini care lasă la vedere un lirism al exprimării de cea mai înaltă calitate. Doar că scriitorul se ceartă cu „un” Dumnezeu din cauza imaginii sale induse mai curînd de mercenarii inevitabili ai credinței, dar și de propriile sale perspective gnoseologice. Și-ar dori un dialog pe temei biblic, dar de un „dialog” al persuasiunii nici nu poate fi vorba, fiindcă credința nu poate fi demonstrată. Stabilit într-o postură de superioară condescendență, nerecunoscînd credinței ca obiect al contemplației decît mitul, filosoful se resemnează repede: „cu clerul, de orice confesiune, dialogul nu e cu putință; orice preot, prin dogmă, e instalat a priori în adevăr”.

Spre deosebire de Apus, universul răsăritean al creștinătății, marcat de o discretă asumare personală a credinței cetățeanului și mai puțin preocupat să traducă la viața omului de rînd propria lectură teologică, nu pare atras de întrezăririle filosofiei asupra temelor credinței. Numai o cateheză atentă la ceea ce se petrece în lume, orientată spre savoarea publică a mărturiei creștine personale, fără infatuări discursive, îi va oferi iubitorului de carte o riguroasă și benefică angajare în viața sa formală de creștin. Ironia soartei face ca tocmai liber-cugetătorul Gabriel Liiceanu să arate inexistența în cultura românească a unei mărturii creștine de o asemenea anvergură, mărturie de care are nevoie și omul aflat în căutare, dar și Dumnezeu pentru a trezi sufletele la lumină. Așa, singura hagiografie personală despre Isus, în România ultimilor ani, nu provine din zona teologică, ci din spațiul agnostic. Evident filosofică, literară și necomplezentă pentru cei cultivați teologic, mofturoși sau nu, cartea lui Gabriel Liiceanu n-ar putea fi oare un apel paradoxal la formularea unei mărturii creștine în merit și de aceeași talie intelectuală?     

În Isus al meu am găsit multe note de lectură. Se află în carte o genealogie întreagă a publicațiilor editurii pe care scriitorul o conduce. Am avut aici surprinzătoarea revelație a universului bibliografic pe care autorul/editor l-a patronat cu conștiinciozitate în ultimii treizeci de ani. Interesanta strategie a titlurilor, pe care Humanitas a asumat-o, se dezvăluie acum ca fiind opțiunea evidentă a directorului său, dîndu-i în acest caz șansa scriitorului Gabriel Liiceanu să-și delimiteze lumea lui precisă despre Isus. Îi putem fi sigur recunoscători pentru multe cărți și autori care l-au ajutat și pe creștin să avanseze în crezul său. Deși nu-l citează, unul dintre aceste volume, Viața lui Isus povestită de un credincios, scris de Paul Johnson, este cartea unui creștin (catolic) practicant, sincer și fără bigoterii, în același timp consilier ministerial la cabinetul doamnei Thatcher, istoric și jurnalist de prestigiu în Marea Britanie și America de Nord. Pentru literatura de la noi, acest tip de mărturie pare de domeniul fantasticului. Nici după treizeci de ani de la căderea comunismului, cu toată libertatea religioasă de care am avut parte, nu se află încă în zona credinței nici un „Isus al meu” ilustrat de un compatriot credincios. Nici un personaj de marcă al cetății, senin în convingerile sale de credință, onest, continuînd să se dedice binelui celorlalți, nu s-a simțit încă chemat s-o facă. Au făcut-o parțial, e drept, cîteva spirite alese, dedicînd timp unor pasaje edificatoare din Evanghelii. A făcut-o, bineînțeles, și Steinhardt sub comunism, în spirit de caritate față de atei și persecutori, dar (nota bene!) înainte de a se călugări. Avem, în schimb, acum, prin cartea lui Gabriel Liiceanu, drumul dureros al unui liber-cugetător, care s-a străduit, în felul său, să răzbune o lipsă flagrantă din societatea românească.

Sigură de apartenența la zestrea creștină și fragilă apropo de delicatețe, lumii de la noi nu-i prea place, de fapt, să vorbească de Isus. Sătul să mai aștepte strălucirea la aceia care sînt chemați s-o facă – la clientèle du Bon Dieu –, Gabriel Liiceanu a „gîndit cu mintea sa”, a luat pana și a scris după cît i-a fost dat. Tocmai de aceea i-am citit cartea cu deferență, în sens de compasiune. Com-patire înseamnă în original „a suferi împreună cu” din respect și dragoste, cu înțelegere, nu în sensul de comizerație, restrictiv pentru neologismul intrat în limba română. Am încercat să văd, chiar și în conflictualitatea subversivă a scriitorului Gabriel Liiceanu, cît de mare poate fi responsabilitatea pentru un om credincios să rămînă calm, manierat și să nu cedeze spiritului de castă, închis și trufaș pe care și-l arogă, din păcate, atîția creștini, crezînd că au răspuns pentru orice. Poate de aceea, cartea Isus al meu mi-a reamintit figura preotului din filmul Ghici cine vine la cină?. Monseniorul Ryan (Cecil Kellaway), prieten de familie cu jurnalistul agnostic Matt Drayton (ultimul rol al lui Spencer Tracy), face un memorabil rol secundar fără de care intriga filmului nu și-ar revela cu atîta somptuozitate miza. Astfel, personaje care n-au în comun cerul reușesc să-și clarifice opțiunile, ba chiar să intuiască gustul lui, provocîndu-se unii pe alții. Dînd sens grijii lor pentru semeni, cu respect și prietenie, ei traversează lucid încercarea de viață și de moarte al cărei sfîrșit îi află pe toți mai buni, mai atenți și cuviincioși față de demnitatea celui de alături.

Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință. Poartă însă, prin rugăciunea și mărturia sa, și răspunderea pentru cel care nu crede. Gustul credinței se revelează inevitabil, azi mai mult ca oricînd, în existența unui univers în care oamenii diferiți trăiesc împreună. Dacă viața îi pune pe credincioși și necredincioși alături, a se situa unii față de alții, a ține la comuniunea cu celălalt nu este, prin urmare, rătăcire, cu atît mai puțin păcat de complezență formală. Sînt sigur că sub eșafodajul inextricabil al lui Isus al meu de Gabriel Liiceanu există acel minuscul spațiu interior, insesizabil, pe unde va ști într-o bună zi să pătrundă, fără să se anunțe, Numinosul. Rugăciunea pentru filosofii seduși de Isus merită să continue.                                                                                                 

Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfîntul Vasile cel Mare” de București.

Foto: wikimedia commons

Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.