Florentin ȚUCA

În zilele astea de vară se poartă, din nou, fotbalul. Adunați în juriul podiumului de paradă, milioane de specialiști fotografiază întruna și aplaudă miracolul islandez, analizează tactica italiană, deplîng Brexitul și eșecul Spaniei sau oftează în fața previzibilității succesului german.

Nu cumva morala acestor povești, cea subtilă și profund incorectă politic, este că femeile-s rele și bărbații, săracii, sînt victimele vicleniei și perfidiei feminine? Ba da, afară și cu Creangă! (Și, dacă este să-mi aduc aminte de „Povestea poveștilor“, mai că-mi crapă obrazul de discriminare!)

Cristian Mungiu n-a păcătuit defel pentru c-ar fi preferat – vezi Doamne! – să vorbească despre corupția „mică“, în dauna corupției „mari“. Bacalaureat nu este un film (doar) „despre trafic de influență“, iar corupția nu cred că reprezintă, așa cum susține reputatul analist, „tema centrală a filmului“.

Că Rafa Nadal traversează o perioadă de criză ştie toată lumea tenisului. Criza asta nu este însă una de apendicită (ca aceea suferită la finalul sezonului trecut) sau una determinată de alte suferinţe fizice, ci o serioasă accidentare mentală, o gravă criză de încredere.

Acum cîţiva ani, cînd Rafael Nadal părăsea arena „Philippe Chatrier“ înfrînt de Robin Soderling, atmosfera generală era încărcată de stupoare, tensiune şi speranţă. Rafa, încordat şi nervos, vocifera frustrat că nu găsise soluţia potrivită în faţa bombardamentelor suedezului.

După ce tocmai a finalizat proiectul unui coerent şi riguros şi impecabil sistem de legislaţie fiscală şi, în general, după ce a dereticat şi primenit cum se cuvine dreptul autohton, Înalt-Prea-Sofisticatul Legiuitor Român a reglementat, în fine, impozitul pe ciubuc.

Asasinarea lui Boris Nemţov, oponent al Puterii de la Kremlin, a stîrnit, cum era de aşteptat, numeroase reacţii şi controverse. La o extremă, convingerea imediată şi fermă a mainstream-ului occidental că actul criminal este imputabil Puterii de la Moscova şi, în special, „ţarului KGB-ist“ aflat în fruntea sa.

Stuttgart, început de noiembrie. Oraşul, deja împachetat în beteală şi fundiţe alb-roşii, invadat de Moşi Crăciun, aflat în altă primă audiţie a cîntecelor de sezon (sezon tot mai extins, an după an), grăbit încoace şi-ncolo, înnebunit să cumpere cadouri şi înfricoşat că stocurile de daruri ar putea fi pe terminate.

Pe afară-i vopsit gardul.

Întîi de toate, ceea ce m-a impresionat în contactul cu japonezii a fost respectul. Respectul lor pentru părinţi. Respectul lor pentru strămoşi. Respectul pentru lucrul bine făcut. Respectul pentru natură şi pentru mediul urban. Respectul pentru reguli şi pentru lege. Respectul pentru oameni în general şi pentru timpul lor.

Cum stînga e autoproclamat unită, cică s-ar fi unificat şi dreapta. Uau, ce bucurie, cu beteală-am să te-mbrac şi steluţe-o mie. Cum care stînga? Dreptate, adevăr, credinţă, libertate, fraternitate, veselie şi mîndrie. Cum care dreapta? Dreptate, adevăr, credinţă, libertate, fraternitate, veselie şi mîndrie.

Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.

Odată ajuns în Dubai, aflu că la unul dintre cele patru hoteluri ale complexului în care eram instalat se antrena, în pregătirea Open-ului australian, nimeni altul decît Roger Federer. Nu anticipasem că, taman în ajun de Crăciun, el se prepară pe sine, în loc să prepare sarmalele.

Mă pregătesc să mă urc în avion. Lîngă mine, un turist filmează îmbarcarea cu o cameră video, înălţată două palme deasupra capului. În rîndul format dinaintea ghişeului, el se mişcă şovăielnic, dar ferm în aviditatea lui de a înregistra totul.

Relativ recent, am rugat un mai tînăr amic să mă ajute, pe ultima sută de metri, cu două bilete la o semifinală de Wimbledon (misiune imposibilă, ştiu...). Apelul meu era motivat de faptul că el mă mai salvase cîndva, tot la un meci de tenis care se juca cu casa închisă, cu o invitaţie din partea sponsorului principal al turneului.

Naşterea micului prinţ britanic a fost, zile în şir, subiect de primă şi ultimă pagină pentru jurnale serioase şi temă de deschis şi de închis ştirile la posturi de televiziune de prestigiu. (Asta ca să nu mai luăm în calcul tabloidele de pretutindeni.)

Citez din analiza profesorului Naumescu: „Folosind ca pretext scandalul interceptărilor făcute de serviciile secrete americane, comentatorul german atacă, în fapt, virulent, America şi relaţia transatlantică, atitudine pe care o dezvoltă explicit spre finalul analizei sale.“

În finala Roland Garros-ului, căzută anul ăsta într-o vineri, s-au nimerit doi coloşi. Doi colosali în Colosseum, sclavi ai zeului Tenis, chemaţi de zeitatea lor să se bată pentru gloria ei. Şi s-au bătut... Gladiatorul Nadal a învins, dar nu despre antologica lui victorie este vorba.

Cei mai negri ani ai epocii de negru aur (1984-1988) i-am trăit în liceu. Liceul pedagogic din Suceava, numit pe atunci „Emil Bodnăraş“ (în amintirea unui localnic, cunoscut ideolog bolşevic şi co-făurar al comunismului pe plaiurile noastre).

Deplîng, de ceva vreme, gemetele competente ale „analiştilor“ de toate soiurile. Multilateral dezvoltaţi şi multicultural instruiţi, unici, dar ubicui, ei minunează naţiunea cu priceperi enciclopedice şi abilităţi abisale: politologia şi fotbalul, ştiinţa şi religia, sociologia şi showbizul, economia şi starea vremii – sînt doar cîteva exemple de domenii care n-au nici o taină pentru tălmacii noştri.

Recunosc că mă simt zdrobit de anvergura personalităţilor din jurul meu şi trebuie să încep cu un autodenunţ: neavînd competenţe istorice, antropologice, filologice, filozofice sau sociologice, n-am căderea să vorbesc despre „altfelitatea“ românească din perspective ştiinţifice.

"Dragi iubitori ai tenisului, dragi sîrbi şi scoţieni, dragă Horă, dragă Gabi şi Ştefan, dragă C.T. Popescu, am să vă rog, cu simpatie şi smerenie, să nu mă înţelegeţi greşit. Rogu-vă, fiţi îngăduitori cu bodogăneala şi exagerările mele şi cu ochii mei azvîrliţi peste cap de recenta finală a Open-ului australian."

În ultima vreme, spaţiul public a fost reinvadat de fervente abordări istoriografice şi sociologice despre naţiune şi ţară. La o extremă, sforăituri naţionaliste şi declaraţii patriotard-belicoase din clasa „sînt mîndru că sînt român şi ia să ne mai lase ăştia-n pace, că doar nu sîntem paşalîcul lor“.

Etichete, borcane, legume, murături. A ţi se acri.

Dublin este, într-adevăr, un oraş simpatic şi prietenos. Din păcate, l-am găsit bombardat: case peste care s-au prăbuşit propriile preţuri, bănci asediate de credite neperformante, străzi detonate de demonstraţii de protest. Nimic nu mai e cum a fost – plînge şi deplînge amicul meu irlandez.

Despre „predarea religiei“ în şcoli s-a scris mult în ultima vreme, iar controversele pe subiect au fost extrem de înflăcărate. Nu am intenţia să fac un inventar al opiniilor în legătură cu această temă, ci doar să sugerez cîteva accente de plasat pe lista argumentelor împotriva orei de „educaţie religioasă“.

Deplîng de ceva vreme, cu amărăciune şi ciudă, şubrezirea dreptului ca sistem de norme juridice, desconsiderarea dreptului ca ştiinţă socială, batjocorirea dreptului ca ordine statală. Trăim într-o ţară şi-ntr-o epocă în care dreptul pare că se dezarticulează şi se travesteşte într-un amalgam flasc precum ceasurile care curg ale lui Dalí.

Sora cea mare e România profundă. Țara celor mulți, necăjiți și foarte apăsați de grija zilei de mîine. A oamenilor muncii care, vreme de decenii, au tăcut, dar care au devenit după ’89 foarte vocali și combativi. Țara acelora convinși că votul lor contează și că, grație acestui vot, mîine vor primi o viață mai bună.

Înainte de toate, şansa intelectualilor merituoşi şi respectabili de a se redescoperi laolaltă, de a respira acelaşi aer, de a abandona dialectele diverselor „bresle“ şi „orientări“ în beneficiul unei coerente limbi comune, de a se reuni, cu toţii, într-o simbolică piaţă universitară, spaţiu al mesajului articulat de un suflu fratern.

Mă uit la juristul din mine cu compasiune. În zilele astea, el se agită ca Don Quijote, vorbeşte de unul singur, pledează în faţa unor tribunale imaginare şi sare, cu toată fervoarea, în apărarea dreptului, Dulcineea lui. Îl apuc de umeri, îl strîng în braţe cu drag, dar încep să zbier şi eu: omule, în ţara ta, dreptul e strîmb.

Bancul zice că, la graniţa germano-polonă, un vameş polonez se uită îndelung la paşaportul unui cetăţean german şi, după ce-l suceşte pe toate părţile, îl întreabă nedumerit pe titular: „Occupation?...“ Iar acesta, uşor stînjenit, răspunde foarte prompt şi neechivoc: „Ooo, nu, doar turism“.

Sistemul judiciar românesc se tînguie, de ani buni, în convalescenţă. Imaginea sa în ochii lumii de-acasă sau de peste zări este şifonată şi arată greu de netezit. Apărătorii săi par a avea şubreda credibilitate a unor avocaţi din oficiu trimişi să reprezinte criminalul prins la locul faptei.

Războiul coaliţiei Israel-SUA împotriva Iranului pare inevitabil. Tema acestei potenţiale confruntări militare este una dintre frămîntările istorice actuale cu largă acoperire în mass-media care contează (n-am în vedere, evident, jurnalele scrise sau ştirile TV de-acasă, care încep şi se termină cu noutăţi despre „apocalipsa troienelor“ şi nuditatea prim-miniştrilor).

Partida de deschidere, de tineret-speranţe, s-a terminat. Scorul nici nu contează. A fost un meci cenuşiu, „fără istoric“ – cum zic comentatorii sportivi. Confruntarea cotidiană şi anodină a celor mulţi care se luptă cu adversari îndărătnici, imprevizibili şi cinici: sărăcia, manipularea, şomajul, lehamitea, minciuna.

Tenisul contemporan este dominat la vîrf de trei mari campioni care-şi revendică, succesiv, supremaţia.

Judecătorii români sînt, cu toţii, incompetenţi. Judecătorii români sînt, cu toţii, leneşi şi plîngăcioşi. În plus, judecătorii români sînt, cu toţii, corupţi. Judecătorii români sînt, cu toţii, nesimţiţi.

Tenisul este (un) sport. Terenul pe care se joacă seamănă cu un ring de box, dar e un podium al defilării eleganţei; pare un dreptunghi, dar el este, de fapt, un pătrat cu 64 de căsuţe albe şi negre; aparent, e înjumătăţit de linia care-pe-care a unui fileu, dar este linia deasupra căreia cele două jumătăţi îşi întind, fair-play, mîna.