Recursul etapei
Partida de deschidere, de tineret-speranţe, s-a terminat. Scorul nici nu contează. A fost un meci cenuşiu, „fără istoric“ – cum zic comentatorii sportivi. Confruntarea cotidiană şi anodină a celor mulţi care se luptă cu adversari îndărătnici, imprevizibili şi cinici: sărăcia, manipularea, şomajul, lehamitea, minciuna. Miuţa acelora mulţi care joacă pentru bani, şi nu pentru spectacol. Meciul lor, mereu pierdut.
Puţinii spectatori din tribune au părăsit, rebegiţi, stadionul şi se îndreaptă grăbiţi spre case. Începe marele derby, meciul adevărat, transmis live, seară de seară, pe toate canalele. Meciul acelora puţini care pretind că joacă nu pentru bani, ci pentru spectacol. Meciul din academia lu’ Mitică, întotdeauna meci istoric, confruntarea-ntre vedete şi elite, ciocnirea între stele. Meciul lor, mereu cîştigat. Tribunii de la Real Naţional vs analiştii de la Inter Tălmăcirea.
Ei sînt aceia care, de dragul nostru şi pentru noi, spectatorii rebegiţi întorşi acasă după meciurile cotidiene şi anodine, rescriu şi rejoacă piesa, refac partida, redesenează, într-un decor de Second Life, realitatea, reproiectează şi reconstruiesc ziua care stă să se termine. Iar noi, prosternaţi în faţa canalelor, savurăm sleita fleică de istorie alternativă, recondimentată în boiaua analiştilor şi reprăjită în untura revărsîndă a tribunilor.
Hai că-ncepe… Pe Naţional Studio Arena se cîntă imnurile. Tribunii, patrioţi all-inclusive, acum ori niciodată, cu palma dreaptă încleştată pe pectoralul interesului naţional, intonează strofe de deşteptare şi sudalme contra tiranilor. Tălmacii, contemplativi de Hamangia, cu capu’-n pumni, degetul mare-n beregată şi arătătoru’-nfipt în tîmplă, bolborosesc în canale o strofă cu rating garantat, o strofă traian-free.
Imaginile TV le-ncalecă chipurile…
Echipa celor de la Realmente Naţional (fostă Certamente Liberal-Categoric Social- Profund Creştin-Fatalmente Popular-Eminamente Democrat, o denumire cam lungă, greu de proslăvit în strofele fanilor) e cam eterogenă, dar foarte unită: jucători din aceeaşi ligă, dar de diverse culori, greutăţi şi profiluri, strîns uniţi în jurul partidei, mobilizaţi de ţelul cîştigului şi de obsesiile, bară la bară, ale puterii şi supremaţiei.
De cealaltă parte, trupa analiştilor, destul de pestriţă şi ea, e una a vedetelor. Tălmacii ne transmit din morgă, din morga afişată, că sînt, fiecare-n parte, personalităţi extrem de talentate, cu harul rarisim al competenţei depline, generaliste, fără dileme, cu şarmul capacităţii de a juca pe orice post şi cu darul ubicuităţii în orice canal. Motivaţia lor e evidentă: s-au săturat să fie a patra putere în campionat şi vor titlul de autoritate supremă, pentru că, nu-i aşa?, ei, ei, tîlcuitorii, sînt aceia care asigură spectacolul zilnic gustat de microbişti, ei sînt formatorii de valori, curente şi talente, ei sînt posesorii ultimului cuvînt.
Urmează încălzirea şi-apoi, în fine, confruntarea
Încă din debut, o primă fază fierbinte: lovitura liberă directă a crizei de finanţări. Ca-n toate meciurile de pînă acum, tribunii încep prin a se certa între ei: cine e vinovat de fault, faultul care a dus la lovitura liberă directă? De fault, da, default. Nu, nu noi sîntem vinovaţi. Cei de la Tălmăcirea sar ca arşi şi protestează, arbitrul îşi caută cartonaşele prin buzunare, analiştii îl bruschează, un tribun, plin de energie, strigă ca electrocutat „pinalti“, un expert sare cu crampoanele, ca un gîde, direct pe gîtul unui cocoş din parcarea stadionului, un tribun se plînge că nu mai e libero din cauza unor caltaboşi care i-au afectat condiţia fizică, un galactic, prins în offside la controlul ceteceu, pasează răspunderea conducerii tehnice. Pe banca oaspeţilor, Nea Ion dă din mînă şi-l ceartă pe cîrlan, iar secundul se ocupă de încălzirea rezervelor cu nişte termopane. Pe banca gazdelor, Nea Mircea strigă din toată gura că jucăm pînă cînd ni se mănîncă tot timpul, şi trimite la încălzire un expert în probleme de apărare. După calmarea spiritelor, jucătorii au decis să renunţe la vendetele personale şi să construiască un zid înalt şi puternic în faţa propriei porţi. Un zid în care imaginea TV îi surprinde încremeniţi, cu palmele încleştate pe podoabele interesului naţional.
Înfruntarea e aprigă, iar atmosfera tensionată. O nouă fază fixă: lovitura crizei de partide. De fault, default, nu noi sîntem vinovaţi. În centrul fazei ăsteia, babilonie totală, fapt care a permis şi apariţia primelor incidente. Acuza fundamentală vine dinspre banca de rezerve şi, mai ales, din tribunele care deplîng lipsa de reprezentativitate a jucătorilor şi viciile de algoritm în alcătuirea echipei. Un analist de mijloc-dreapta a sărit deja la gîtul unui patrician, apărător de centru. Un tribun extremă-stînga (de altfel, el acoperă foarte bine şi extrema dreaptă, în funcţie de nevoile tactice ale echipei, aşa că e greu de spus ce post ocupă el exact) s-a lovit foarte tare la cap, dar, din fericire, comoţia nu i-a afectat şi ochelarii de soare. În învălmăşeala creată la centrul terenului a intervenit şi arbitrul, decis să arate cartonaşe portocalii, dar a fost atacat de ambele tabere pe motiv că fragmentează prea tare jocul, că e părtinitor şi că prea vrea să fie arbitru-jucător în toate partidele. În tribune şi-n piaţă, aproape o sută, ba nu, chiar zeci de mii, dacă nu milionu’ scandează „hoţii-hoţii“, „demisia“, „Naşu este mincinos, jos-jos-jos!“. Forţele de ordine încearcă să potolească intifada şi să invite, politicos şi deontologic, javra ordinară să iasă afară. După calmarea spiritelor, jucătorii au decis să construiască un zid înalt şi puternic în faţa propriei porţi în care ei stau încremeniţi, cu palmele încleştate pe podoabele interesului naţional.
Repriza a doua începe dur: lovitura directă a crizei de morală. De fault, default, nu, nu noi sîntem vinovaţi. Experţii şi tribunii jelesc în cor lipsa de fair play. Galacticii şi prostănacii se acuză reciproc că partida se joacă numai după cum bate vîntu’ şi că e greu să cîştigi dacă ai fost la el acasă înaintea meciului. Un comentator tălmaci trage de chiloţi un adversar ca să-i expună publicului fesele proaspăt parfumate cu pistil de crin. Un extraterestru cu şcoală, cu şcoală de samba, zice că s-a săturat să se bată cu diavolii roşii şi se declară mai nou un fan al luptei mitologice marine cu zmeul Kite. Ca să apere sistemul de joc de lovitura crizei morale, Mister o trimite în teren pe însăşi zeiţa dreptăţii, analista Tălmăcirii pe teme de justiţie. După cîteva exerciţii de încălzire, epistemoloaga de serviciu îşi trage roba pe umeri, îşi face semnul justiţiar al crucificării, intră pe teren, îi aliniază pe toţi, scoate din buzunar regulamentul, hermeneutica şi bazooka şi proclamă ritos adevărul şi dreptatea. Dixit! Sînt însă voci care pretind că o asemenea criză de morală depăşeşte tuşele terenului, extinzîndu-se şi-n tribune. Spectatorii ridică din umeri şi clamează din vuvuzele că vor modele şi eroi. Un prim-plan TV le răspunde că un asemenea erou-model stă chiar deasupra tribunei principale, într-un acvariu special amenajat pentru vizionarea meciului. Eroul-model e un peşte din specia eoierparlamentarus (sau, după unii cercetători, euroiparlamentarus). Da, un peşte cu ochii bulbucaţi, trabucu-n branhii, crucea-n dinţi şi coada pe sus, imaginea heraldică a prosperităţii naţionale. Sub coadă, peştele are o valiză Louis Vuitton pe care ar transfera-o bucuros, in intermercato, pentru niscai prospături, curvăsăreli sau, mai degrabă, pentru nişte rezultate. La peluză, o mamă îşi suduie fiul că prea se uită la meciuri în detrimentul educaţiei. El îi răspunde că educaţia nu ţine loc nici de pîine, nici de circ. După calmarea spiritelor, jucătorii au decis să construiască un zid în faţa propriei porţi. Încremeniţi în el, cu palmele încleştate pe podoabele interesului naţional.
În fine, ultima lovitură înaintea finalului: însăşi criza de sistem. De data asta, nu mai e o simplă lovitură liberă, e chiar penalty. Îngroziţi de eventuala osîndă, galacticii şi extratereştrii celor două echipe, cu arbitri cu tot, s-au adunat lîngă punctul cu var, impulsionaţi de mişcarea occupy careul din faţa porţii proprii, şi-au început cu toţii să protesteze violent: nu, nu e penalty, căderea în careu a economiei, a politicului şi-a moralei este o simplă simulare, se vede limpede asta în reluarea fazei la TV. Dar chiar de-ar fi o reală cădere, nu e fault, nu e default. Şi-n plus, chiar de-ar fi fault, chiar de-ar fi default, nu noi, nu!, nu noi sîntem vinovaţi.
După fluierul de final şi plecarea echipelor la vestiare, pe teren a apărut, în sfîrşit, dintr-odată şi ca de nicăieri, o minge.
Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.
