Partea plină a paharului

Stau să mă-ntreb dacă recenta şi dementa cronologie a atentatelor împotriva dreptului şi a moralei publice româneşti nu lasă cumva în paharul golit (nu neapărat o jumătate plină, dar) măcar cîteva picături de speranţă. Îmi place să cred că da şi, gîndindu-mă la foloasele colaterale ale acestor bombardamente, am în vedere efectele catalizatoare ale agresiunii, anticorpii stimulaţi, şansele „oferite“ elitelor romîneşti de a converti răul în bine, şi ocazia acestor elite de a face un apel nu către lichele, ci împotriva lor. (Vă mai amintiţi, desigur, de faimoasa dizertaţie a domnului Liiceanu...)

Înainte de toate, şansa intelectualilor merituoşi şi respectabili de a se redescoperi laolaltă, de a respira acelaşi aer, de a abandona dialectele diverselor „bresle“ şi „orientări“ în beneficiul unei coerente limbi comune, de a se reuni, cu toţii, într-o simbolică piaţă universitară, spaţiu al mesajului articulat de un suflu fratern. Prilejul de a încerca din nou sentimentul reconfortant al apartenenţei la o comunitate de ţinută care împărtăşeşte valorile dreptului, ale moralei şi civismului. Formidabila ocazie de-a zice „da, e momentul, vocea mea va fi auzită şi va conta“. (Unitatea şi solidaritatea cu care au fost recent apărate realizările Institutului Cultural Român şi ale lui H.R. Patapievici în faţa pătimaşilor detractori sînt o emoţionantă dovadă că încrederea într-o asemenea şansă nu e deşartă.)

În al doilea rînd, oportunitatea de a construi o nouă, dar veritabilă alianţă civică protectoare a statului de drept. Care să promoveze ideea că o dictatură pluripersonală e la fel de nocivă ca una unipersonală. Că reprezentanţii alegătorilor trimişi în Parlament au datoria de a se instrui permanent, de a fi prezenţi la datorie (da, la datorie), de a lucra cu responsabilitate la facerea dreptului. Că interpretarea lui trebuie lăsată în seama acelora care se pricep, că justiţia trebuie să rămînă independentă, iar aplicarea legii nu poate fi împiedicată de cele trei antene înfipte-n gurile jurisconsulţilor de serviciu. (Constat, cu bucurie, că şi acest deziderat are bune şanse de afirmare: numeroşi intelectuali militanţi joacă totul, în aceste vremuri tulburi, pe cartea rolului primordial al justiţiei.)

Apoi, ocazia acestei alianţe de a coborî din turn direct în piaţă şi de a explica lumii că un referendum e un mecanism ale cărui implicaţii nu sînt reductibile la calităţile sau minusurile unui preşedinte suspendat, că această formulă de consultare populară nu e, în cele din urmă, o expresie pur electorală. Că referendumul organizat pentru „demiterea“ sau „confirmarea“ preşedintelui este nu ocazia de a spune „îmi place“ sau „nu-mi place“, ci, înainte de orice, el reprezintă plebiscitul de validare sau invalidare a unei sentinţe parlamentare conform căreia preşedintele a încălcat grav Constituţia. Că o asemenea decizie, chiar dacă e în acord cu procedura formală de adoptare, poate fi abuzivă pe fondul ei ori inoportună în context istoric. Că cetăţeanul solicitat să vină la urne pentru validarea unei rezoluţii, pe care el o găseşte excesivă, neserioasă sau nepotrivită, poate hotărî să nu-i acorde girul tocmai prin simpla sa absenţă: în fond, facultatea de a vota este un drept, nu o obligaţie. (Din nou, impresionat de luciditatea analizelor din presa scrisă şi din spaţiul virtual care fac distincţia dintre sondajul privitor la nivelul de popularitate a preşedintelui – uzual peste tot în lume – şi inoportuna provocare adresată populaţiei de a confirma sau infirma simpatia pentru acesta pe calea unui referendum costisitor şi legalmente discutabil).

Pe urmă, oportunitatea coechipierilor acestei alianţe elitiste de a protesta la unison că nu, nu a lor e ţara în care ministrul Culturii şi cel al Educaţiei girează, prin prezenţă, vizionare şi aplauze un spectacol de circ, manele şi dans din buric şi din euro-n chiloţi, o chermeză unde circarul-şef e tocmai edilul-şef al urbei. Nu, nu, asta nu e ţara lor, iar imaginile difuzate cu nesaţ de televiziuni la ore de maximă educaţie şi cultură nu-s de pe la noi, trebuie că-s postate pe YouTube ca exemple de dansuri tribale iniţiatice în arta manipulărilor prin woodoo. Şi că nu, nu a lor e ţara unde oamenii sînt chemaţi la vot de zîne, lozuri în plic şi căluşei în carusel. (Încă nu-s la curent cu asemenea proteste, o să caut tot pe YouTube...)

Şi, în fine, după ce toată această vîlvătaie publică se va fi domolit, o să descoperim şansa acestor vîrfuri de a demonstra că cei douăzeci de prezişi ani de încălzire au trecut şi că se poate, în fine, să înceapă jocul: un joc democratic cu respectarea regulilor, fără cartonaşe roşii, fără faulturi intenţionate şi înjurături, cu spectatori participativi, dar decenţi. Poate că atunci cînd echipa susţinută de aceste elite va intra în horă, vom constata că drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi citite şi-n altă cheie: că libertatea de expresie nu înseamnă permisul de a spurca şi pîngări, că dreptul de informare nu echivalează cu practica manipulărilor grosolane şi indecente, că posibilitatea de a urma o procedură nu legitimează neapărat şi fondul dreptului, că facultatea de a vota nu echivalează cu obligaţia alegerii, că şansa instruirii este sinonimă cu obligaţia instruirii, că o propoziţie subiectivă rămîne subiectivă, chiar dacă sindicatul liceenilor perdanţi o califică, unanim şi lozincard, ca fiind predicativă, că libertatea religioasă nu justifică finanţarea bisericilor din bugetul public şamd. Şi, în general, că viaţa semenilor ar putea fi mai faină şi mai în altă parte decît pe terenul mocirlos al dezbaterilor din gura presei şi din sintezele zilelor noastre actuale, zile trăite într-o ţară răstignită, bătută-n cuie şi-n cap de patimă şi neamprostie. (Visez, nu-i aşa?...) 

P.S. Scriam rîndurile de mai sus în avion, la întoarcerea dintr-o şedere în care am citit presă românească pe post de mic dejun, prînz şi cină. Pe scaunul de lîngă mine, un conaţional sadea, maieu bleu, pantaloni de trening adidas, biceps tatuat, sandwich plescăit în rafale, cititor pedant şi perseverent, vreme de neîntrerupte două ore, al instrucţiunilor de salvare în caz de avarie, fervent aplaudac al aterizării. Iertată-mi fie înfumurarea: o înţelege omul acesta de ce şi de către cine este chemat duminică la vot?... O întrebare retorică care-mi prilejuieşte o provocare pentru guvernarea elitistă a României de mîine: revoluţionarea sistemului electoral şi intorducerea unui test-grilă drept condiţie a validării buletinului de vot (pe principiul că toţi au dreptul să fie şoferi, dar acest drept le este conferit doar acelora care ştiu regulile de circulaţie).Îndrăznesc o propunere de test-eliminatoriu la examenul de electori: „România este parte a: a) Uniunii Europeane sau b) Tratatului de la Varşovia“. Răspunsul greşit, echivalent cu anularea votului. (Da’chiar aşa, apropo, care-o fi răspunsul corect?...)