Acum cîţiva ani, cînd Rafael Nadal părăsea arena „Philippe Chatrier“ înfrînt de Robin Soderling, atmosfera generală era încărcată de stupoare, tensiune şi speranţă. Rafa, încordat şi nervos, vocifera frustrat că nu găsise soluţia potrivită în faţa bombardamentelor suedezului. Unchiul Toni boscorodea întruna la adresa pretinsei lipse de sportivitate a spectatorilor. Cît despre aceştia, ei răsuflau vinovat-uşuraţi în speranţa că măreţul Federer avea, ca efect al eliminării favoritului, calea deschisă spre trofeul atît de rîvnit de la Roland Garros. Reacţia publicului părea să fie o expresie de vanitate franţuzească, sclifoseala unei prinţese alintate care, deşi măritată de ani buni cu Prîslea cel Voinic, şi-l dorea, totuşi, pe Făt-Frumos. Era cererea ca reduta pariziană să fie trecută pe listă de RF drept cucerită chiar în lipsa din cetate a împăratului. Iar măreţul prinţ Federer n-a ratat ocazia şi şi-a graseiat-o pe răboj. În lipsa confruntării directe cu Rafa, victoria lui Roger de atunci a fost însă ca un punct făcut graţie bandei fileului. Cununie cu mireasa în contumacie. 

Acum, Nadal a fost răpus din nou şi azvîrlit din cetate. Eveniment istoric cu majuscule. Rafa e amărît, evident, cum supărat a fost şi la prima izgonire din rai. Unchiul Toni, necăjit, cu siguranţă, şi el. Alungarea asta însă nu mai seamănă cu precedenta. 

Asta întîi pentru că atmosfera de ieri de pe arena „Chatrier“ a fost încărcată de o tristeţe solemnă şi de un apăsător respect pentru regele Roland Garros-ului. Supuşii lui, deşi încrezători la începutul confruntării, simţeau cum, treptat, li se scurge toată speranţa din vine pînă la ultima picătură, dusă pe pustii. Adversarii, deşi fericiţi, jubilau cu măsură (dacă ar fi să acceptăm că există şi entuziasme prudente) şi scandau în pumni, atenţi să nu cadă în păcat de

Neutrii păreau mai degrabă mişcaţi de abdicarea lui Nadal decît de descălecarea lui Djokovic şi, peste toate, toată lumea era pătrunsă de ţinuta istorică a momentului (ca să-l citez pe crainicul britanic al Eurosportului,

Cel mai trist liant al aplauzelor de final a fost însă aerul lor de epitaf şi sentimentul că gata, monarhia a căzut, Roland Garros-ul redevine republică. 

O altă diferenţă este că Regele însuşi a trăit o supărare mai apăsătoare decît la prima şi unica înfrîngere de pînă acum. Plusul de amărăciune vine întîi din faptul că ea era cumva previzibilă: eşecul cu Soderling din 2009 a fost o imensă surpriză, pe cînd victoria lui Nole nu surprinde pe nimeni cîtă vreme Rafa a tot cedat din zgura lui favorită şi unora pe care, pînă anul ăsta, îi mînca pe pîine şi la micul dejun, şi la prînz, şi la cină. Apoi, amaru’ e şi mai amar pentru că învingătorul nu e un fitecine: cu tot respectul, Soderling nu e Djokovic. Primul, deşi îl învinsese pe Rafa, nu reuşise să spulbere mitul invincibilităţii lui la Roland Garros, iar Nadal s-a hrănit multă vreme, inclusiv ieri, cu acest mit. De aceea, înfrîngerea lui de acum echivalează cu o detronare, fie ea, Doamne-ajută, una temporară. Apoi, necazul e întreit de tristeţea aniversării zilei de naştere exact ieri: 03 iunie – 03 tort-seturi. În fine, cum să nu fii înzecit supărat cînd ştii că ai ratat şansa fabuloasă de-a intra în istorie cu zece trofee de Roland Garros? Cînd Rafa ieşea din arenă după finalul meciului mi-am amintit de înfrîngerea de la Wimbledon în finala cu Roger din 2007, cîştigată pînă la urmă de elveţian în cinci dramatice seturi. Citeam cîndva că, după ratarea acelei imense şanse de a cuceri prima oară Grand-Slamul ierbii, ajuns la vestiar, Rafa s-a refugiat în duş şi-a bocit jumătate de ceas. Nu ştiu dacă a plîns şi ieri, dar îmi imaginez că durerile sînt comparabile. 

În fine, nu putem omite o a treia imensă diferenţă faţă de accidentul Soderling. Cum ziceam, învingătorul de ieri nu e de-alde Robin, ci însuşi Novak Djokovic. Acela care a tot pierdut la Roland Garros finale şi semifinale în faţa lui Rafa şi a acumulat o imensă frustrare (ca şi Roger, de altfel) că nu poate răzbi, că se îneacă la mal, că e trimis mereu în banca lui, că monopolul lui Nadal îi dă întruna peste mînă. Prin urmare, rezultatul de ieri a consemnat nu doar eliminarea lui Nadal (ca-n cazul Soderling), ci imensa şi dreapta victorie a lui Nole Djokovic. Nu l-am văzut niciodată să se închine în timpul jocului şi să-şi pupe cruciuliţa de la gît cu atîta patimă şi simt că ar fi dat trei din trofeele de la Melbourne pentru izbînda asta. Odată scăpat de balaur, Nole nu are decît să se năpustească înspre trofeu. Sînt sigur că mintea lui a jucat deja finala şi că nu-i va sta în faţă nimeni, iar Wawrinka, Tsonga şi Murray nu-l vor putea opri chiar de-ar juca laolaltă, la trio. În concluzie, victoria lui Soderling e istorică doar în statistici, a lui Djokovic e istorică în istorie. 

Iar manualul de istorie a tenisului, volumul Roland Garros 2015, va fi îmbrăcat în imagini de epocă. Prima copertă cu Nole pupîndu-şi cruciuliţa de la piept şi coperta ultimă cu Rafa, cărîndu-şi crucea-n spate. Pe golgota lui, care duce la Roland Garros nr. 10.  4 iunie 2015  

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.