Vamos, Roger!

Agresat de isteria nebună a caltaboşilor de prime-time, a Ignatului în direct, a cumpărăturilor de sfîrşit de lume şi a dilemei naţionale dacă ne daţi sau nu ne daţi, am evadat cîteva zile înspre soare, în Dubai. Oraşul ăsta, fără tradiţie şi fără catedrale, fără străduţe pietonale şi fără poezie, fără anotimpuri şi fără carnavale, este fabulos prin modernitatea şi cosmopolitismul lui. Construit din piatră seacă şi petrol, Dubaiul îşi exhibă, ostentativ, dar coerent cu sine, recordurile arhitecturale, megalomania şi toleranţa. À voir, au revoir…

Odată ajuns, aflu că la unul dintre cele patru hoteluri ale complexului în care eram instalat se antrena, în pregătirea Open-ului australian, nimeni altul decît Roger Federer. Ştiam că Dubaiul înseamnă escala lui tradiţională înainte de Melbourne, dar nu anticipasem că, taman în ajun de Crăciun, el se prepară pe sine, în loc să prepare sarmalele.

Distanţa de la hotelul meu pînă la locul lui de antrenament era de aproape 3 kilometri, pe care îi parcurgeam zilnic, în alergare sau în plimbare, să văd dacă nu cumva Roger mă aşteaptă să ne măsurăm forţele. Am nimerit mereu în contratimp, Roger lovindu-mă de fiecare dată contre-pied. Administratorul terenurilor, un asiatic simpatic şi politicos, avea întotdeauna grijă să mă consoleze: sorry, sir, Roger tocmai a plecat, sau sorry, sir, Roger a rezervat pentru toată ziua terenul 1, dar nu ştim nici dacă, nici cînd apare.

În ultima zi a şederii mele acolo, pe la 11 dimineaţa, am dat din nou o fugă înspre Al Qasar, să văd dacă nu cumva s-a băgat marfă. Ei bine, se băgase: Roger se antrena pe terenul 1, a cărui suprafaţă, mi s-a spus, imită cimentul australian. Arena, cu o foarte cochetă tribună accesibilă curioşilor, m-a primit cu căldură (afară erau vreo 28 de grade, în plin soare de bronz). Mă simţeam practic în teren, cu o vizibilitate mai bună decît a lui Ţiriac la Roland Garros.

Cînd am ajuns, Fed era pe băncuţă şi vorbea cu antrenorii. Deşi era doar la un metru distanţă, nu mi-a auzit – ce bizar – invitaţia de a ieşi după antrenament, împreună cu mine şi cu fiica mea, la un pahar de ceva. Pentru ca Irina să-i povestească lui, iubitul ei suprem, cum îi bocea, răpusă de tristeţe, înfrîngerile de la Paris şi, în tribună fiind la fiecare finală, îşi ştergea lacrimile de pe obraji cu drapelul Elveţiei. Dar şi să-i spună lui, iubitul ei suprem, că ziua în care Roger cîştiga Roland Garros-ul, după victoria cu Soderling, figurează în calendarul ei cu cea mai imensă cruce roşie. Iar el să ne povestească ce-o vrea: ce era în sufletul lui la ultimul punct din acea victorie, de ce a jelit aşa finala pierdută cu Rafa la Melbourne, cum de a putut să piardă cu Stakhovsky la Wimbledon, unde găseşte el, că ar vrea şi alţii, execuţiile alea tehnice care nu există, şi tot aşa, să ne zică vrute şi nevrute. Dar n-a răspuns invitaţiei mele. Poate şi pentru faptul că invitaţia mea era formulată doar în gînd. Deşi, dacă stau bine şi cuget, tot în gînd era exprimată şi dorinţa ca şederea lui pe băncuţă să nu fie sufletul tras la final de antrenament, ci doar o pauză între acte. Ei bine, rugămintea asta a auzit-o, dragul de el, şi s-a ridicat să plece la serviciu. Adică să servească.

Şi au început bubuiturile: conurile de plastic instalate de Federer senior la teu şi în colţurile din exteriorul careului de serviciu, luate la ţintă de Roger şi pălite sistematic, săreau ca din tun şi-apoi erau repuse pe poziţie de Federer senior (Papa, cum îl alinta fiul). Partea asta de antrenament s-a dovedit, pînă la urmă, dedicată condiţiei fizice a lui Papa. Au urmat, pe urmă, exerciţii de serviciu-vole şi apoi schimburi finalizate repetat de urcarea la fileu, cu vădita preocupare a preparatorului fizic pentru îmbunătăţirea sprintului, a accelerării startului.

Revenirea la băncuţă, după vreo 20 de minute, a fost ultima din acea sesiune. La final însă, am surprins discuţia dintre Roger (franceză impecabilă) şi Pierre, antrenorul fizic, care conveniseră să se revadă la teren la ora 14,30. Suficient timp de repaos pînă atunci? „Suficient“, zice Roger.

A fost suficient timp şi pentru mine să mă întorc la bază, s-o iau pe Irina şi să revenim la a doua sesiune. A durat aproape trei ore, cu foarte intense schimburi de mingi şi exerciţii tactice care au inventariat toată gama de lovituri – marcă înregistrată RF. Partenerul lui de antrenament (al cărui nume îmi scapă, scuze, să-i spunem Tînărul), un elveţian situat, pare-se, în primii 200 din lume: atletic, agil, mînaci. Întîi de toate, însă, în expresia lui pe teren se citeau reverenţa şi recunoştinţa că e pus să trudească pentru cineva ca Federer şi că are o extraordinară şansă de a învăţa dintr-o asemenea experienţă. Tînărul servea înspre exterior, Roger returna slice în lung de linie (Doamne, slice-ul lui Fed nu e adevărat, e pură ficţiune, aşa ceva nu există), apoi Tînărul trimitea în cross, Roger răspundea cu o minge în lung de linie şi urca la fileu. Schema asta – de zeci de ori. Pe urmă, Tînărul bubuia colţul exterior al careului de serviciu, iar Number One exersa slice-ul scurtă în cross. Mingea cădea la un metru-doi în terenul Tînărului şi-apoi o lua rara, cu un efect ca de ebrietate. După aceea, numeroase alte exerciţii tactice, repetate sistematic, suspendate de cîteva pauze şi finalizate cu un set (întrerupt la 4-1 pentru fiul lui Papa).

Despre jocul lui Federer şi loviturile lui formidabile n-am ce scrie. Aş repeta tonele de superlative adunate în miile de cronici elogioase despre el. În schimb, v-aş pune pe ecran doar o secvenţă din setul amical jucat cu Tînărul şi-apoi v-aş zice două-trei impresii subiective despre cum l-am perceput eu pe Roger în acea sesiune de pregătire.

Întîi secvenţa. Motor… Schimb lung de mingi… Captivant chiar. Stînga-dreapta-stînga-dreapta. La un moment dat, Tînărul loveşte puternic în cross şi al nostru se apără cu un slice care cade, cum mai prost, la un metru după careul de serviciu, uşor înspre exterior (dar nu prea), o bunicică oportunitate pentru partenerul de antrenament de a ataca şi de a pregăti asaltul final. Junele nu ratează oportunitatea asta şi loveşte tot în cross, dar, aflat în zona moartă a propriului teren, la un metru după careul de serviciu, uşor lateral, dă să urce spre fileu. Roger se aşază rapid în poziţie de tragere, în lung de linie, priză de rever, linia umerilor în paralel cu linia de margine, centrul de greutate pe genunchiul drept, ţinta cu pieptul dezgolit aşteptîndu-şi glonţul în lung de linie. Şi noi, cei de pe margine, vedem asta, dar şi Tînărul anticipează şi, prin expresia corpului, ne spune tuturor că m-am prins, că nu-s aşa de ageamiu, că ştiu cum şi unde vrea să mă paseze Campionul, că trebuie să fac un pas în faţă, acuma cît mai am timp şi să acopăr jumătatea dreaptă pînă nu apare ghiuleaua. Şi vine momentul adevărului… Piciorul drept al sparring partner-ului îl trage pe acesta după el înspre fileu, spre a acoperi culoarul de passing. Însă în exact momentul în care acest picior drept calcă ferm terenul, Roger simte că, de fapt, el, piciorul, s-a înfipt în beton. Şi atunci, cu toată relaxarea din lume – puştiule, nu e bine ce faci, ai muşcat-o cu poftă, te-ai repezit, ai grijă –, Roger a schimbat priza într-un slideshow de o clipire şi, cu minge cu tot, s-a înălţat, a zburat imponderabil la un metru peste pradă, nu mai mult, a coborît la doi metri înaintea liniei de fund, nu mai puţin, a pus acolo mingea cu mîna şi s-a întors. A fost cea mai memorabilă combinaţie între lob şi lovitură contre-pied pe care am văzut-o vreodată. De fapt, nici lob-avion, nici passing în cross, ci o lovitură a cărei traiectorie este o poezie desenată pe computer.

Mi-a plăcut foarte mult Roger. Întîi de toate, şi-a luat treaba extrem de în serios. A muncit mult, a alergat după fiecare minge, a tras de el (la sesiunea de antrenament la care am asistat integral, cred că a schimbat patru tricouri). Nu de puţine ori, s-a autodojenit ori a strigat iritat cînd a comis greşeli.

Pe de altă parte, pe tot parcursul şedinţei de pregătire, Fed a fost foarte jovial. Numeroase glumiţe, c’mon-uri de şugubeaţă autoîncurajare, pumnul încleştat ghiduş şi arătat spectatorilor, ca înspre echipa tehnică, într-un meci cu mare miză, comentarii ironice sau, mai ales, autoironice (într-un moment în care a reuşit un passing în lung de linie, din alergare, s-a încurajat hîtru cu „vamos“, iar suporterul lui Rafa care şade în mine s-a simţit răzbunat). Văzîndu-l, mi-am amintit, prin contrast, de un antrenament al lui Marion Bartoli, la care am asistat tot în Dubai, acum doi ani. Săraca de ea, legată cu chingi elastice de gard, pentru ca greutatea mişcărilor din teren să fie întreită, mi-a lăsat impresia că se antrena pentru sumo, nu pentru tenis. La extrema cealaltă, Fed se pregătea chiar pentru tenis.

Mi-a plăcut tare şi generozitatea lui Roger. Nu de puţine ori, s-a simţit dator cu sfaturi adresate mai neexperimentatului său partener şi chiar, adesea, schemele exersate îl aveau ca principal beneficiar pe acesta din urmă.

Cel mai tare m-a surprins însă aerul său de om foarte tînăr, mult mai june decît arată la TV. Cînd a stat de vorbă un pic cu noi, cei de pe margine, am avut brusc revelaţia că expresia sa este a unui tip în floarea îmbobocită a vîrstei şi m-a şocat reconfirmarea că tenisul de mare performanţă a ajuns la un asemenea nivel, încît un competitor de talentul, dar de vîrsta lui Fed începe să fie considerat deja expirat. Iar revelaţia asta m-a provocat să-i mai adresez lui Forever Number One o altă invitaţie: să nu se retragă vreodată.

Deşi e o altă rugăminte nerostită, sper s-o accepte.

Vamos!

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.