Succesul războiului, oximoronul cinic al geopoliticii

Războiul coaliţiei Israel-SUA împotriva Iranului pare inevitabil. Tema acestei potenţiale confruntări militare este una dintre frămîntările istorice actuale cu largă acoperire în mass-media care contează (n-am în vedere, evident, jurnalele scrise sau ştirile TV de-acasă, care încep şi se termină cu noutăţi despre „apocalipsa troienelor“ şi nuditatea prim-miniştrilor).

Conform presei adevărate, nivelul de tensiune politică, diplomatică şi militară din zona Golfului Persic este extrem de îngrijorător. Nu am competenţa necesară pentru o analiză a situaţiei geopolitice din regiune ori a strategiilor diplomatice sau militare recomandabile pentru rezolvarea acestor tensiuni. Există veritabili analişti ai acestui subiect controversat şi sensibil, ale căror voci ar merita considerate. Pot însă observa că, din păcate, ecoul unor asemenea voci este înăbuşit, ca şi în alte episoade istorice recente, de sonorul la maximum al propagandei de război. O ideologie care nesocoteşte principii ale dreptului internaţional, ignoră lecţiile conflictelor militare din trecutul apropiat şi preferă să se întemeieze pe numeroase prejudecăţi, sofisme sau premise discutabile, toate susceptibile să arunce serioase umbre asupra modului în care se scrie istoria.

Surprinzătoare sînt însă nu atît poziţiile instrumentelor de propagandă militară, ci, mai ales, analizele care se vor independente şi se pretind argumentate. Citeam, de exemplu, recente comentarii asupra subiectului publicate de revista The Economist. Sînt comentarii care nu încurajează intervenţia militară în Iran (s-ar putea susţine chiar că, dimpotrivă, o consideră inoportună), dar nu pe baza unor argumente de drept internaţional ori a lipsei dovezilor privind „culpa“ Iranului, ci strict din raţiuni de strategie militară. Editorialistul numărului din debut de martie îşi intitulează analiza „Bombing Iran“ şi şi-o întemeiază pe cîteva premise a căror veridicitate n-ar trebui, în opinia autorului, pusă la îndoială (premise comune cu cele ale tezelor intervenţioniste): 1) se pare că Iranul nu are încă un arsenal nuclear, dar momentul dobîndirii lui nu e departe („that moment could come soon“); 2) dacă o asemenea achiziţie ar fi probată ca sigură, consecinţele ar fi grave („the consequences of its having a weapon would be grave“); 3) Iranul are un notoriu amplasament pe o axă a răului desenată ca din ceruri, iar planurile lui sînt diabolice („Iran’s intentions are malign“) şi, în sfîrşit, 4) cea mai dificilă întrebare este dacă războiul contra unui asemenea presupus drac mondial va avea finalul fericit la care se presupune că visează lumea întreagă (miza fiind „the war’s success“). Mai departe, în paginile următoare ale revistei, detalii despre supremaţia militară a Israelului, despre naturala opţiune americană de susţinere a unui potenţial bombardament, despre nevoia ca eventualele atacuri să fie precise („with sufficient accuracy“) şi numeroase („in sufficient numbers“), despre potenţialul impact asupra centralei Fordow („the biggest question is whether an Israeli strike would have any impact on the centrifuge chamber at Fordow“), despre precizia atacului („impeccable precision“) ca o condiţie a unor rezonabile şanse de succes („reasonable chance of inflicting a bomb’s worth of damage“). Concluzia finală este în defavoarea atacului armat pentru că succesul nu e cert („the case for war’s success is hard to make“), fără vreun argument extras din dreptul internaţional şi nevoia respectării sale, fără vreo îndoială despre veridicitatea premiselor, fără vreun semnal de alarmă asupra ravagiilor unui eventual război. Unghiul de abordare schiţat mai sus nu este original; o asemenea perspectivă este susţinută intens de comunicatele propagandei intervenţioniste şi de numeroşi analişti bine sau rău intenţionaţi.

Nu-mi propun să pun în discuţie fondul chestiunii şi reglarea sa din punct de vedere politic, diplomatic sau militar. The Economist este o revistă de prestigiu şi nu intenţionez să pun semnul egalităţii între editorialele sale şi declaraţiile belicoase nocive ale unor pasionaţi sau dependenţi de război. Ceea ce mă surprinde însă la comentarii de tipul celui evocat şi, mai ales, la doctrina militaristă sînt metodologia abordării şi perspectivele sofistice ale analizei. Din acest unghi, sînt mîhnit să constat şi să deplîng, ca simplu spectator, ingredientele unei ideologii mistificatoare întemeiate pe cîteva elemente distinctive la care mă voi referi în cele ce urmează.

În primul rînd, doctrina militară care prepară noua intervenţie sau comentariile care o susţin se întemeiază, ca în atîtea alte cazuri, pe aroganţa propriei perspective. Am evocat mai sus datele principale ale unui context istoric marcat de iminenţa unui vast conflict militar. O potenţialitate pe care numeroşi istorici şi ideologi suporteri ai războiului îşi permit deja s-o evalueze, aşa cum am văzut, din perspectiva reţetelor de „succes“ („A decision to go to war should be based not on one man’s electoral prospects, but on the argument that the war is warranted and likely to succeed. Iran’s intentions are malign and the consequences to have a weapon would be grave“, The Economist, „Bombing Iran“, p. 9). „Succesul războiului“ devine aşadar, pe zi ce trece, un deziderat care nu mai lasă loc analizei cumpătate şi dilemelor morale sau juridice. Toate premisele sînt cunoscute, simptomatologia e clară, diagnosticul – indubitabil. Rigoarea silogismului este asigurată din forţa pumnului în masă. Nu mai încercaţi, naivilor, să repuneţi în discuţie axa răului, ea e un dat. Nu vă mai îndoiţi, vă rog, de intenţiile belicoase ale Iranului, ele-s notorii. Nu mai invocaţi reguli de drept că ele-s deja desuete. Nu mai pomeniţi de viitoarele victime civile, ele vor fi „colaterale“. Şi-n general, faceţi bine de nu mai cenzuraţi nici legitimitatea celor puternici de a acţiona şi nici criteriile lor de evaluare a succesului. Dacă cei slabi nu-şi acceptă pacea strîmbă, atunci trebuie că războiul celor puternici este drept.

În al doilea rînd, un alt ingredient al doctrinei militare care susţine intervenţionismul este minciuna, în general, şi minciuna prin omisiune, în particular.

Nu cu multă vreme în urmă, intervenţia militară anglo-americană din Irak a fost motivată de presupusul arsenal de „arme de distrugere în masă“ („WMD“) aflat la dispoziţia dictatorului Saddam Hussein. Fac abstracţie de faptul că, şi de-ar fi fost adevărată, o asemenea premisă n-ar fi fost suficientă să legitimeze intervenţia militară împotriva unui stat suveran. În fapt, ea s-a dovedit ulterior o grosolană manipulare, praful aruncat în ochii credulilor şi-ai naţiunilor „unite“.

Astăzi, motivele care ar justifica, din perspectiva ideologilor războiului, intervenţia armată în Iran ţin de presupusa intenţie a acestei ţări de a-şi dezvolta capacităţi militare nucleare şi de planul ipotetic de a utiliza aceste capacităţi împotriva Israelului.

Prima temere pare întemeiată pe reale nereguli în relaţia Iranului cu Agenţia Internaţională de Energie Atomică (IAEA), fără să fie totuşi susţinută de probe irefutabile. Pentru cea de-a doua suspiciune nu există nici un fel de dovezi credibile. Nu susţin că politica Iranului ar fi imaculată, dar, din nevoia unei abordări echidistante, pînă la analiza acestor suspiciuni, ar trebui reamintite şi cîteva premise pe care propaganda de război le aruncă sub covor: refuzul Israelului de a fi parte la Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare (NPT), tratatul internaţional al cărui obiectiv este promovarea utilizării paşnice a energiei atomice, ratificat de Iran (ca ţară care nu deţine arme nucleare), dar neratificat de Israel (ca stat care posedă asemenea arsenal şi care promovează o politică de deliberată opacitate privitoare la programul său nuclear); refuzul Israelului de a respecta rezoluţia din septembrie 2009 a Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică (IAEA), care i-a solicitat să permită inspectorilor agenţiei verificarea instalaţiilor nucleare israeliene şi să adere la NPT.

În al treilea rînd, dincolo de prejudecăţile afişate, speculaţiile neîntemeiate, dublul standard şi răstălmăcirea unor fapte, ceea ce este frapant în numeroasele analize pe tema unei noi posibile conflagraţii militare este escamotarea temei legalităţii. Or, după cum se ştie, potrivit principiilor Cartei ONU, folosirea forţei armate în relaţiile dintre state suverane este interzisă. Prin excepţie, ea este permisă doar în două cazuri: aprobarea unanimă a intervenţiei militare de către membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate (art. 42 din Carta ONU) (ca în cazul intervenţiei militare din Irak din 1991) şi folosirea forţei militare în scop de autoapărare (art. 51 din Cartă). Nivelul de adecvare a unei posibile intervenţii unilaterale în Iran cu aceste norme ale dreptului internaţional pare însă să fie un subiect lipsit de importanţă sau este plasat într-un registru derizoriu de înşişi ideologii războiului. Pentru aceştia, casus belli, raţiunea conflictului, nu are sau nu ar trebui să aibă legătură cu dreptul internaţional. Carta ONU şi regulile consacrate relative la utilizarea forţei armate în relaţiile dintre state suverane par să fie utile doar pentru studenţii de la Drept, nu şi pentru aceia care scriu istoria. Pentru noi, par ei să spună, dreptul e inadecvat realităţii. De aceea, el poate fi, la limită, supus unor exerciţii de aproximaţie şi nu merită să ne batem capul cu principii juridice ori alte scrupule similare. Dacă ne-am ghida după normele de drept, istoria ar fi lipsită de suspans, searbădă şi anostă. O istorie pe care noi trebuie s-o scriem, o istorie din care alţii trebuie să-nveţe.

În sfîrşit, dar mai presus de orice, scenariul unui nou război e intim legat de senzaţia unui déjà-vu la scară planetară: parcă mai ieri auzeam pretexte similare care înaripau bombardierele F16 trimise să asigure pacea mondială într-un Irak mustind de arme chimice, într-un Afganistan înarmat pînă-n dinţi şi-n munţi cu tehnologii SF, într-un Belgrad populat de milioane de miloşevici…Toate aceste precedente şi altele mai vechi ne arată că lecţiile de istorie sînt bune doar pentru elevi, dreptul – pentru studenţi, iar războaiele – pentru oamenii de succes.

So, let’s bomb. 

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.

Foto: wikimedia commons