Ombilicul regelui, buricul pămîntului

Naşterea micului prinţ britanic a fost, zile în şir, subiect de primă şi ultimă pagină pentru jurnale serioase şi temă de deschis şi de închis ştirile la posturi de televiziune de prestigiu. (Asta ca să nu mai luăm în calcul tabloidele de pretutindeni.) Şi ziarele, şi televiziunile şi-au zugrăvit obrazul cu steagul britanic şi, alături de feţele văcsuite din pieţele londoneze, au scandat lozinci mobilizatoare în cinstea copilaşului care s-a făcut, prin chinurile facerii, prinţ de-al treilea.

În fapt, presa şi televizoarele au început să fiarbă (şi, odată cu ele, jumătate de planetă) chiar înainte de Marele Eveniment. Atente la siguranţa şi stabilitatea planetară, ursitoarele mass-media au campat în faţa maternităţii, frăsuindu-se zile şi nopţi, de veghe în lanul de nelinişti ereditare, în speranţa unei încoronări precoce.

Lungi zile de aşteptare şi frămîntări sub presiunea a mii de curiozităţi şi dileme, începînd cu cele despre sexul copilului şi terminînd cu detaliile princiarei cure de slăbire de după naştere. Şi totuşi, acele mii de întrebări prenatale n-au fost decît un preludiu, minunat generic de oscar tabloid: tsunami-ul mediatic şi frenezia populară au atins apogeul abia după ce regele, mic şi gol, a apărut în lume. În acea zi, s-a declanşat ceea ce New York Times numea „un spectacol incomparabil cu vreun altul din epoca modernă a mass-media“ („a spectacle unlike any other in the modern media age“). The Sun s-a transformat, dintr-odată, în The Son, proba supremă că gorgeus George a devenit soarele lumii şi centrul universului: din potenţial prinţ, al treilea pe listă, the royal baby a ajuns, iacătă, un al doilea rege-soare. Titlurile ziarelor au crescut pe măsura evenimentului, ajungînd, inevitabil, la 3 kilograme şi 50 de centimetri. Pînă şi rivalii franţuji au acceptat că, aşa cum titra Le Matin, bebeluşul regal „(c’)est un garçon!“ de primă mărime şi de primă pagină, o bună ocazie ca britanicii să bea tone de şampanie franţuzească, poate o fi bună pentru colici. Cadourile au început să curgă din toate colţurile Comonwealth-ului, australienii cîştigînd competiţia de pupături dinspre periferie spre metropolă, oferind bebeluşului regal un crocodilaş înfăşurat în funduliţe albastre. Dezmăţul mediatic a atins – aşa cum observa Joan Smith în The Independent (29 iulie) – dimensiuni suprarealiste, de vreme ce, conform editorialistei, fostul secretar de presă al reginei zicea metaforic că naşterea micuţului George este rezultat al gravidităţii poporului („people’s pregnancy“). Şi asta nu e tot: potrivit aceleiaşi prese britanice, un tip a coborît în ziua naşterii prinţului în gara Padington cu o pancartă pe care prinţesa Kate arăta exact ca Fecioara Maria, iar micul George, un fel de Isus, mîntuitor postmodern al unei lumi măcinate de crize, în căutare de Mesia.

După ce toată această orgie mediatică „cretinoidă“ (cum o numea, pe vremuri, Christopher Hitchins) s-a mai domolit, criticile la adresa ei au readus la suprafaţă mai vechea dispută dintre monarhişti şi republicani. N-aş evoca însă detaliile şi argumentele celor două tabere ale dezbaterii şi nu intenţionez să provoc o polemică pe subiect. Aş prefera, mai degrabă, să mă întorc la bebeluşul regal şi la mirarea mea absolut sinceră cum de-a putut naşterea unui prunc să răscoale mapamondul (să fim bine înţeleşi, mă refer la naştere ca rezultat al procesului biologic numit fecundare). Mă tot scotocesc după explicaţii şi încerc să le ordonez...

Prima, aceea pe care am putea-o numi „oficială“, este reacţia premierului britanic însuşi: oameni buni, da, e o zi fastă pentru naţiunea noastră, o zi în care Dumnezeu ne trimite o nouă probă că regalitatea rezistă timpului, că timpul însuşi este prea scurt faţă de eternitatea monarhiei, că tradiţiile regale sînt imprescriptibile, că sîntem un popor mare, că valori, că democraţie, că pluralism, că libertate, că să celebrăm şi să bem. M-am conformat. Trezit însă din beţia cu apă de ploaie şi din indigestia de după haleala discursului de lemn, mi-am zis totuşi că o asemenea poziţie, chiar de-ar fi bine exprimată, nu are legătură cu prefectura, că oricum ar fi, ea nu poate produce, de una singură, tot tapajul generat de naşterea micuţului George şi că explicaţia trebuie căutată în altă parte.

Poate că în prestigiul real şi, în bună măsură, motivat al Casei Regale Britanice şi în aportul ei cert (atît cît o fi) în promovarea şi conservarea unor autentice valori civice, democratice, etice şi juridice. În faptul că foarte mulţi britanici cred sincer în regina lor şi în instituţia monarhică şi că se emoţionează în mod genuin la gîndul că au un suveran ori la chemarea de a celebra diverse momente fericite ale familiei regale. Pricep bine asta, mai ales amintindu-mi de emoţiile care mă dominau cînd ascultam discursurile regelului meu adresate poporului lui la Europa Liberă, în serile de Crăciun trăite sub comunism. Bine-bine, dar de aici pînă la toată tevatura şi tot freamătul din jurul micului prinţ e o cale absolut lactee.

Mă gîndesc că poate la mijloc o fi şi o strategie de marketing a Casei Regale şi/sau a Regatului însuşi, mai ales după ce imaginea primei familii britanice a fost afectată de numeroase incidente, fornicaţii sau doar bîrfe. S-a vorbit mult în presa engleză de efectul „brand Britain“ al întregii campanii mediatice, însă pagubele colaterale ale unui asemenea demers nu-s chiar neglijabile. Aşa cum remarca istoricul Tristram Hunt, citat de Tim Lewis în The Observer (28 iulie), datorită acestei tevaturi, „am ajuns în situaţia în care familia regală britanică a devenit familia regală mondială“ („We’ve got a situation where the British royal family are becoming the global royal family“). Cam mult, totuşi...

Un alt argument care ar putea tălmăci subiectul naşterii live a regelui-soare ar putea să fie, nu-i aşa?, banii. Cum era de aşteptat, multe controverse pe tema asta... Într-un articol publicat în International Herald Tribune (24 iulie) şi intitulat „Who can resist a royal baby?“, Lionel Shriver lucra la contabilitatea evenimentului şi socotea contrariată cît îi costă pe britanici toată distracţia (nu bag mîna-n foc pentru acurateţea sumelor, dar ele sînt un fain indiciu): 95 de milioane de dolari – şampania, 38 de milioane de dolari – mîncarea („celebratory party food“), 86 de milioane – produsele comemorative („memorative memorabilia“), 117 milioane – DVD-uri şi cărţi („including a history of the dipers that have clad the royal baby bottom“), 37 milioane – jucării inspirate de prinţişor („royal baby-themed toys“). Cei care vor să vadă doar partea plină a paharului şi aplaudă entuziast cumetria regală susţin că, una peste alta, Marea Britanie este în cîştig: beneficiile rezultate din vînzări (de la şampanie la ciocolată în formă de, să zicem, pampers) se ridică la 243 de milioane de lire, ceea ce, potrivit Financial Times, înseamnă o creştere a produsului intern brut cu 0,06% într-un trimestru. În orice caz, indiferent de perspectiva din care am apuca subiectul, sumele evocate sînt de o ameţitoare indecenţă. Dacă Marea Britanie alocă asemenea sume pentru a celebra naşterea lui George şi în scopul ăsta este organizat tot tapajul, mi se pare scandalos; dacă, în realitate, sumele sînt nu cheltuite de autorităţi, ci încasate de la consumatorii de circ şi suveniruri, tot scandalos mi se pare; dacă adevărul este la mijloc, circul e total.

Trec la supoziţia următoare: show-ul naşterii live a bebeluşului regal e motivat de lipsa altor ştiri pe piaţa consumatorilor de evenimente, de bîrfe şi de senzaţional. Vară toridă, vacanţe, pace în Europa, despre ce să scriem? O asemenea ipoteză nu ţine nici ea argumentele sus pentru că, dacă tot este să umblăm după rating în maternităţi, atunci de ce tocmai în maternitatea regală? N-ar fi oare mai seducătoare ştirea despre alte naşteri celebre, cum ar fi aceea a puişorilor ieşiţi direct din pîntecul găinii, ştire-lipici de audienţă după o metodă brevetată încă de prin anii ’90 chiar în presa românească? Apropo, dacă naşterea prinţului lui Cristiano Ronaldo are loc tot în miez de vară, intenţionez să-mi iau o vacanţă de vreo două săptămîni în cosmos.

Ajuns în aces punct, temător să nu fiu acuzat de lèse majesté, îmi vine în minte o altă explicaţie, mai pură şi mai simplă, sugerată de un prieten: prostia oamenilor. Cînd eu îl provocam sincer să mă ajute în dezlegarea dilemei, el, citînd un rus celebru (nu mai ţin minte care), mi-a zis tanşant: oamenii sînt proşti, fenomenal de proşti.

Nu mai continui... Se pare că, în realitate, tot zaiafetul din jurul ombilicului regal poate fi motivat, în parte, cu fiecare dintre ipotezele sus-avansate. Avem de-a face, probabil, cu un amestec. Acest cocktail explicativ vine să confirme însă, în ochii mei, mai multe triste realităţi.

Prima: uriaşul apetit pentru circ al maselor, savoarea cu care consumatorii înghit, fără să mestece, tone de muştar şi simt gust de dulceaţă. Muştar şi dulceaţă, show de wrestling. În al doilea rînd, formidabila forţă a mass-media de a scrie istoria în direct (Baudrillard) şi uriaşa ei capacitate de manipulare a oamenilor, fiind capabilă să facă dintr-un eveniment anodin sau, cel mult, tratabil la diverse, un revelion mondial sau un cataclism global, după caz. (Varianta a doua este, cel mai adesea, mult mai seducătoare.) În fine, cel mai trist – nevoia noastră de a fi şi de a ne lăsa manipulaţi. Că manipulatorul suprem este regele-televizor, regele-fotbal sau regele mîntuirii neamului, nici nu mai contează. Important pare să fie că manipularea asta ne dă sentimentul că ne bucurăm cu adevărat, că cineva ne are în grijă, că nu sîntem singuri şi că prinţul s-a născut, şi el, la fel ca noi. Noi, precum prinţul.

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.