Tipa respectivă left the company

Relativ recent, am rugat un mai tînăr amic să mă ajute, pe ultima sută de metri, cu două bilete la o semifinală de Wimbledon (misiune imposibilă, ştiu...). Apelul meu era motivat de faptul că el mă mai salvase cîndva, tot la un meci de tenis care se juca cu casa închisă, cu o invitaţie din partea sponsorului principal al turneului. Provocat de o asemenea jalbă, junele camarad, un artist extraordinar de talentat, inimos şi simpatic, mi-a promis că se va ocupa, dar s-a arătat cam sceptic. Era, într-adevăr, încercarea mării cu degetul. Ca dovadă, demersul lui a eşuat. Dar nu acest eşec este pretextul prezentei intervenţii, ci savurosul oftat cu care jovialul meu tovarăş îşi scuza ghinionul: „Today sper after lunch să primesc un răspuns from Lacoste. Rolex no way că tipa respectivă left the company. Revin.“

Este mesajul (sută la sută autentic, salvat la „memorabile“) de care mi-am amintit zilele trecute, cu prilejul unei aprinse polemici într-un grup de prieteni, dispută care a plecat de la îndemnul cuiva de a „gugăli“ după nu mai ţin minte care informaţie (sau „a gugălui“, în ambele variante cu accent pe „i“, dar nu-mi amintesc varianta... corectă). Crîcneala mea împotriva unui asemenea (astăzi) simpatic barbarism a fost imediat taxată de tabăra adversă, încropită ad-hoc şi majoritară, ca fiind „conservatoare“, „puristă“ şi chiar „făţarnică“. Îmbrăţişînd pătimaş adevărul că limba este „un organism viu“ şi certitudinea că „engleza a cîştigat războiul cu franceza şi s-a impus ca supremaţie mondială“, combatanţii echipei adverse şi-au etalat cu fervoare incontestabilele premise: limba a evoluat şi se va transforma mereu; importurile de cuvinte şi expresii nu-s o noutate; neologismele aduc întotdeauna un aer de prospeţime şi savoare; pînă să fie confirmată de academicieni, utilitatea unui împrumut lexical sau a unui transfer definitiv rămîne să fie validată tocmai de utilizatorii limbii; şi, în definitiv, limba nu poate şi nu trebuie să opună rezistenţă globalizării. Dezbaterea a fost captivantă, iar argumentele şi contraargumentele – extrem de interesante. Le evoc nu ca finale concluzii scrise în contra amicilor mei, ci pentru a încerca să transfer această polemică în spaţiul public sau, dacă provocarea nu ţine, să cer măcar intervenţia unui lingvist care să ne ajute în dezlegarea misterioasei enigme romgleze (ce-ar zice, oare, doamna profesoară Rodica Zafiu?...).

Avem, aşadar, pe de o parte, tabăra „liberală“, care găseşte că „gugăluirea“ sau „datul cu un search“ (şi alte neologisme ori expresii similare) sînt fenomene tolerabile, pentru argumentele expuse mai sus (în mod nelimitativ, evident).

În ceea ce mă priveşte, despre perspectiva strict ştiinţifică asupra importurilor masive de englezisme în limba română, nu am o părere temeinică şi nu îmi permit să mimez competenţe de lingvist. Ca simplu utilizator al limbii, însă, ceea ce mă preocupă sînt trei temeri: 1. importul inutil, preferinţa pentru cuvinte care au un corespondent cu sens similar în româneşte; 2. ritmul extrem al acestor transformări (chiar şi în cazul acelora pe care un for ştiinţific le-ar declara tolerabile) şi 3. raportarea la limba română a generaţiilor de copii şi adolescenţi. Le iau sistematic.

1. Nu pledez împotriva aterizărilor în limba locală a cuvintelor care se integrează natural, a termenilor care au rostul de a atribui sensuri inexistente în comunicarea băştinaşă, a efectelor umoristice, a vorbelor care au o consistenţă ori o rezonanţă mai mare în original decît în traducere, a jargonului tehnic sau ştiinţific (şi eu trimit „e-mail-uri“ şi nu „mesaje electronice“, după cum „forwardez“ şi nu „transmit cuiva un mesaj primit de la altcineva“). Obiecţiunea mea vizează însă alte aterizări: pe cele forţate sau chiar prăbuşirile peste limbă ale unor ozeneuri lexicale care te lasă... fără cuvinte. Bunăoară, am auzit personal de preferinţa cuiva pentru cafeaua „cu milk“ şi, în alt context, mi s-a spus în faţă că e foarte „enjoyable să run pe plajă“. Am contacte cu mediul de afaceri autohton şi aş putea oferi sute de exemple similare din limbajul dezvoltat de aceia care lucrează în mediul corporatist. Totuşi, nu cred că are sens (nici măcar pentru aceia pentru care „face sens“): mesajul reprodus în debutul intervenţiei mele este simptomatic pentru romgleza în care vorbesc mulţi oameni de afaceri, bancheri, brokeri, avocaţi, finanţişti, consultanţi de toate felurile şi, în special, adolescenţii generaţiei Facebook. Nu mai insist cu exemple şi pentru că tema nu e nouă (îmi amintesc de o excelentă intervenţie pe subiect a domnilor Pleşu şi Liiceanu, într-o emisiune de televiziune).

„Dar ce e rău în asta?“ va întreba tabăra adversă. Asta e, limba e vie, maleabilă şi fungibilă. În plus, vor contraataca ei, avem sute şi sute de preluări de cuvinte care aveau corespondent în limbă în momentul adopţiei lor: de ce am acceptat, ca exemplu dintr-o mie, să dăm „mită“ cînd puteam oferi asimilatele turcisme „ciubuc“ şi „bacşiş“, de ce preferăm să plătim „taxe“ cînd, pe vremuri, scăpam cu o simplă „zeciuială“, de ce oferim „atenţie“ şi nu „peşcheş“, de ce „impozite“ cînd „birul“ era acceptabil? Eeee?... Poate că peste cîţiva ani vom bea milk în loc de lapte şi vom rănui în loc de a alerga, care-i necazul?

Aş răspunde că nu exclud ca peste ani, la limită, cînd aceşti viruşi lexicali se vor fi transformat în anticorpi, o să mă folosesc şi eu de ei. Pînă atunci însă, dacă o viaţă întreagă am mîncat ciorbă de perişoare şi sărmăluţe, n-aş contribui la popularizarea supei la plic şi a semipreparatelor. Ca să închid primul registru, a refuza să participi la realizarea acestor înfieri de cuvinte şi structuri gramaticale de-a valma, cum s-o nimeri, este, cred eu, o formă de protest de ordin estetic şi o expresie de respect pentru limba română. Dacă sună bombastic, să-mi fie cu iertare.

2. Să admitem, de dragul discuţiei, că vivacitatea limbii este principiul primordial şi că mormăielile mele sînt vetuste şi naşpa. Că legiuitorul suprem al gramaticii este însuşi Vorbitorul, iar cafeaua cu milk este mai gustoasă decît cafeaua cu lapte (sau, cel puţin, sinonimă). Într-o asemenea situaţie, mă văd nevoit să mă retrag într-un alt tranşeu: galopul necontrolat (incontrolabil?...) al metamorfozelor şi efectul potenţial bulversant asupra limbii al acestei gonete nebune. Viteza asta de Formula 1 îmi aminteşte de răspunsurile unor înţelepţi ai planetei (filozofi, cercetători, profesori, scriitori) la provocarea de anul acesta lansată de platforma Edge.org.: „Ce ar trebui să ne îngrijoreze astăzi?“ – „What should we be worried about?“ (www.edge.org/responses/q2013). Stimulat de interesanta anchetă, unul dintre intervenienţi, David Gelernter, cercetător ştiinţific la Universitatea Yale (SUA), se arăta preocupat şi uluit de un mare paradox: într-o epocă a ultracomunicării, în care şi sfera, şi atmosfera, şi stratosfera sînt înţesate de cuvinte, cel mai vulnerabil devine însuşi cuvîntul. El îşi pierde din consistenţă, se desubstanţiază sub povara îngrămădelii de termeni, concepte şi sensuri (prescurtările şi emoticoanele abundente din mesajele adolescenţilor sînt deja un simptom al îmbolnăvirii limbii, dar revin la această faţetă a subiectului la punctul 3). Potrivit profesorului Gelernter, nestăvilita foame de cuvinte a Internetului creează o globală devalorizare a cuvîntului însuşi („the internet’s insatiable demand for words creates global deflation in the value of words.“), iar studenţii de astăzi sînt, conform studiilor şi sondajelor, mult mai puţin înzestraţi cu abilitatea de a scrie (David Gelernter, „Worry About Internet Drivel“, www.edge.org/response-detail/23866). De altfel, foarte multe dintre îngrijorările exprimate de renumiţii intervenienţi sînt legate de alterarea comunicării într-o epocă a comunicării şi de uciderea răbdării de atîta nerăbdare: Nicholas G. Carr, „The Patience Deficit“, www.edge.org/response-detail/23721. Autorul citează, de altfel, analize care demonstrează nerăbdarea noastră în continuă inflaţie. De exemplu, în 2006, potrivit unui faimos studiu realizat de o reţea de magazine online, un cumpărător va abandona o ofertă a cărei pagină electronică se deschide în mai mult de patru secunde. Ei bine, se pare că „regula patru secunde“, a fost înlocuită astăzi de „regula un sfert de secundă“: studii realizate de Google şi Microsoft atestă că pagina electronică a ofertei este abandonată astăzi dacă nu se deschide în 250 milisecunde (practic, cît ai clipi din ochi). Ca să revin la oile mele, preiau din semnalele de alarmă ale somităţilor citate şi mă tem că beţia de cuvinte importate fără licenţă ar putea îmbăta limba română. Şi, pentru că mă refer la ritm, una e să mă bucur de o beţie pe cinste, gustată pe îndelete şi asimilată integral, şi cu totul altceva să-mi torni pe gît, pe nerăsuflate, un litru de whisky. Beţie de cuvinte, riscul de a trînti limba într-o argotică şi romgleză comă alcoolică. Riscul de a îmi înghiţi limba.

3. Copilul meu de clasa a şaptea mi-a arătat recent un schimb de mesaje între colegi. Am rămas, din nou, fără cuvinte (e drept că mesajul, deşi lung, nici nu prea avea cuvinte): prescurtări bizare, emoticoane bară la bară, diacritice abandonate, invenţii ortografice în căutare de brevet, litere în carambol, silabe încrucişate: dak, shi, thu, nush, cmf, OMG, mi.am, LOL, dnd, cmz, ily. Aşa e cool, tati. Mesaje laconice şi eliptice, în frondă faţă de generaţia părinţilor demodaţi, în criză de grai şi criză de timp, călcîndu-se în hieroglife, înghiţind termenii şi sorbind duhul cuvintelor. Un limbaj Morse în variantă contemporană, în care emoţiile (pozitive sau negative) nu trebuie exprimate prin vorbe adecvate, ci prin simplificatoare semne grafice. Mi se va riposta, cu oarece temei, că nu-i bai, că e amuzant – pardon, fun, că aşa-s ei, mai ghiduşi – că argoul există de cînd lumea, că limba-i vie, că îşi trăieşte şi ea postmodernismul ei, că hîr, că mîr. N-ar fi grav dacă păsăreasca generaţiei Twitter ar fi o joacă adolescentină, dezvoltată ca alternativă paralelă cu limba literară, bună ocazie de comunicare rapidă şi distractivă. De acord că, dacă asta e cheia în care trebuie să traducem limba adolescenţilor, îngrijorarea mea e nejustificată. Mă tem însă că nu e întocmai aşa şi am temerea că limba română vorbită de tînărul mediu de astăzi e afectată de o cronică laringită, iar cea scrisă, de crampe în degete.

M-aş bucura sincer să mă înşel şi să fiu contrazis cu temei. Spun asta pe emoticon de onoare!    

Florentin Ţucă este managing partner la casa de avocatură Ţucă, Zbârcea & Asociaţii.