Propaganda de război şi probele ei

Asasinarea lui Boris Nemţov, oponent al Puterii de la Kremlin, a stîrnit, cum era de aşteptat, numeroase reacţii şi controverse. La o extremă, convingerea imediată şi fermă a

-ului occidental că actul criminal este imputabil Puterii de la Moscova şi, în special, „ţarului KGB-ist“ aflat în fruntea sa. La cealaltă extremă, comunicatul oficial al Kremlinului, la fel de iute şi de hotărît, conform căruia asasinarea lui Nemţov este o „provocare sută la sută“ (deci nu doar 99 şi nici măcar 95 la sută!) menită, zice-se, să inflameze spiritele şi să decredibilizeze imaginea Rusiei şi a liderului său. Interesant este că aceste două opinii antagonice şi extreme nu sînt păreri marginale, expediate la periferia dezbaterilor despre respectiva crimă; ele s-au înstăpînit pe tot cîmpul de luptă propagandistică, strivind în ciocnirea lor bruma de abordare moderată, dubitativă şi dilematică precum şi palidele semne de întrebare sau îndoieli relative la verdictele ferme aruncate asupra subiectului. Şi mai interesantă însă – iar prin constatarea asta mă apropii de motivaţia prezentei intervenţii – este formidabila grabă cu care „analiştii“ şi păreriştii s-au urcat în ring. Nici nu s-a stins bine ecoul împuşcăturilor de lîngă Piaţa Roşie, că detectivii de serviciu ai celor două tabere ştiau deja cu certitudine, cu maximă certitudine, cine-i asasinul ori instigatorul (sau măcar din ce echipă face parte). Tristul episod al asasinării lui Nemţov şi siguranţa cu care au fost rapid împărţite sentinţele despre vinovaţi m-au făcut să zăbovesc, preţ de două pagini, asupra rolului

şi asupra

ca valoare a investigaţiilor (fie că ele-s judiciare sau doar jurnalistice). Iar exemplul evocat nu este, din păcate, singular. Evenimente recente sau mai vechi ni se oferă ca bun material de disecţie. 

N-o să vin cu exemple din telejustiţia românească, pentru că a curs prea multă cerneală pe subiect. Din păcate, exemple de „dovezi“ sub formă de praf în ochi găsim şi la case mai mari şi sînt contrariat foarte adesea de manevrele manipulatorii pe care

media le promovează sau le tolerează cu nonşalanţă. Iar cele mai iritante dintre ele mi se par nu „confirmările“ şi găselniţele „grupului de cercetători britanici“, ci acelea care se pretind serioase şi care-s provocatoare, menite să aţîţe, să tulbure ape, să alimenteze ori, mai grav, să genereze conflicte. Şi asta mai ales cînd „atestările“ în cauză lezează bunul-simţ, fie el juridic sau nu. 

De exemplu, invazia militară din Irak de acum mai bine de un deceniu a fost motivată (vă amintiţi, desigur) de pretinsele arme de distrugere în masă posedate, chipurile, de regimul Hussein. Dovezile?… Nişte tubuleţe de aluminiu azvîrlite pe masa ONU şi halite cu nesaţ de mass-media militaristă. Că totul a fost o făcătură ori că pretinsele probe au fost falsuri şi că pe baza lor a fost declanşat un război dezastruos nu pare astăzi să mai intereseze pe cineva. Răspunderea agresorilor pentru nenorocirile cauzate prin invocarea acestor minciuni a ajuns subiect tabu, după cum fluierat în biserică este şi evocarea rolului presei

în susţinerea acestor manipulări nefaste. Subiect bun de aruncat sub covor şi de călcat în picioare. 

Asta pentru că pe masă pot apărea alte teme similare, iar pretexte pentru noi războaie putem fabrica oricînd. Prin august 2013, bunăoară, nici bine epuizat atacul cu arme chimice din Siria, că ideologii intervenţionismului ştiau, chiar şi în lipsa probelor, cine-i vinovatul, iar unica opţiune posibilă era, în logica lor, declanşarea unui nou război (Ian Hurt, profesor asociat de ştiinţe politice la Northwest, „Bomb Syria even if it is illegal“,

, 29 august 2013). Tot acum vreo doi-trei ani, un ditamai prim-ministrul apărea la tribuna ONU cu o planşă care ar fi vrut să reprezinte grafic arsenalul nuclear al Iranului, un desen similar cu cele care zugrăveau bombele cu fitil în animaţia cu răţoiul Donald. Pe puerila planşetă susţinută de morga doctă a premierului, o linie roşie ca o doagă

a butoiului cu pulbere dorea să marcheze cele trei sferturi de focos-focos al dracului şiit plasat pe Axa Răului. Iar domnul prim-ministru ne sugera proştilor de noi că planşeta e atestarea supremă-supremă şi clama că, deşi el are, alţii n-au voie să aibă arsenale nucleare. Motiv suficient pentru ca, imediat după asta, pe baza acestei „dovezi“, presa

să înceapă bombardamentele mediatice împotriva Teheranului şi îndemnurile la cafteală şi bombardamente de-adevăratelea (

, „Bombing Iran“, 25 februarie 2012). Din fericire, pînă acum, războiul cu Iranul a fost evitat şi orientarea înţeleaptă a diplomaţiei americane continuă negocierile. Cu toate astea, militariştii îşi reiau cu sîrg propaganda. Întîi, cu oarece timiditate, susţinînd că războiul cu Iranul este, „probabil“, singura opţiune (Joshua Muravchik, „War with Iran is probably our best option“,

, 13 martie 2015). Apoi, cu convingerea fermă că probele împotriva Dracului de pe axa dracilor sînt irefutabile (nu întreba care-s, crede şi nu cerceta!), iar războiul este forma supremă de executare silită a Necuratului. John R. Bolton (fost ambasador american la ONU, „Bomb Iran to stop the bomb“,

27 martie 2015): „Concluzia de neevitat este că Iranul nu va negocia programul său nuclear. Iar sancţiunile nu vor bloca extinderea infrastructurii pentru rachete. Adevărul care deranjează este că numai o acţiune militară precum atacul Israelului din 1981 asupra reactorului irakian al lui Saddam Hussein de la Osirak sau, în 2007, distrugerea reactorului sirian proiectat de nord-coreeni poate îndeplini ceea ce e necesar. Timpul e foarte scurt, dar o lovitură poate încă avea loc“.

Alt exemplu, mai de actualitate şi mai din zonă. Nu cu mult timp în urmă, preşedintele ucrainean ne arăta de la o tribună publică (o conferinţă susţinută la München) „dovada“ imbatabilă a prezenţei armatei ruse în Doneţk: cîteva documente de identitate ce păreau paşapoarte, potenţial confiscate de la nişte indivizi care erau, pare-se, cetăţeni ruşi. Iar domnul preşedinte pleda convins că cele cinci paşapoarte pe care le răzleţea ca pe nişte cărţi de joc sînt chinta de generali cu Adolf Putin în coadă care pornise să cucerească Europa. Invazie armată probată cu paşapoartele soldaţilor, auzi tu, asta chiar că-i de Divertis (Ce căutaţi voi aicea, bre? Am venit să invadăm. Aveţi actele la voi? Da. Ia să vedem dacă-s în regulă.

, poftiţi. Bine, invadaţi. ’trăiţi!… ’trăiţi!). Pe urmă, asemenea „dovezi“ au fost completate de „confirmări“ la fel de „fulminante“: fotografii cu tancuri, scoase la iveală de un senator republican pe post de atestări ale invaziei în Ucraina (senatorul republican de Oklahoma, James Inhofe, care a promovat proiectul de lege pentru înarmarea Kievului, iar în susţinerea lui a invocat fotografii ale unor trupe ruseşti care, pretindea el, treceau graniţa cu Ucraina).  Fotografiile care nu-s certificate sau coroborate cu alte probe nu spun mare lucru, ar pleda un student la drept. Nu contează, zice domnul senator, merge şi-aşa. Bună oportunitate pentru presa mainstream de a sări din nou la beregata decenţei şi-a bunului-simţ pentru a pune paie pe focul care, deocamdată, din fericire, e doar mocnit şi pentru a milita pentru înarmarea Ucrainei ca şansă a păcii regionale! Faptul că ulterior s-a dovedit că respectivele fotografii datau de acum şapte ani (deci nu din prezent) şi surprindeau imagini ale intervenţiei militare ruse în Georgia (şi nu în Ucraina), precum şi recunoaşterea erorii de către respectivul senator nu mai par să aibă vreo importanţă: ideologii intervenţionişti şi belicoşi, propagandiştii războiului au celebrat ştirea ca autentică, cu un tapaj suficient de asurzitor ca infirmarea ei să se mai facă auzită. (Declaraţia senatorului Inhofe: „Parlamentarii ucraineni care ne-au transmis aceste fotografii ca fiind autentice şi-au făcut un deserviciu lor înşişi. Noi am găsit de cuviinţă să le facem publice pentru că acele imagini păreau să reflecte ceea ce se întîmplă în regiune. Am fost furios să aflu că anumite fotografii erau rezultatul falsificării unora făcute de AP în 2008“.) 

Ajuns la acest punct, nu mă pot abţine să deplîng recentele şi insistentele provocări ale oficialilor occidentali şi ale presei care îi susţine în direcţia unui potenţial conflict militar cu Rusia şi/sau cu Iranul. 

Întîi, frontul estic. Susţinerea făţişă a unor mişcări ucrainene cel puţin dubioase, repetatele acuzaţii neprobate şi alarmele referitoare la o invazie militară rusă de proporţii, comparaţiile sistematice şi exagerate cu planurile lui Hitler sînt expresii provocatoare de tipul băţului prin gard la adresa Moscovei. Nu vreau să apăr cîtuşi de puţin poziţia Kremlinului, găsesc că anexarea Crimeei este o încălcare a dreptului internaţional, cred că Rusia are o însemnată vină în destabilizarea Ucrainei şi nu simpatizez defel cu liderul rus sau cu regimul autocrat moscovit. Cu toate astea, propriile noastre intervenţii în slăbirea Ucrainei, caftelile economice şi „sancţiunile“ aferente, dublul standard în analiza „geopoliticii“, precum şi lipsa de temeinicie a multora dintre acuzaţiile provocatoare îndreptate spre Moscova mă pun pe gînduri şi mă neliniştesc. Motiv pentru care cred că proiectul de înarmare a Ucrainei nu este altceva decît gaz pe foc. 

După cum petrol pe foc mi se pare şi recenta intervenţie războinică în Yemen. În plus, e în contra normelor dreptului internaţional (şterge asta, dreptul internaţional nu interesează pe nimeni; pun măcar între paranteze, ’trăiţi). Ori provocările belicoase la adresa Iranului venite taman de la tribuna Congresului american, bibirepublican şi bibirăzboinic. 

În fapt, gaz pe foc sînt toate manipulările presei îndrăgostite de război. Deh, confirmarea că dragostea e oarbă: nu contează că războiul de care s-a înamorat e urît ca dracu’, ea se poate hrăni şi cu comenzi de tancuri, şi cu bani, şi cu breaking news, şi cu gaz pe foc. 

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.