E chiar musai să fiu american?

Ştiu că textul de mai jos e un fluierat în biserică şi că protestul meu riscă să-i necăjească pe adepţii corectitudinii politice de sorginte nord-americană. Mă tem, de asemenea, că am să-l supăr pe profesorul Valentin Naumescu. Îl voi amărî, probabil, şi pe Vladimir Tismăneanu, reputat istoric şi cercetător, pe care îl preţuiesc sincer pentru formidabilele sale analize şi rechizitorii anticomuniste. Nu în ultimul rînd, părerile mele pot părea o blasfemie şi pentru ceilalţi entuziaşti receptori ai articolului profesorului Naumescu „În apărarea relaţiei transatlantice: I am an American. Der Spiegel face o eroare esenţială“ (contributors.ro, 20 iunie 2013). Cu toate astea, să-mi fie cu iertare, nu mă pot abţine: cînd vreau să fluier, fluier.

Carevasăzică... În articolul indicat mai sus, cunoscutul analist de politică internaţională critică, în termeni duri, cînd sarcastici, cînd ironici, un comentariu publicat în Der Spiegel de Jakob Augstein, sub titlul „Obama’s soft totalitarianism. Europa must protect itself from America“. Potrivit apreciatului comentator, Jakob Augstein adoptă o nepermisă atitudine critică a politicii nord-americane (în fapt, un scandalos protest antiamerican, domnule Augstein) plecînd de la un pretext pretins rizibil şi neînsemnat, chipurile o ipocrită preocupare pentru respectarea dreptului la intimitate, viaţă privată ori suveranitate naţională, după caz.

Citez din analiza profesorului Naumescu: „Folosind ca pretext scandalul interceptărilor făcute de serviciile secrete americane (vai, ce surpiză pentru Der Spiegel, CIA interceptează convorbiri şi scanează e-mail-uri în interesul de securitate al Americii, cine ar fi crezut una ca asta? În lumea inocentă a Europei, aşa ceva este inimaginabil...), comentatorul german atacă, în fapt, virulent, America şi relaţia transatlantică, atitudine pe care o dezvoltă explicit spre finalul analizei sale.“ Potrivit domnului Naumescu, articolul în discuţie este „tendenţios“, „bazat pe o abordare simplistă, de o suficienţă alarmantă pentru prestigiul internaţional al publicaţiei.“ (Der Spiegel – n.n.) În optica sa, e un veritabil sacrilegiu, domnule Augstein, să critici politica nord-americană, mai ales cînd o asemenea critică vine din Europa, „o lume mică, îmbătrînită, complexată şi vulnerabilă, aflată în dezacord cu ea însăşi, lipsită de creativitate şi de competitivitate (mai nou, şi de joburi), dominată de mărunte obsesii, fobii şi orgolii naţionale, de un antiamericanism care nu poate fi înţeles decît ca insuportabila povară a recunoştinţei.“ Mai departe, potrivit profesorului Naumescu, critica politicii de interceptare şi supraveghere a comunicaţiilor deconspirate de numitul Edward Snowden este o „înflorire suspectă şi bolnăvicioasă a discursului pseudointelectual despre imperialismul american“, motiv pentru care trebuie, „fie şi simbolic, să nu uităm cui datorăm libertatea de a spune astăzi ce gîndim şi să-l întîmpinăm atlfel decît Der Spiegel pe preşedintele Statelor Unite, aflat în vizită în Europa: I am an American!“

Uau, I am an American, uau, ce bucurie, uau!

Domnule profesor, sincer să fiu, uau, nu-s chiar aşa de bucuros. Lipsa mea de entuziasm în faţa unei asemenea provocări ar putea fi, la o primă analiză, motivată de trei categorii de temeiuri pe care, pînă să ajung la argumentele principale şi principiale, le iau pe rînd, că-mi sar în ochi.

Întîi de toate, jalba reclamantului, subiectul în sine al articolului incriminat. Da, l-am citit şi eu, şi am constatat că el deplînge politica serviciilor secrete americane de interceptare a comunicaţiilor, de imixtiune fără drept în viaţa privată a cetăţenilor planetei (inclusiv germani) şi de piratare a unor date aparţinînd diverselor entităţi publice şi private din America sau de aiurea. Vi se pare că, în lipsa unor dovezi că asemenea interceptări şi imixtiuni sînt legale, este o ştire de aruncat sub preş? Sîntem noi îndreptăţiţi să închidem ochii în faţa acestor eventuale abuzuri pe motivul că şi alţii abuzează la fel (chiar dacă la o altă scară)? Este chiar atît de ilegitimă preocuparea unui jurnalist german de a încerca să-l deconspire pe spionul conaţionalilor lui şi este aşa de „esenţială“ eroarea gazetei care-l publică? Eu, unul, găsesc că nu poţi să te aperi de astfel de acuzaţii fără să iei subiectul de coarne şi să răspunzi cumva inteligibil. A escamota acuzaţia de viol, sub presupunerea – fie ea veridică ori credibilă – că şi alţii violează este, iertaţi-mă, o apărare de doi dolari.

Doi... Să trecem peste primul argument ca fiind prea fandosit şi prea juridic. Să admitem, prin urmare, că acuzaţiile domnului Augstein sînt simple temeri sau proteste nefondate, ori că, de vreme ce toată lumea fură, negustor cinstit este şi hoţul prins. Cu toate astea, dacă m-aş cuibări într-o asemenea paradigmă, nu pricep, totuşi, cum de temerile jurnalistului german sînt probe de „antiamericanism“ ori „înfloriri suspecte şi bolnăvicioase de discurs pseudointelectual.“ De unde şi pînă unde? Adică, dacă eu declar că nu-mi place pizza înseamnă că-s antiitalian? În fond, ce înseamnă a fi „antiamerican“? America e atît de vastă, de bogată şi săracă, de frumoasă şi urîtă, de veselă şi tristă, de atrăgătoare şi respingătoare, încît nu ai cum să-i ţii împotrivă. Nu poţi fi contra lui plus şi a lui minus, în aceeaşi propoziţie logică, fără să te decredibilizezi. Prin urmare, a eticheta pe cineva drept „antiamerican“ doar pentru că lansează o acuzaţie (fie ea şi nefondată, dar-ar Dumnezeu să fie!) împotriva unei firimituri din America este, cred, un real capăt de lume.

Trei. Să zicem că, totuşi, „antiamericanismul“ este un concept care trebuie citit într-o altă cheie, cea a boscorodelii în faţa politicilor de stat de peste Atlantic, a lamentărilor complexate ale provincialului faţă de centru, a nodului european în papura Casei Albe. Dintr-o asemenea perspectivă, domnul Augstein este „antiamerican“ nu pentru că detestă Vegasul, ci pentru că îndrăzneşte să pună în discuţie programe ale politicii de stat americane, mai ales în domeniul afacerilor externe. Într-o astfel de abordare, dacă aşa definim „antiamericanismul“, atunci nu cumva defensiva „proamericanului“ ar trebui să fie alta? Nu cumva trebuie el să se apere de acuzaţiile aduse de jurnalistul german, fără să-l ia în răspăr? Şi, odată deschisă cutia Pandorei (atunci cînd e deschisă), nu cumva ar trebui el să explice minciunile şi manipulările planetare referitoare la pretinsele arme de distrugere în masă care au dus la recente războaie şi nenorociri? Tare mă tem că da: provocat de „antiamerican“, „proamericanul“ va trebui să dea socoteală de ce au murit şi de ce mor oameni în Irak şi Afganistan, de ce am susţinut şi am înarmat regimuri dictatoriale sau reţele teroriste după cum ne-au dictat interesele de moment, de ce dreptul internaţional este o cîrpă de şters cu ea peste Belgrad, de ce Hiroshima, de ce Vietnam, de ce Guantanamo, de ce Oscar pentru Argo, de ce drone, de ce, de ce, de ce.

Dar, în fond şi la urma urmei, eu nu sînt nici pro, nici antiamerican, nici nu mă omor după etichete simplificatoare, de felul ăsta, şi nu demolarea lor este principala motivaţie a intervenţiei mele. Ceea ce m-a instigat să mă implic în dezbatere sînt alte trei motive, care ţin, toate, de principiile judecăţilor istorice.

În primul rînd, implicita invitaţie a domnului profesor Naumescu de-a trăi din amintiri. În ochii domniei sale, Europa este, la ora asta, o muiere decrepită, trecută bine de menopauză, ridată şi celulitică, împuţinată şi şleampătă, care trebuie să mulţumească secundă de secundă Unchiului Sam că a salvat-o, în tinereţe, de tentativa de viol a lui Hitler. Aşa o fi, nu zic nu, dar asta e o figură de stil cam vetustă ea însăşi şi cam fumată. S-o gîndi el, europeanul de rînd, vreme de o secundă din ziua de azi, cu recunoştinţă, la D Day-ul de ieri. Aşa cum se gîndeşte, probabil, tot o secundă, la Atena şi la Roma, şi-şi zice mîndru că Europa e locul unde s-a născut lumea. Şi poate, tot o secundă pe zi, că taman el, europeanul, a descoperit America şi că taman America este aceea care tre’ să fie „împovărată“ de sentimentul recunoştinţei. Putem specula aşa la nesfîrşit... Cred, însă, că în celelalte zeci de mii de secunde ale zilei sale, europeanul se gîndeşte la prezent şi la drepturile lui (inclusiv dreptul la intimitate şi viaţă privată, sau dreptul de a nu-i fi bombardat Belgradul) şi că are îndreptăţirea să arate cu degetul înspre oricine care îi afecteză aceste drepturi, indiferent cine o fi acela. Şi, în plus, să nu accepte justificări care nu au legătură cu subiectul ori, mai grav, să se lase violat de cineva doar pentru că acest cineva l-a salvat, cîndva, de la viol.

În al doilea rînd, ceea ce m-a motivat să intervin a fost o subtextuală acceptare a dublului standard, regăsită în articolul profesorului Naumescu. O ilegalitate este gravă dacă e comisă de X şi devine acceptabilă dacă faptaşul ar fi Y. Cum am putea explica altfel refuzul profesorului Naumescu de a ataca fondul acuzaţiilor jurnalistului german? Cum ar fi reacţionat el dacă articolul ar fi vizat imixtiunea autorităţilor germane în viaţa privată a cetăţenilor americani? Îmi amintesc, de altfel, de o abordare similară a domniei sale pe tema odioaselor atentate de la Boston, pe care, absolut de înţeles, le deplîngea, dar pe care refuza să le plaseze într-o analiză comparativă cu nu mai puţin oribilele crime comise de militari americani în teritorii năvălite, cu încălcarea dreptului internaţional. De altfel, apelul domnului profesor la solidaritate mondială împotriva terorii „antiamericane“ are un aer de patetic îndemn leninist: „Mult mai importante acum sînt, cred, atitudinea publică energică, opinia clară şi fără echivoc, condamnarea actului criminal (fără adăugiri stupide de genul „Da, dar şi americanii...“, care nu fac decît să trădeze vinovate ezitări ale judecăţii noastre politice, devenite tot mai confuze) şi mai ales susţinerea puternică pe care orice cetăţean al lumii civilizate trebuie să o acorde libertăţii, valorilor democraţiei liberale, spiritului civic, respectului pentru viaţă şi, nu în ultimul rînd, dreptului de a participa în siguranţă, împreună cu familia, şi de a te bucura de evenimente din spaţiul public, adică exact ceea ce urăsc, se pare, duşmanii libertăţii. Numai prin atitudine fermă, neclintită, prin afirmarea şi reafirmarea continuă, fără ezitări, relativizări şi ambiguităţi, a valorilor în care credem, şi prin apărarea modelului cultural al libertăţii, războiul cu teroarea poate fi cîştigat.“ (Valentin Naumescu, „Boston, despre tragedii, oameni şi valorile în care credem“, contributors.ro, 18 aprilie 2013)

În sfîrşit, a treia obiecţiune de principiu. Cred cu tărie în beneficiul nuanţelor în analiza istorică şi în nevoia de a evita simplificările clişeice. În plus, ar trebui să ne apropiem cu rezerve de chipurile cioplite şi să ne ferim de generalizări pripite sau abordări maniheiste. Ştiu că există adevăruri istorice care nu pot fi relativizate, dar asta nu legitimează judecăţile şablonarde sau propunerea de a învesti naţiuni, ţări ori continente întregi cu statut de Făt-Frumos sau balaur, după caz: crimele lor sînt acte de terorism, crimele noatre sînt war on terror, spionajul lor e scandalos, al nostru este pentru apărarea securităţii naţionale, America e o divă, Europa – o cotoroanţă. Lista poate continua... Apoi, ce înseamnă, de fapt, îndemnul să consider că I am American? Cumva să mă identific simbolic şi idolatru cu cetăţenia unor locuitori ai planetei pentru că ai lor înaintaşi au avut o contribuţie în victoria împotriva nazismului? Sau poate pentru că aceşti locuitori ai planetei trăiesc în „leagănul democraţiei“ (scuzaţi-mă, un clişeu mai stupid n-am găsit)? Dacă pe americani trebuie să-i pun de-a valma în ramă, pe logica asta, ce ar trebui să mă fac cu germanii? Să-i hulesc pe motiv că un dement din neamul lor a vrut, cîndva, să cotropească planeta? Iertaţi-mă pentru comparaţie, dar asta îmi aminteşte de solidaritatea unor prieteni dinamovişti, care jubilau recent, la aniversarea a nu ştiu cîţi ani de cînd ei, prietenii, mă bătuseră pe mine, Steaua, în finala unei Cupe. Îţi aduci aminte ce bătaie v-am dat atunci?...

Dacă asta e logica istorică a oului sau a găinii, atunci aş prefera să zic I am an African, pentru că, dacă ăsta mi-ar fi paşaportul, din mine s-ar trage – nu-i aşa? – lumea întreagă.

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.

Foto: wikimedia commons