Finala de sport de la Roland Garros

În finala Roland Garros-ului, căzută anul ăsta într-o vineri, s-au nimerit doi coloşi. Doi colosali în Colosseum, sclavi ai zeului Tenis, chemaţi de zeitatea lor să se bată pentru gloria ei. Şi s-au bătut... Gladiatorul Nadal a învins, dar nu despre antologica lui victorie este vorba.

Vorba este despre luptă şi despre sport. O luptă sportivă ale cărei fresce vor fi revăzute de nepoţii noştri, încrustate pe zidurile Amfiteatrului „Philippe Chatrier“, colosseum-ul.

De la înălţimea tribunei în care mă aflam, prima dintre aceste imagini care-mi revin în minte este aceea a doi atleţi înalţi şi zvelţi, strîngîndu-şi mîinile deasupra fileului, ca debut de amicală încălzire şi semn că nu au nimic important de împărţit.

Odată începută confruntarea, însă, imaginea asta este înlocuită cu una a doi imenşi competitori de sumo, uriaşi cît toată arena, grandioşi cît valoarea şi cariera lor, granzi cît toate Grand Slam-urile lor laolaltă. E o imagine cu Rafa şi Nole aruncîndu-şi sarea peste cap şi, giganţi în toată măreţia lor, năpustindu-se unul asupra altuia pentru a cîştiga teren. În toată disputa lor splendidă, fileul n-a rămas decît o simplă convenţie, un indiciu de înjumătăţire echitabilă a spaţiului vital. În realitate, frumoşii luptători de sumo cucereau succesiv terenul advers, împingîndu-se reciproc înspre limita limitelor. Limitele terenului, ale puterii şi-ale răbdării. Tenisul-sumo, drumul către marginea limitelor.

Memorabilă va rămîne şi scena în care, într-un moment foarte tensionat al meciului, copleşit de emoţia stilului care-pe-care şi scos din minţi de defensiva spaniolului, Nole s-a năpustit la propriu, de-adevăratelea, peste fileul-convenţie. În acel moment, el nu mai era un luptător de sumo, ci un boxer care dă năvală peste adversar, dar, păcălit de eschivele vîntului şi de eschiva stăpînirii de sine, se prăbuşeşte în corzi. Năvala asta a boxerului era, în fapt, expresia nerăbdării disperate şi-a arcadei sîngerînde a cuiva care înnebunise la ideea că pierde, din nou, şansa de a îmbrăţişa rîvnitul trofeu şi că Roland Garros-ul va rămîne, pentru el, Fata Morgana. Tenisul-box, lovituri şi eschive calculate, speranţe sîngerînde.

La fel de fascinant, în percepţia mea de martor ocular, rămîne şi filmuleţul cu Djoko-Django furibund, în momente în care nu-l mai comparam cu un luptător de sumo sau cu un boxer. Era condus în setul patru şi tot mai împins înspre capitulare, cînd, ori la bal ori la spital, bravul Nole şi-a adunat toate rămăşiţele de dîrzenie şi de credinţă în îngerul său – boje moi, boje moi! – şi, îmbrăcat în costumul negru de rugbist neozeelandez, a recurs la un blitzkrieg de contraofensivă, avid să recucerească terenul prăpădit. Iar contraatacul s-a încheiat cu o lovitură magnifică, însoţită de propriul lui strigăt haka, un urlet mai sonor decît toate uralele stadionului, şuierat cu epilog sîrbesc: privire de războinic înspre echipa lui şi către toată lumea, pumnul încleştat în pectoralul stîng şi piciorul pe grumazul setului patru. Tenisul ca rugby, permanentă luptă pentru recucerirea spaţiului pierdut.

Ei bine, setul decisiv a fost o coridă. Toreadorul (N)Olé a luat iniţiativa şi şi-a mînuit cu succes muleta, pînă în momentul pe care l-am fotografiat – recunosc, cu mare satisfacţie: condus, în pericol să fie lovit de banderilla decisivă, taurul Rafa se fereşte la timp, exact la timp (la 3-4 în decisiv), iar eschiva lui a fost însoţită de un vamos din toţi rărunchii. Văzîndu-l şi auzindu-l, am ştiut că tocmai acel vamos e momentul în care taurul va prelua controlul partidei, va începe el să-l hărţuiască pe matador, el să-l scoată din minţi, el să-l dezarmeze de săbii, el să-l nimicească şi să-i taie urechea. Tenisul ca o coridă, de la capă la spadă.

Ajuns în acest punct, mă văd nevoit să proiectez pe ecran o altă poză: imaginea tenisului. Nu, tenisul nu este un sport extrem. Extreme sînt doar concentrarea, trăirile, emoţiile. De fapt, Nadal a cîştigat pentru că a fost mai tare nu cu muşchii, ci cu mintea şi cu nervii. Tenisul ca şah, Rafa Kasparov.

În fine, fotografia de final, de care vă vorbesc din scrisele altora. Nole, impietrit de durere, pe băncuţa din vestiar, privind în gol vreme de 15 minute. Rafa, plîngînd de fericire în braţele unchiului şi mentorului lui. În imaginea asta se simte, însă, un oftat. E suspinul cuiva pentru care forţa luptătorului de sumo, precizia boxerului, dîrzenia rugbistului, curajul toreadorului şi concentrarea şahistului sînt subjugate de virtutea eleganţei. E oftatul unui jucător-vrăjitor, care ne anunţă că nu e departe vremea în care El-Vrăjitorul, El-Forever Number One va apărea pe teren pentru ultima reprezentaţie şi-apoi va dispărea ca-n vis, înfăşurat în propria-i pulpană. Noi ştim că la finalul acestei ultime apariţii-dispariţii, el va plînge omeneşte şi intens, iar lacrimile lui şi-ale noastre vor curge ca un torent şi vor inunda tot tenisul lumii. Tenisul, ca spectacol de magie.

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.