Un fabulos titlu de poveste - 6 aprilie 2013

Cei mai negri ani ai epocii de negru aur (1984-1988) i-am trăit în liceu. Liceul pedagogic din Suceava, numit pe atunci „Emil Bodnăraş“ (în amintirea unui localnic, cunoscut ideolog bolşevic şi co-făurar al comunismului pe plaiurile noastre). Cînd aveam să fiu mare, urma să devin, carevasăzică, învăţător. N-a mai fost să fie. Am rămas însă cu amintirea unor formidabile momente de practică pedagogică, din lecţiile la care asistam sau pe care le ţineam eu însumi cu preşcolarii ori cu elevii de clase primare.

Mi-am amintit de un asemenea moment – o întîmplare autentică şi haioasă – citind colecţia de savuroase definiţii şi ziceri ale copiilor, preluate de Andrei Pleşu din antologia profesorului Zaica (Dilema veche, nr. 477, din 4-10 aprilie 2013). De altfel, de istorioara asta îmi amintesc de fiecare dată cînd dau de neinspirata decizie de „predare a religiei“ în şcoli, sau de analize comparative ale diverselor sisteme de învăţămînt ori metode pedagogice (inclusiv comparaţia dintre şcoala copiilor noştri şi şcoala noastră). Aşadar...

Eram, cred, într-a XII-a şi, împreună cu colegii mei (în fapt, ar trebui să zic, mai degrabă, cu „colegele mele“, dat fiind că a face liceul pedagogic atunci echivala cu a absolvi şcoala de fete), asistam la o lecţie predată grupei mari de la grădiniţa din parohia liceului. Era o oră de „învăţămînt politico-ideologic“ (chiar aşa se numea!), care însemna, în acelaşi timp, proba practică a examenului de grad al tovarăşei educatoare. Este motivul pentru care la lecţie asistam nu doar noi, fetele, ci şi profesorul de psihopedagogie, profesorul de metodica predării şi directoarea liceului. Parcă mai era un profesor, dar nu cred că cel de socialism ştiinţific, că ar fi fost prea de tot.

Ora de „învăţămînt politico-ideologic“ era – inutil s-o spun – o aberaţie politico-ideologică, asta cu atît mai mult cu cît vorbim de preşcolari. Era cursul de plicticos-ideologic şi, dintr-o anume perspectivă, la o altă scară, un fel de religie în şcoală (îmi pare rău dacă, prin asemenea comparaţie, necăjesc pe adepţii orei de teologie infantilă din programa de învăţămînt). În cazul poveştii mele, tema politico-ideologică care urma să fie liturghiată şoimilor patriei era greva muncitorilor ceferişti, de la atelierele Griviţa din 1933. Un fel de occupy atelierele Griviţa, în varianta materialist dialectică.

În faţa clasei – îmi amintesc exact – era un tablou mare, 2 pe 2, pregătit probabil de însăşi tovarăşa educatoare. În prim-planul desenului – doi bărbaţi furioşi, ambii în cămăşi albe, băşti marxist-leniniste, arătătoare antiburgheze şi bicepşi bandajaţi în brasardă tricoloră. Pe fundalul bălaşian al acestui tablou istoric, masa de muncitori răzvrătiţi, în prag de comoţie socială, respiraţii patriotice, priviri anticapitaliste şi maxilare înjurînde, greviştii foamei de comunism.

Începe ora de religie ceauşistă... Linişte perfectă, atmosferă de solemnă şi socialistă rugăciune. Sub privirile de vrăbiuţă ale şoimilor şi sub privirile de şoim ale comisiei de examinare, asfixiată de emoţie, doamna – pardon, tovarăşa – şi-a început predica politico-ideologică: „Copii, sîntem la atelierele Griviţa din Bucureşti în anul 1933.“ (Copiii, ale căror reprezentări spaţiale şi temporale puteau să se întîmple, cel mult, „odată ca niciodată“ şi s-ajungă doar „peste mări şi ţări“, au fost surprinşi să afle că ei sînt în 1933, în Bucureşti, şi nu în prezent, în Suceava. Dar să lăsăm subtilităţile de psihologie infantilă şi să trecem la poveste.) Prin urmare, atelierele Griviţa, 1933. „Dragi copii, muncitorii erau atunci asupriţi de capitaliştii burghezi, care îi exploatau crunt. Viaţa lor din vremile acelea era grea, nu ca astăzi, cînd, graţie Partidului Comunist Român şi iubitului nostru conducător, toţi muncitorii o duc minunat. În perioada interbelică era complet altfel, mijloacele de producţie aparţineau unor ticăloşi care practicau exploatarea omului de către om. Este motivul pentru care muncitorii ceferişti de la Griviţa au decis să facă o grevă şi să se răscoale împotriva patronilor fabricii, vinovaţi că asupresc poporul şi îl ţin în întuneric politico-ideologic. Cel mai brav dintre grevişti a fost un tînăr, Vasile Roaită, care, viteaz şi neînfricat, s-a suit într-un turn şi a tras de sirena revoluţiei. Din păcate, capitaliştii l-au împuşcat. Copii, v-a plăcut povestea?“ Inevitabil, răspuns în cor: „Daaaaaaaaaaaaaa.“

„Ei bine, copii – continuă emoţionata tovarăşă – dacă v-a plăcut, ce titlu credeţi că am putea da noi poveştii noastre?“ Tăcere de mormînt politico-ideologic... Uşor descumpănită, dar încă nerăpusă, doamna tovarăşă a reluat fascinanta istorie: dragi copii, Bucureşti, 1933, Griviţa, grevă, exploatare, capitalişti veroşi, asuprirea omului de către om, Vasile Roaită, sirena, pac-pac. Şi i-a întrebat din nou dacă le-a plăcut, şi ei „daaaaaaaa“. „Bun, atunci ce titlu dăm poveştii noastre, copii?“ Tăcere din nou, ca-ntr-o oră de religie în care şcolarii sînt ameninţaţi că or să ardă în iad că se uită la filme, duminica.

De data asta, descumpănită de-a dreptul, tovarăşa – în loc să vină cu o sugestie sau cu un ajutor – a luat-o de la capăt. Cu acelaşi blabla şi cu sublinierea groasă a cuvintelor-cheie, numai bune de titlu: gre-vă, ex-plo-a-ta-re, Va-si-le. Şoimii se holbau la doamnă ca la o icoană pe sticlă, cerîndu-i, din priviri, miracolul frontispiciului. Icoana continua însă cu povestea, în speranţa happy-end-ului, şi simţea deja, pe propria piele, cum căutăturile inchizitoriale ale membrilor comisiei de evaluare sînt o dură formă de exploatare a omului de către om.

Cînd deja nimeni nu mai spera, „la omendat“ (ortografia Dariei, din clasa a II-a), din patrie a decolat un şoim, o plăpîndă ridicare deasupra stolului: Mihăiţă, şoimanul erou, blond-şaten, aer ştrengăresc, nas acvilin (vorbesc serios, mi-l amintesc perfect), salvatorul patriei. Mînuţa lui, ridicată nu pînă-n tavanul cerului şi-al strigătelor generale – „Eu, tovarăşa, eu, răspund eu, puneţi-mă pe mine!“ –, ci o mînuţă şovăielnică, indecisă dacă să se ridice sau nu, crunt dilematică.

Vă jur, dragi prieteni, povestea mea e adevărată.

Văzînd jumătatea de aripă deasupra stolului de şoimi, doamna tovarăşă s-a luminat brusc, sub greutatea revelaţiei că există Dumnezeu şi-n socialism, şi l-a invitat pe şoimanul salvator să intituleze povestea noastră. Iar şoimul-viteaz, intuind că povestea noastră este despre eroism, şi-a zis că despre eroism tre’ să fie şi titlul. Şi cum el nu cunoştea decît doi eroi ai zilelor lui (unul fiind Făt-Frumos), a presupus că Griviţa aduce mai degrabă a cetate de scaun decît a palat-de-cleştar-de-feţi-frumoşi şi, cu vocea dilematic-stinsă, a votat: „To’arăşa, eu propun... eu propun... Eu zic să dăm poveştii noastre titlul de Povestea lui Ştefan cel Mare.“

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.