Nepoţilor mei, cu drag
Mă pregătesc să mă urc în avion. Lîngă mine, un turist filmează îmbarcarea cu o cameră video, înălţată două palme deasupra capului. În rîndul format dinaintea ghişeului, el se mişcă şovăielnic, dar ferm în aviditatea lui de a înregistra totul. Mersul său lent e orbecăire de orb, bîjbîiala cuiva care nu mai are ochi în cap. Ochii din cap i-au sărit în camera video, ochi sony, ochi digitali. Prin ei, omul meu înregistrează cu acurateţe intrarea în avion şi, apoi, debarcarea, ca să le trăiască mai temeinic şi ca să aibă imagini magice de lăsat moştenire nepoţilor.
Scena asta (pe care aţi văzut-o cu siguranţă în repetate rînduri în viaţa reală sau în filmul „Îmbarcarea şi debarcarea secolului“, în vogă pe Facebook) îmi aminteşte brusc de două recente experienţe. Prima, ca spectator într-un concert la Stanbul (sau, ca să fiu cinstit, mai degrabă ca bodyguard). Pe scenă, Lana del Rey, noua madonă a adolescenţilor, vie, în carne şi oase. Prin urmare, numai bună de imortalizat, de făcut din ea chip cioplit în pixeli, tras la xeroxul telefoanelor abile, mobile şi mobilate cu cămăruţe video. O maree de telefoane luminoase, plutind pe post de făclii peste marea de puştani ce veniseră să ia lumină. Tineri care jubilau şi filmau secvenţe magice, imagini şi poze de trăit intens şi de lăsat moştenire nepoţilor.
A doua experienţă, tot ca spectator, martor discret al unei cine romantice. El cu Ea, Ea cu El. Ei, între patru oblici ochi. El, cu un aparat foto atîrnat de laţul din jurul gîtului. Ea, cu un aparat foto, atîrnat de laţul din jurul gîtului. El, fotografiind întruna copaci, păsări şi stele. Ea, fotografiind întruna stele, păsări şi copaci. Nici un cuvînt şi nici o şoaptă din nici o tabără, linişte de mormînt. Ospătarul aduce aperitivele. Ele sînt halite imediat de teleobiectivele înfometate de imagini cu prăjeli de stele Michelin. Apare apoi felul principal. Teleobiectivele se apucă iarăşi de molfăit şi, de la masa romantică, nu se aud decît plescăiturile-canon ale clicurilor nesătule. Nici un cuvînt din nici o direcţie, silenzio stampa, respect pentru canoane. În final, după ce a fost scanat din toate unghiurile şi desertul, cînd mă aşteptam, în fine, să aud şi eu, babă curioasă, oarecare şuşoteli drăgăstoase, cuplul romantic a trecut la digestiv: ea, savurîndu-şi în linişte propriul slideshow, el, savurîndu-şi în linişte propriul slideshow. Şi, după acest îndelung şi romantic preludiu digital, a urmat o îndelungă şi romantică acuplare digitală: iubitul, transferîndu-i iubitei propriul aparat, cu tot cu laţ, ca să i se scurgă şi ei ochii; iubita, transferîndu-i iubitului, propriul aparat, cu tot cu laţ, ca să i se scurgă şi lui ochii. Fotografii romantice şi secvenţe magice, imagini de trăit copios şi de lăsat moştenire nepoţilor.
Nu, nu am vreun motiv imperativ şi nu sînt mînat de vreo urgentă raţiune de ordine publică pentru a evoca autenticele povestioare de mai sus. Dacă vi se par prozaice, vă cer scuze şi clemenţă. Le-am amintit doar pentru a-mi exprima o candid-naivă mirare şi o retoric-amară întrebare.
Semnul de candidă şi naivă mirare!
Nici turistul din avion, nici adolescenţii de la concert şi nici romanticii cu ochi oblici şi gîturi în laţuri nu au trăit, în mod nemijlocit, direct, experienţele pe care urmau să le guste sau să le confrunte, după caz. Ei au apelat la un samsar, un intermediar al contactului lor cu realitatea: aparatul, mecanismul, drăcia tehnică, gadget-ul ca senzor şi depozitar de emoţii. Un împuternicit care scuteşte realitatea de disconfortul de a ni se oferi nefardată şi care ne ocroteşte, şi pe noi, în nisipul aseptic în care ne băgăm capul nostru de struţi. Graţie apelului la acest mandatar, experienţa concepută a fi trăită în direct este sacrificată în favoarea senzaţiei că, imortalizată, ea chiar trăieşte o eternitate: evenimentul live, transformat în eveniment eternal. Gata, ne-am găsit alinarea, emoţiile noastre trebuie conservate în fişiere şi foldere, bănci de afective celule stem, bune pentru a ne revitaliza propria nemurire în faţa nepoţilor noştri.
Emoticonul de retorică şi amară întrebare?
Tehnica evoluează cu viteză de lumină. Viaţa noastră cotidiană este hidratată de perfuzii conectate la lumea digitală. Încotro ne îndreptăm şi unde vom ajunge? Pînă unde ne vom digitaliza? Care-s limitele? Cît de departe vom migra spre lumea virtuală, viaţa de rezervă, e-love, e-life? Cît de ultra-mega-super-publică va ajunge fărîmitura privată din viaţa noastră? Cînd vor lua inteligenţa artificială locul gîndirii umane, e-gold – locul aurului, bitcoinii – locul banilor şi facebook-ul – locul book-ului? Cît de secundară va rămîne existenţa noastră digital-paralelă? Cînd o va detrona pe cea principală? Dar, mai presus de toate, curiozitate supremă, cît vor fi de fericiţi şi interesaţi nepoţii noştri de savuroasele şi magicele imagini ale îmbarcării noastre într-un avion?
5 octombrie 2013
Florentin Ţucă este managing partner la casa de avocatură Ţucă, Zbîrcea & Asociaţii.
