Corespondenţă specială de la o conferinţă specială

Dublin este, într-adevăr, un oraş simpatic şi prietenos. Din păcate, l-am găsit bombardat: case peste care s-au prăbuşit propriile preţuri, bănci asediate de credite neperformante, străzi detonate de demonstraţii de protest. Nimic nu mai e cum a fost – plînge şi deplînge amicul meu irlandez, adăpostit de aceste bombardamente într-un pint de Guinness, negru ca zilele lui.

Mă doare să-l revăd la fel de necăjit. El a fost logodnicul Andreei, fosta mea asociată şi colegă, răpită de cancer acum trei ani. I-a fost alături, ani de zile, în iubire şi suferinţă, pînă-n ziua despărţirii, şi vă jur că n-am văzut în viaţa mea un om mai generos, mai autentic şi mai altruist. El a riscat şi şi-a sacrificat totul în numele iubirii, iubirea pentru ea.

În vremea spitalizării ei la Londra şi, apoi, la Paris, am vizitat-o în cîteva rînduri. El, invariabil, de gardă în trei schimburi, prezent nu la datorie, ci la iubire, martor muribund la căpătîi de muribund. Andreea se împuţina zi după zi şi, odată cu stingerea ei, murea şi el, torturat de neputinţă şi disperare, într-o îndelungată sinucidere. Îmi amintesc de o apăsătoare după-amiază londoneză. În barul hotelului unde eram cazat, eu şedeam la taclale împreună cu Andreea şi Sorin, în timp ce el prefera un loc mai retras şi discret, ca să ne lase să vorbim în linişte de-ale noastre, iar el să se lase măcinat în furie de-ale lui. Îi priveam din cînd în cînd privirea. Cînd nu era fixată melancolic şi avid asupra Andreei, privirea asta cădea în hăul lui interior. Aceea a fost ziua în care el mi-a spus că, potrivit medicilor, şansele de supravieţuire coborîseră sub 25%. Cînd i-am dat vestea şi lui Sorin, acesta s-a uitat la mine ca la un extraterestru şi mi-a zis răspicat: „Nu se poate, coane, ăştia-s nebuni, Andreea e o luptătoare...“

Săptămîna trecută, amicul meu irlandez mi-a fost ghid prin cetatea lui natală, devenită garnizoană permanentă: St. Stephen’s Green – un superb parc în miniatură, Dublin Castle – fortăreaţă princiară şi-apoi guvernamentală, Guinness factory – castelul celei mai faimoase negrese irlandeze, Temple-Bar – cartierul boem şi templul petrecerilor nocturne, James Distillery – catedrala whisky-ului parfumat şi triplu distilat, Trinity College – faimoasa universitate, The Church – biserica transformată într-un pub slujind evlavios şi blasfemiator zeiţei Guinness. Prin toate locurile acelea trecuse, evident, şi Andreea şi, da, se minuna şi ea şi era aşa de veselă şi făcea glume şi, man, ea nu concepea că o să moară. De asta, man, eu nu i-am zis că o să moară pentru că ea era convinsă că, într-o bună zi, noi o să ne luăm o căsuţă pe malul mării, lîngă Dublin, pentru ca, în sfîrşit!, să trăim. Nu, man, n-am avut puterea să-i zic să-şi scrie testamentul, pentru că n-am vrut s-o mai tulbur şi cu cazna asta, o suferinţă în plus peste nenorocirea ei, iar unica mea preocupare din acele zile de coşmar a fost s-o liniştesc întruna şi să veghez ca ea să moară cu convingerea că n-o să moară niciodată.

În colţul pub-ului, o trupă folk cînta muzică irlandeză. Amicul meu privea în gol, prin ochii iubitei lui, evocate din propoziţie în propoziţie. Eu scrutam, prin berea neagră, ziua care stătea să se termine şi conferinţa care mă adusese în Irlanda, congresul avocaţilor lumii adunaţi să vorbească, iarăşi, despre drept şi drepturi, despre bani şi business, despre vorbe şi sloganuri. Conferinţa unde avocaţii lumii veniseră să jelească economia mondială şi zona euro, iminenţa prăbuşirii Spaniei, dificultăţile cu care se confruntă propriile birouri de avocatură în vremurile de restrişte, constrîngerile bugetare ale clienţilor şi alte belele şi blesteme. Bocete şi lacrimi de prohod cutremurau obrajii îmbujoraţi de coniacurile XO şi alte băuturi fine care le inundau petrecerile şi cocktailurile de pragmatică socializare şi decadent glamour. Tocmai despre aceste vaiete şi tînguiri ale confraţilor mei mondiali îmi propusesem iniţial să scriu, în speranţa că perspectiva lor asupra tornadelor economice recente ar putea să intereseze pe careva.

Văzînd însă Dublinul prin ochii amicului meu care l-a revăzut, cu mine, prin ochii Andreei, mi-am dat seama că există adesea momente care te năpădesc şi-n care-ţi vine să spui şi să urli că nu, conferinţa avocaţilor lumii n-ar trebui să intereseze pe nimeni. Ne culcăm şi ne sculăm, mulţi dintre noi, cu gîndul la job, la firmă, la contracte, la preţul acţiunilor şi situaţia burselor, la business development şi alte multe imperative bune de găvărit la conferinţe şi uităm că, de fapt, viaţa e, într-adevăr, în altă parte.

La sfîrşitul serii, după ultima Guinness, amicul meu mi-a zis că acea zi era ziua lui de naştere. L-am îmbrăţişat cu oarecare stinghereală şi, după despărţire, în drum spre hotel, mă întrebam ce cadou l-ar putea bucura şi însenina pe acest om. Ideea mi-a venit într-una din zilele următoare, cînd am descoperit în arhiva personală un mesaj mai vechi din partea Andreei. Apoi, vizitînd distileria James, am dat de un butic care vindea whisky limited edition în sticle cu etichetă care putea fi personalizată şi i-am pregătit una cu o urare de la mulţi ani.

La despărţirea din aeroport, i le-am dat. Cînd a văzut mesajul Andreei şi urarea inscripţionată pe sticlă, „Happy birthday, Barry Richardson!“, Barry Richardson a început să plîngă.

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.