Bacalaureat, proba de drept şi morală

Cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, premiat la Cannes pentru regie și extrem de elogiat de critici, mi se pare remarcabil prin universalitatea mesajului și prin încărcătura profund umană. Premiul obținut, ovațiile specialiștilor și, mai ales, propriile mele emoții trăite și lăcrimate la vizionarea lui mă motivează să pledez în apărarea Bacalaureatului, acuzat de un reputat jurnalist că ar fi o „înșiruire de scenete moraliste“ și „basme didactice și pedagogice“ despre corupția soft de la noi (corupția fiind, de altfel, calificată ca „tema centrală a filmului“).

După mine, Bacalaureat nu este (doar) un film „despre corupție“ și nici măcar „despre corupția endemică din România“ (așa cum pretindeau niște franțuji bezmetici, aflați în treabă). Cu atît mai mult (ori mai puțin, nu mai știu), Cristian Mungiu n-a păcătuit defel pentru c-ar fi preferat – vezi Doamne! – să vorbească despre corupția „mică“, soft („cu delicatețuri“), în dauna (sau în folosul, nu mai știu) corupției „mari“ (cu sînge pe pereți). Așa cum 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile n-a fost (doar) o peliculă „despre avort“ (cum pretindeau unele cronici franțuzești à l’époque), tot astfel, Bacalaureat nu este un film (doar) „despre trafic de influență“, iar corupția nu cred că reprezintă, așa cum susține reputatul analist, „tema centrală a filmului“. Pilele, cunoștințele și relațiile românești la care tatăl recurge ca să-și ajute fiica și, mai ales, să se salveze pe sine sînt undeva în vinclul tabloului, aproape acoperite de paspartu. În centrul lui se află altceva, ceva ce nu e specific românesc. În centru sînt, onorată instanță, teme grele, Subiecte cu majuscule, dileme „rusești“ (Andrei Pleșu): sensul mariajului, filiația și limitele raporturilor de autoritate dintre părinte și copil, opțiunile de viață și dramatismul unor alegeri, definiția succesului, întrajutorarea, bunătatea și omenia și, în fine, șansele de iertare și de mîntuire. Și, cuibărită între toate culorile acestui pastel existențialist, relația morală – drept, despre care aș pleda în continuare.

Așadar, da, este adevărat că, pentru a și ajuta fiica să ia bacalaureatul cu nota fără de care ar fi pierdut admiterea într-o faimoasă universitate britanică, tatăl recurge la rugăminți, compromisuri și balcanisme care, în dreptul penal, se cheamă „trafic de influență“. Sîntem, așadar, de acord, juriști și nejuriști, că doctorul Aldea încalcă dreptul pozitiv și litera legii. Unul dintre marile merite ale filmului lui Cristian Mungiu este însă că te provoacă să te îndoiești de gravitatea acestei încălcări în cazul dat. Asta fără să însemne că el aprobă cumva aceste ilegalități sau își propune să promoveze un soi de relativism moral kitsch sau „scenete mesajiste“. Îndoiala asta înseamnă, de fapt, tocmai poarta deschisă spre una dintre multiplele dezbateri provocate de Bacalaureat: regulile și moralitatea lor.

Înainte însă de a deschide această poartă, fără a intra în prea multe considerații tehnice sau care țin de filozofia dreptului, găsesc necesară o scurtă paranteză.

Normele de drept, menite să reglementeze relații sociale, se vor – sau ar trebui să fie – reflectarea codului etic asumat de majoritatea indivizilor dintr-o jurisdicție. Se întîmplă însă uneori ca oglinda morală în care se privește legea să se crape, iar spiritul etic pe care ar trebui să-l întruchipeze să se rupă de litera ei. Exact acesta este unul dintre subiectele care, onorată instanță și onorat auditoriu, ne au picat la Bacalaureat: conflictul dintre litera legii și spiritul ei. A trișa la examen și a trafica influență sînt, din perspectiva literei legii, fapte reprobabile. În film însă, întreg contextul descărnează de spirit legea care le incriminează. Pînă să închid paranteza, cîteva exemple ajutătoare.

Furtul, bunăoară. Toată lumea cunoaște definiția: însușirea cu intenție a unui bun din patrimoniul altuia pentru a-l apropria pentru sine. Ar însemna asta, oare, că pedepsim nevoiașul care fură o pîine pentru că nu are ce mînca? Din fericire, nu, pentru că „furtul“ unei pîini „nu prezintă pericol social“, conform jurisprudenței. Îmi amintesc că, înainte de 1989, legislația penală prevedea pedepse destul de aspre pentru furtul din patrimoniul cooperativelor agricole de producție (adică al entităților constituite prin deposedarea abuzivă a proprietarilor privați de terenuri agricole în timpul colectivizării). Cu toate astea, toți țăranii alături de care am copilărit se întorceau seara de la ogor cu cîte un coș de cartofi sau de porumb, „furat“ de pe tarlaua care fusese cîndva a părinților sau bunicilor lor. Am „furat“ și eu în felul ăsta, mă autodenunț. Tot în acele vremuri, de exemplu, emigrarea era sancționată de dreptul pozitiv cu pierderea proprietăților imobiliare pe care le dețineai în țară. Un decret-lege aberant, care sancționa expatrierea cu exproprierea. Exemplele ar putea continua, dar închid paranteza și mă întorc la inventarul ipostazelor în care filmul lui Mungiu ne provoacă să reflectăm la moralitatea dreptului.

Întîi, bacalaureatul ca atare. El ar trebui să fie, în principiu, un examen serios și proba supremă a maturității intelectuale a unui adolescent, iar rezultatul evaluării – un credibil indiciu pentru universitățile de prestigiu care selectează viitorii studenți și văd în acest rezultat o condiție de admitere. Din păcate, viciile acestor examene la nivel național sînt de notorietate: instabilitatea cronică a regulilor și procedurilor (modificate de la an la an), potențiala irelevanță a disciplinei de concurs pentru viitorul profesional al candidatului (cunosc personal cazuri de informaticieni geniali, selectați de Cambridge, confruntați la bac cu întrebări referitoare la numărul morților din bătălia de la Rovine), lipsa omogenității criteriilor de notare, minusuri în profesionalismul multor evaluatori, răspînditele practici de furt colectiv de informație (copiere) (așa cum însuși prietenul din film al Elizei o confirmă). Acesta este cadrul în care o elevă admisă de o universitate faimoasă din Vest (deci prezumată ca valoroasă și capabilă să urmeze o carieră strălucită) ar urma să treacă prin bacalaureat. Dacă mai luăm în calcul și suferințele emoționale și fizice cauzate de violul suferit în ziua de dinaintea examenului, avem în față tabloul complet și dezolant al inadecvării dintre litera regulilor și spiritul pe care ele ar trebui să-l întruchipeze.

Pe urmă, regulamentul de examen. El prevede, în literele lui, că nimeni nu poate intra la evaluare cu mîna înfășurată în ghips, dar nu oferă soluții pentru situația în care ghipsul nu este ascunzător de fițuici, iar persoana care-l poartă tocmai ce-a fost victima unei agresiuni sexuale. Îl aplicăm ca atare, sau acceptăm că decizia directorului școlii de a o primi totuși pe Eliza la examen este expresia unei generozități care bate pozitivismul normei?

Trei: influența și traficarea ei. Ca avocat al doctorului Aldea, confruntat cu probe care atestă vinovăția penală a clientului meu, nu mi-ar rămîne decît să mă retrag în tranșeul circumstanțelor atenuante și al speranțelor că judecătorul nu e terifiat de frica DNA-ului. Ca om care a trăit în comunism, cunosc – cît de cît – ce înseamnă supraviețuirea prin trocuri de cîrnați contra pantofi, blugi pentru bujii, plombe dentare plătite cu țigări Kent și sfaturi juridice la schimb cu găini, aşa că tranșeul în care mă retrag să-l apăr pe doctorul Aldea ar fi acela al unei enorme înțelegeri și empatii: „influențele“ pe care el le pune în „trafic“ nu sînt altceva decît reminiscențele modurilor de a „te descurca“ în vremurile de restriște despre care Eliza habar n-are și-n care verbul „a servi“ era încărcat (și) de conlucrare, cooperare și convivialitate, vremi în care pînă și Mefisto-Caragiu îi zice lui Caragiu-Dumnezeu: „Te servesc, Doamne, te servesc.“ În fine, ca părinte care – nu-i așa? – ar face orice pentru copilul lui, precum doctorul Aldea pentru Eliza, l-aș lua în brațe pentru unicul motiv de a ne plînge reciproc pe umăr.

În sfîrșit, onorată instanță și onorat auditoriu, plicul pentru doctor. Pînă să vin cu argumente, aud deja în audiență: „C’mooon! Toată România așa a trăit și așa s-a vindecat, dacă s-a vindecat. Ăsta a fost, și probabil mai e, sistemul. Dacă sistemul îmi cere să dau plicul ca să nu mor, atunci, vă rog să mă scuzați, domnule avocat și domnilor juriști, voi da plicul ca să nu mor. Da, știu, se cheamă dare de mită. Și, mai grav, muuult mai grav, dacă fata mea ar fi miza («miza», ce vulgar cuvînt în context!), atunci aș face moarte de om.“

Confruntat cu asemenea reacție din sală, îmi strîng notițele mele de filozofia dreptului și, onorată instanță și onorat auditoriu, mai merg să văd o dată filmul.

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.