Un popă peste o damă şi doi aşi peste o lume

Irinei Federer

Dragi iubitori ai tenisului, dragi sîrbi şi scoţieni, dragă Horă, dragă Gabi şi Ştefan, dragă C.T. Popescu, am să vă rog, cu simpatie şi smerenie, să nu mă înţelegeţi greşit. Rogu-vă, fiţi îngăduitori cu bodogăneala şi exagerările mele şi cu ochii mei azvîrliţi peste cap de recenta finală a Open-ului australian.

Ştiu, de acord cu voi, Djokovic este astăzi cel mai tare, e un jucător formidabil şi mi-e drag de el, un fabulos luptător, un tip fain şi cu umor, un sportiv grozav care a meritat şi cupa australiană de duminică şi toate celelalte ale lui trofee de Grand Slam. De asemenea, Murray a făcut, recunosc, progrese extraordinare, joacă tot mai constant şi stă bine pe meterezele lui betonate cu ambiţie, perseverenţă şi saci de nisip. Doi sportivi de clasă: unul, regele actual al tenisului, celălalt, un machiavelic uneltitor aspirant la tron.

Atins de acest puseu metaforic ce mă face să-l numesc pe Nole „rege“, constat însă că risc o blasfemie: nu cumva sportul ăsta avea şi are un alt împărat?... Ooo, da, alo, ce spui tu, străine?... Trebuie să mă repliez, dar decid s-o fac fără să-i retrag sîrbului titlul: el e rege, dar regele-popă, iar Mura – uneltitoarea muiere. Unul rege, altul damă, majori peste toţi valeţii, juveţii, ţongii şi simonii tenisului mondial.

Pentru mine, finala lor de duminică, neîndoielnic crîncenă şi nervoasă şi palpitantă, a fost mai degrabă expresia unui regret, oftat boscorodit ca-n faţa unui joc de cărţi cu-n pachet incomplet. O finală alta decît Federer-Nadal e un poker fără aşi: fără Roger şi Rafa, tenisul e mai dîrz, dar mai plăpînd, e mai tăios, dar mai nepercutant, e mai iute, dar mai puţin spicy. Un crîncen meci de sumo în care Djokovici s-a încruntat mai tare, şi-a azvîrlit sarea peste cap şi cruce şi l-a împins pe săracul Murray dincolo de limitele puterilor sale, teritoriu în care doar Ivan Lendl s-ar fi descurcat, probabil. Un meci care a semănat perfect cu un tenis pe calculator, jucat de doi băieţei, roboţi-siamezi, în costume negre amîndoi, cu lovituri de computer, lovituri retrovizoare în oglinda celuilalt.

Să nu mă înţelegeţi greşit, vă rog. Federer a fost bătut de Murray în semifinală pe bună dreptate, iar Nadal, pe bună dreptate, s-a înclinat de multe ori în ultima vreme în faţa lui Djoko-Django. Adevărat, dar adevărurile astea chiar nu contează. Nu contează nici măcar faptul că Roger are o privire arogantă sau că loveşte cu reverul demodat, în contra progresului tehnic. Ori că Rafa este la fel de încrîncenat ca roboţeii siamezi, joacă reverul cu două mîini şi cu două icnete, are ticuri ireverenţioase şi serveşte mulţumirile de final cu zîmbet infantil şi cu engleză de lemn.

Ceea ce merită notat, dragi prieteni, e că Roger şi Rafa sînt, împreună, o imensă bucurie: unici, inconfundabili chiar de s-ar îmbrăca la fel, frumoşi şi fabuloşi în expresia lor pe teren. Ei sînt, de fapt, inventatorii tenisului modern şi ai finalelor thriller. Rivalitatea lor este cea mai minunată din istoria tenisului, iar confruntările lor sînt revelionul prin care acest sport a trecut în noul mileniu. Şi, mai mult decît asta, ceea ce contează este că ei formează cuplul de dublu prin care tenisul învinge, în sfîrşit!, fotbalul, în faţa plebei care nu vrea să priceapă, iar de-ar pricepe, nu vrea să accepte. Ei sînt Real Madrid şi FC Barcelona, Boca Juniors şi River Plate laolaltă.

Ba nu, ei sînt Romeo şi Julieta, moşul şi baba care îmbucă iubirea cu viaţa şi tenisul cu lumea.

P.S. O las pe Irina mea să zică, în bocetele ei de după Roland Garros-urile trecute şi după Roland Garros-ul ce va să vie, care dintre cei doi e asul de treflă...

Florentin Ţuca este avocat, Managing Partner la Ţuca Zbîrcea & Asociaţii.