Nedrept constituţional

Deplîng, de ceva vreme, gemetele competente ale „analiştilor“ de toate soiurile. Multilateral dezvoltaţi şi multicultural instruiţi, unici, dar ubicui, ei minunează naţiunea cu priceperi enciclopedice şi abilităţi abisale: politologia şi fotbalul, ştiinţa şi religia, sociologia şi showbizul, economia şi starea vremii – sînt doar cîteva exemple de domenii care n-au nici o taină pentru tălmacii noştri.

De curînd, în aria lor de măiastră acoperire a apărut un nou domeniu: Dreptul – cu toate ramurile lui, de la constituţional la procedură civilă, de la penal la proprietate intelectuală. Dreptul pare să fie noua pasiune a analiştilor, mîndri nevoie mare de producţia de raţionamente juridice pe hectar de talk-show.

Ca jurist, am fost adesea surprins şi indignat de tonele de prostii debitate ca analize de Drept în studiourile TV şi în diverse jurnale. Iritat şi contrariat, mi-am vărsat năduful în discuţii cu prietenii şi-n cîteva intervenţii de gazetă, şi m-am bucurat uneori că protestele mele nu-s singulare. (Cu titlu de exemplu, o lăudabilă şi rezonabilă intervenţie pe subiect: cea a lui Ion Cristoiu, în articolul „Un habarnist de talk-show: politicianul român“, Evenimentul zilei, 15 februarie 2013.) N-am sperat, evident, că asemenea intervenţii vor avea ca efect reducerea din canale a numărului de braconieri de silogisme: deh, datul cu părerea în prime time pare să fie un ingredient obligatoriu al ratingului de presă. Şi-apoi, indigesta logică de tabloid n-are nimic în comun cu logica juridică. Dacă, însă, de la diverse antene şi ziare de scandal nu am aşteptări pe subiect, de la publicaţiile cu ştaif cred că putem pretinde, totuşi, un dram suplimentar de consideraţie pentru ştiinţa Dreptului şi logica lui.

Convins de rezonabilitatea unei asemenea exigenţe, mă declar în continuare contrariat de anumite interpretări pe teme juridice, dezvoltate în catedre serioase şi de ţinută. Bunăoară, articolul lui Cristian Ghinea, „Dreptul constituţional la hîrtie igienică groasă“, în Dilema veche, numărul 475, din 21 martie 2013. În articolul cu pricina, domnul Ghinea analizează Constituţia României şi se arată extrem de dezamăgit de calitatea pretins jalnică a legii noastre fundamentale. Convins că, în general, „constituţiile sînt unele dintre cele mai enervante documente produse de oameni“, iar „cantitatea de prostii conţinute de constituţii este deprimantă“, reputatul eseist al Dilemei vechi se apleacă asupra Constituţiei noastre cu un diagnostic tranşant: această lege „începe prost“, cu „o colecţie de baliverne inutile, plus minciuni, plus prostii“ şi continuă la fel de stupid, fiind „o pălăvrăgeală curată“ şi o „logoree fără relevanţă“. După judecata distinsului interpret, normele de principiu – care definesc valori precum „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic“ – reprezintă „baliverne mizerabile“, textele normative referitoare la altceva decît la „funcţionarea puterii“ sînt „balast inutil“, iar Constituţia „e o pierdere de vreme (sic!) atunci cînd promite chestiuni generale, chiar dacă promisiunile sînt OK în sine“. Sînt motivele pentru care jurisconsultul Ghinea înfăşoară Constituţia într-o groasă hîrtie igienică, pe care adnotează: „singurele articole chiar necesare sînt cele cu referire la drepturi şi instituţii“ (chiar dacă „şi acelea sînt tarate de prostii pretenţioase“), motiv pentru care „putem renunţa lejer la 90% din text, fără nici o urmare practică“.

Pamfletul contondent anticonstituţional al domnului Ghinea mă indispune. Întîi de toate, pentru că vine de la un intelectual de înaltă ţinută (Cristian Ghinea este directorul Centrului Român de Politici Europene, printre ariile sale de expertiză figurînd structura instituţională a Uniunii Europene) şi e publicat nu oriunde, ci într-o revistă culturală selectă. Separat de asta, găsesc că: 1. respectivul rechizitoriu suferă de vicii care ţin de metodologia abordării şi 2: că este anchilozat de pseudoraţionamente şi concluzii strîmbe.

1. Pînă să ajungem la fondul chestiunilor analizate, primii viruşi care afectează din start textul în discuţie vin din zona metodologiei şi-a unei anume atitudini interpretative, inchizitoriale şi dogmatice, exact autosuficienţa enciclopedic-emfatică de care mă plîngeam în introducerea acestei intervenţii.

Întîi de toate, deşi atacă o tematică de Drept constituţional (de fapt, biblia acestei ramuri de Drept, obiectul ei de studiu), eseul împricinat nu conţine nici o trimitere, nici măcar sumară, la opinia vreunui constituţionalist. Şi cînd spun „trimitere“, nu am neapărat în vedere o eventuală referinţă ştiinţifică ori invocarea unui doct argument de autoritate, ci minima concesie făcută specialiştilor în Drept, prin recunoaşterea plusului lor de pricepere pe subiect. Or, dimpotrivă, impresia generală lăsată de respectivul articol este că orice eventuale păreri contrare ale constituţionaliştilor ar fi, şi ele, cepe degerate. Mesajul subtextual (probabil negîndit pînă la capăt) este că, dacă însăşi Constituţia e o balivernă, Dreptul constituţional e balivernissim: un fel de vorbe despre discuţii, ducă-se pe pustii.

În al doilea rînd, deşi publicat în Dilema veche, textul suferă de o acută lipsă a dilemelor. E un rechizitoriu plin de „adevăruri“ ferme, emfatice, infailibile şi inconturnabile. Deasupra lor, pumni în masă care resping, cu viscerală iritare, posibilitatea ca o normă de Drept să spună ceva mai mult decît silabele primului ei cuvînt. Nici o umbră de îndoială că lucrurile ar putea sta altfel, nici un dubiu, fie el şi complezent. Totul e limpede, crystal clear, beton armat. Un fel de-a vitupera că mărul cade din copac în baza gravitaţiei, iar legea care explică fenomenul este inutilă.

În fine, separat de lipsa dilemelor, un al treilea păcat metodologic al analizei este, în opinia mea, lipsa nuanţelor şi tăria hiperbolică a diagnosticului: Constituţia este, în opinia autorului, un text legal „enervant“, „prost“, „plin de baliverne mizerabile“, „minciuni“, „balast inutil“ şi „palavre“, o dureroasă „pierdere de vreme“. Nici o speranţă, doctore?... Îmi zici că plămînii mei sînt praştie, creierul – muci şi inima – varză, dar nu-mi explici eu cum de mai respir, gîndesc şi vorbesc în condiţiile date. A te năpusti în felul ăsta asupra unei teme (indiferent de domeniu), a abandona nuanţele şi a folosi doar tuşe extreme şi triviale echivalează cu o autodinamitare a propriei credibilităţi. Din păcate, un asemenea mod de abordare pune sub semnul întrebării rigoarea întregului demers analitic.

2. Nu-mi propun s-o fac pe avocatul Constituţiei României, ori să pretind că ea este o lege impecabilă sau măcar foarte bună. Nu sînt specialist în Drept constituţional şi-apoi, chiar de-aş fi, tema e mult prea vastă pentru a fi epuizată în două pagini. (De altfel, doctrina şi jurisprudenţa de Drept constituţional ocupă biblioteci masive în toate jurisdicţiile lumii.) Cu toate acestea, îmi permit să resping întregul rechizitoriu al domnului Ghinea, ca vădit nefondat. El ignoră valoarea de principiu a normei constituţionale, rolul ei de ghid al politicii de legiferare a unui stat, statutul de fundament al întregului sistem juridic naţional. Pe rînd...

a) Potrivit domnului Ghinea, Constituţia americană „are cele mai puţine prostii. Ca o regulă generală, cu cît o ţară are o constituţie mai scurtă şi cu mai puţine zorzoane (sic!), cu atît cetăţenii ei sînt mai liberi şi mai bogaţi.“ Constituţia americană este scurtă şi cu puţine zorzoane. Nu ştiu pe ce se bazează domnul Ghinea cînd afirmă asemenea „adevăruri“ tranşante. Ce înseamnă Constituţie „scurtă“? Care-s acele „puţine prostii“ ale legii fundamentale americane? De unde şi pînă unde conexiunea dintre „dimensiunea“ Constituţiei şi libertatea ori bunăstarea cetăţenilor? (Autorul n-o afirmă explicit, dar sugerează, implicit, concluzia că americanii sînt „cei mai liberi şi mai bogaţi“ cetăţeni ai lumii, teză infirmată de statisticile oficiale din domeniile drepturilor omului1 şi cel al nivelului de trai2). Ar fi multe de obiectat aici... Mă rezum doar la a spune că „zorzoanele“ Constituţiei americane au făcut o mare istorie, fiind obiect de serioasă analiză şi de savuroase controverse, într-o doctrină juridică de mii de pagini.3

b) În viziunea lui Cristian Ghinea, „moda asta, de a umple Constituţia cu brizbizuri (sic!), în loc de chestiuni practice, a plecat de la francezi. Şi de-acolo, s-a răspîndit ca o molimă, pe tot continentul.“ Nu prea pricep cum ar trebui definite „brizbrizurile“ normative, dar ţin să fac cîteva precizări legate de provocatoarea adnotare: pe de o parte, este adevărat, Constituţia franceză a fost utilizată ca sursă de inspiraţie de alte state, în special în ceea ce priveşte „molima“ drepturilor omului4, dar există numeroase ţări europene care, pe de altă parte, văd altfel decît Franţa organizarea statală, şi n-au folosit legea fundamentală franceză ca model de croială normativă (monarhiile europene sînt cel mai la îndemînă exemplu în acest sens).

c) În opinia think-tanker-ului specialist în instituţii europene, „o constituţie trebuie să fie simplă şi să se refere numai la cum funcţionează puterea. Cine pe cine alege, cît durează, cum scăpăm de conducători, cine ne apără de ei şi cam atît. Astea sînt chestiile (sic!) care fac un stat funcţional cu adevărat. Orice altceva pus în constituţie e balast inutil.“ Şi, continuă eseistul Dilemei vechi, „nu mă înţelegeţi greşit, nu zic, de pildă, că nu e bine să protejăm minorităţile. Dar vi se pare că le protejăm pentru că scrie în Constituţie? Şi dacă nu ar scrie în Constituţie, ne-am apuca să vînăm unguri prin Bucureşti?“ Mi-aş permite să răspund că nu, nu am vîna unguri prin Bucureşti, dar, în lipsa protecţiei constituţionale a drepturilor minorităţilor, ar exista riscul ca ei să fie „vînaţi“ mîine de o lege adoptată cu susţinerea unei majorităţi parlamentare naţionaliste. E chiar de neconceput?...

d) Cristian Ghinea contestă utilitatea reglementării în Constituţie a principiului că România este stat naţional: „Ce înseamnă asta?“ se întreabă reputatul comentator. „Că e un stat al românilor? Că e un stat unde românii sînt şefi şi ceilalţi ascultă? Sau nu înseamnă nimic, dar ne place să fie acolo? De ce ne place să fie acolo? Pentru că îi enervează pe unguri, presupun.“ Nu, principiul constituţional al statului naţional este reglementat nu ca să irite minorităţile, ci tocmai ca să se ştie că ele nu-şi pot face, de capul lor, prin nu ştiu ce lege viitoare, stat în stat.

e) Potrivit domnului Ghinea, definirea în Constituţie a principiilor de organizare statală (stat independent, naţional şi unitar) este „pălăvrăgeală curată“. Nu, nu-s palavre, nici măcar curate. Sînt necesare principii de arhitectură legislativă ale unui stat, sînt norme de ghidaj pe care trebuie să le respecte nu ruşii sau americanii, ci parlamentarii români chemaţi să facă legi în ţara asta.

Mă opresc aici... În speranţa că, după ce a fost supusă la o asemenea inchizitorială schingiure ex officio, eretica şi infama Constituţie românească o să fie, totuşi, dezlegată de stîlpul excomunicării. Asta pentru ca pietre în ea să arunce doar aceia care pot şi care au îndreptăţire să o facă.

30 martie 2013

1. A se vedea, de exemplu, World Report 2012-USA, Human Rights Watch: http:// www.hrw.org/world-report-2012/world-report -2012-united-states.

2. Potrivit indexului Gini, care măsoară echitatea distribuirii veniturilor în jurisdicţiile lumii, Statele Unite ale Americii ocupă un dezonorant loc 41 în clasamentul celor mai inechitabile state (cu o poziţionare mai slabă decît Iran, Senegal, Nigeria sau Burundi, de exemplu. A se vedea chiar site-ul Central Intelligence Agency http://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/ rankorder/2172.rank.html). Un top potrivit căruia cel mai just regim social îl are Suedia (locul 136, ultimul pe scara inegalităţilor sociale), stat a cărui constituţie nu e deloc „scurtă“, ci e formată din 4 legi fundamentale! („The Swedish Constitution“, www.government.se/sb/d/2707/a/15187).

3. Cu titlu de exemplu, „Troubling clauses in the US Constitution“, http://www.resontofreedom.com/troubling_clauses_u_s_constitution.html. Sau, despre interpretarea Constituţiei SUA, http://loc.gov/law/help/usconlaw/.

4. A se vedea, de exemplu, Declaraţia universală a drepturilor omului, inspirată din principiile Revoluţiei franceze, fundamentul actual al legislaţiei comunitare relevante (www.un.org/fr/documents/udhr/).

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.