Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“

Publicat în Dilema Veche nr. 549 din 21-27 august 2014
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg

Despre presa locală se vorbeşte foarte rar. Poate doar cînd vreun „baron“ depăşeşte limitele. Atunci, organizaţiile care militează pentru libertatea presei (puţine şi nu foarte vocale) dau un comunicat. Iau o poziţie. Uneori, ajută. Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală. Numai că în provincie, lucrurile sînt mai delicate. Totul se învîrte într-o lume mică, unde controlul pare mult mai uşor de făcut şi mult mai la îndemînă, iar lipsa de alternative şi de bani este mult mai acută. Dar pentru că situaţia în care se află presa locală pare aproape normală, nimeni nu vorbeşte despre asta. Chiar dacă publicaţiile locale, inclusiv posturile de radio şi televiziune, sînt mult mai multe decît cele centrale. Iar primele au un tiraj mai mare. De exemplu, conform datelor Biroului Român de Audit Transmedia – BRAT, Ziarul Unirea din judeţul Alba are cel mai mare tiraj dintre toate ziarele locale din România, cu o medie zilnică de 19.831 de exemplare. Ziarul Unirea vinde, de fapt, chiar mai mult decît ziarele naţionale (Adevărul cu 9229 de exemplare vîndute, Jurnalul Naţional cu 10.301 sau Evenimentul Zilei cu 13.554 – conform BRAT, iunie, 2014).

Luna iunie a anului 1990, în plină mineriadă, m-a prins proaspăt reporter la un ziar local, în Giurgiu. Era, de-altfel, singurul ziar din judeţ, urmaş al fostului ziar comunist Steagul roşu. Eram acolo trei reporteri tineri, prinşi de entuziasmul presei postrevoluţionare. Din fosta echipă mai făcea parte doar redactorul-şef (singurul care lucrase în presă şi înainte de 1989). Iar independenţa ziarului a ţinut pînă cînd redactorul-şef a intrat în politică. Mai întîi la PNŢ, apoi la PSD, apoi la PNL…

Cam tot în aceeaşi perioadă a apărut şi primul ziar de partid în Giurgiu. Apoi şi alte ziare. Independente. O perioadă, presa locală a fost privită ca o afacere. Dacă aveai norocul ca interesul patronului să fie doar economic, nu şi politic, puteai să-ţi faci meseria (deşi trebuia să împaci fuga după publicitate cu fuga după ştiri). Curînd, însă, lucrurile au început să se amestece. Nu se putea economic fără politic. Şi nici invers. De atunci, lucrurile au rămas la fel.

Am făcut această scurtă trecere în revistă a propriei experienţe (de aproape zece ani) în presa locală, pentru că acesta e modelul pe care l-a urmat presa, aproape în toată ţara.

Lecţia obedienţei şi „independenţa“ politică

Azi, la Giurgiu, nu mai e de mult un ziar sau un post de televiziune independent, în adevăratul sens al cuvîntului. Ion Diaconescu este jurnalist şi patronează publicaţia Opinia giurgiuveanului. Face, pe scurt, o trecere în revistă a presei din judeţ. „Independenţa editorială nu există. Lucrurile stau cam aşa: Cotidianul Giurgiuveanul şi TV Giurgiu sînt patronate de deputatul PSD, Nicolae Florian. TV Valahia este patronat de liberalul Dumitru Beianu. Muntenia TV – Alin Bănică, primar PNL – Izvoarele (în spatele căruia se spune că ar fi Daniel Chiţoiu). Jurnal giurgiuvean – patronat de Florian Tincu – are contracte cu Consiliul Judetean (PNL); Opinia giurgiuveanului – publicaţia pe care o patronez – are contracte cu Primăria Giurgiu (PSD), iar restul site-urilor de ştiri sînt «în bătaia» vîntului politic. Concret – presa e tot atît de... independentă pe cît este politica. E distractiv să priveşti din afară, detaşat – modul în care se schimbă politica editorială. Aşa îţi dai seama de contracte şi finanţări, aşa îţi dai seama de unde vin banii pentru o anumită publicaţie sau post de televiziune.“

Marcela Petcu este redactor-şef la singurul cotidian din judeţ – Giurgiuveanul: „Dacă, în primii ani de după Revoluţie, existau mai multe publicaţii cu politici editoriale echidistante, cu anchete şi investigaţii care nu iertau autorităţile locale şi partidele politice, în ultimii ani numărul acestora a scăzut considerabil. Puţinele ziare din judeţ care ţin la independenţă au o viaţă grea, pentru că sînt supuse şantajului economic şi politic. Controlul presei locale este exercitat chiar de patroni, care, la rîndul lor, sînt şi politicieni. Aceştia folosesc ziarele şi televiziunile, pe care le deţin, în lupta de partid, iar lucrătorii din presa scrisă sau din audiovizual sînt nevoiţi să se conformeze. Multe dintre articolele care vizează persoane cu funcţii importante sînt cenzurate, pentru că este vorba de un apropiat al patronului unei publicaţii, sau, dimpotrivă, unele sînt comandate, doar pentru a denigra sau a arunca o pată de imagine asupra unui politician sau şef de instituţie. Eu cred că jurnaliştii din provincie resimt cel mai mult abuzul de putere exercitat de politicienii locali. Folosesc mass-media să-şi promoveze imaginea, să-şi intimideze adversarii politici sau chiar să acceadă într-o funcţie. Jurnaliştii din Giurgiu sînt nevoiţi să se conformeze ordinelor primite de la patroni şi, pentru a supravieţui în condiţiile crizei economice, învaţă repede lecţia obedienţei.“

Presa în judeţele baronilor: între embargoul economic şi cel informatic

A fost o vreme în care presa din anumite judeţe era mai controlată sau mai puţin controlată, mai ameninţată sau mai puţin ameninţată, în funcţie de agresivitatea sau de puterea „baronului“ care controla acele judeţe. Acolo s-a vorbit de cazuri concrete de intimidare a presei sau a anumitor jurnalişti. Şi astăzi sînt ziarişti care n-au acces la conferinţele de presă ale unui primar sau ale unui partid. E aşa-numitul embargo informatic. Sînt ziare sau posturi de televiziune care nu mai au acces la piaţa de publicitate sau (acolo unde mai e cazul) la reţeaua de distribuţie. E aşa-numitul embargo economic. Sînt de notorietate, însă, abuzurile unor politicieni, în judeţe precum Constanţa (controlat de primarul Radu Mazăre) şi Vrancea (controlat de preşedintele Consiliului Judeţean, Marian Oprişan). În aceste judeţe, ziariştii vorbesc despre clanuri, stăpîni, atotstăpîni ş.a.m.d.

„Presa locală din Constanţa nu este independentă pentru că este dependentă“

Care este situaţia acum în aceste judeţe? Feri Predescu, jurnalistă: „Presa locală din Constanţa nu este independentă pentru că este dependentă. De factorul politic sau de cel economic, aflat, la rîndul lui, sub influenţa politicului. În ultimii 15 ani, dependenţa s-a accentuat. Presa din Constanţa pare încătuşată, nu neapărat de partidul aflat la putere, care e acelaşi, ci de aceeaşi grupare care întîmplător face parte din partidul care controlează atît municipiul, cît şi judeţul. E simplu. Aleşii domină şi lumea afacerilor. Iar o gazetă nu poate supravieţui fără contractele de publicitate încheiate cu firmele locale. Vorbesc doar de print. Televiziunile locale şi posturile de radio sînt captive, de mult. Pentru presă, o sursă vitală de supravieţuire este, de ani de zile, banul public, oferit de Primărie sau de Consiliul Judeţean, pentru publicitate. Şi tot de ani de zile, contractele de publicitate, sute de mii de euro anual, sînt cîştigate de aceeaşi agenţie, controlată de aceiaşi proprietari care au şi trustul de presă apropiat administraţiei locale. Aceasta aruncă apoi cîte «un os de ros» şi unei părţi a presei locale. Ca să nu mai vorbim că difuzarea presei este tot în mîna «clanului politic». La rîndul lor, reprezentanţii aşa-ziselor partide de opoziţie se pierd, mai devreme sau mai tîrziu, în noianul de interese ale grupării atotstăpînitoare. De aceea, nici nu sînt interesate – nici nu ar avea cum – să controleze presa locală. Nu au loc. Au existat cîteva încercări timide de a-şi înfiinţa propria presă, dar au eşuat lamentabil. Şi da, presa locală este mult mai simplu de controlat decît presa centrală.“

Publicitatea, atît cea publică, dar şi cea privată, devine un instrument de presiune şi control indirect al mass-media independente

Silvia Vrînceanu Nichita – redactor-şef Ziarul de Vrancea: „Presa locală este independentă atît cît vrea sau atît cît îşi poate permite să fie. Nu cred că sînt mulţi care se pot bate cu pumnul în piept în judeţe în care aproape totul este la mîna decidenţilor politici şi unde, la 25 de ani de la căderea comunismului, mulţi oameni încă se tem să se exprime liber. La nivel local există legături transpartinice între liderii de partid. Fiecare are, poate, o rudă angajată la stat, face afaceri cu statul, ori beneficiază de alocaţii, ajutoare şi alte asemenea privilegii din surse publice. Şi atunci, teama de a vorbi a cetăţeanului, de a fi implicat civic, este redusă. Iar a-ţi face bine treaba ca jurnalist este o provocare zilnică. Ziarul la care lucrez şi pe care îl coordonez, de 11 ani, încearcă din greu să supravieţuiască, să fie critic, să pună cititorul pe primul loc. Deşi criza economică a afectat, în primul rînd, presa locală independentă, care nu are acces la rezervorul de bani publici, aflat la mîna baronilor locali. Contextul economic şi politic din ultimii ani a produs schimbări majore, şi în piaţa de publicitate. Publicitatea, atît cea publică, dar şi cea privată, tinde să devină un instrument de presiune şi de control indirect al mass-media independente. Uneori, din dragoste de meserie, unii jurnalişti şi familiile acestora subvenţionează, indirect, presa. Dar e o luptă inegală. Politicienii au propriile ziare, pe care le folosesc, de prea multe ori, doar în interes personal şi de partid, au postaci, au bloggeri agreaţi. De regulă, PSD nu a ezitat să ameninţe vocal, direct sau prin interpuşi, să distrugă tot ce nu i-a convenit, folosindu-se de resursele publice pe care un partid de o asemenea anvergură le are la dispoziţie, să intenteze procese sau plîngeri penale, de multe ori nefondate, doar ca o formă de presiune şi hărţuire. Celelalte partide mai mici, dacă nu au reuşit să ne închidă gura prin trimiterea de controale, cointeresare sau alte asemenea metode, au recurs la ameninţări voalate şi chiar la a cumpăra bunăvoinţa sau a cointeresa reporterul de teren. Judecaţi dumneavoastră care dintre aceste mijloace este mai nociv… Miza tuturor partidelor este să beneficieze de o presă cuminte, favorabilă, liderii să fie periaţi, iar jurnaliştii să nu vadă şi să nu scrie ceea ce publicul nu trebuie să ştie, în opinia lor. Vor să funcţionăm mai degrabă ca o agenţie de PR. Apoi, finanţarea arbitrară, din bani publici, a ziarelor şi televiziunilor creează presă extrem de dependentă. În acest context, chiar furnizorii privaţi de publicitate se duc tot către presa agreată de putere, de teama unor controale comandate politic de instituţiile statului. Cred că, în presa locală, poţi să loveşti mult mai uşor şi, de regulă, politicienii o fac mai cu sete. La nivel local noi încercăm să ţinem adesea loc şi de societate civilă, şi de opoziţie.“

De la presa-cîinele de pază al democraţiei, la presa-pitbull sau cîine de companie?

Comparaţia îi aparţine jurnalistei Violeta Cincu, din Iaşi: „Toate mass-media locale se declară independente. Însă cîinele de pază al democraţiei a ajuns, în unele cazuri, un pitbull antrenat să ucidă, în altele – un pufos şi micuţ căţeluş de companie pe care e bine să-l ai. Cînd, ca cititor antrenat, observi că unele informaţii nu există, pur şi simplu, în anumite canale media, în timp ce altele şi-au făcut un scop, «în viaţa editorială», din distrugerea unui personaj politic, noţiunea de independenţă devine un steag ros de atîta spălat. Toată lumea e independentă, dar nimeni nu e independent, în condiţiile în care banii de salarii, benzină şi toate celelalte cheltuieli depind de ceva sau de cineva, şi mai puţin de audienţă. Nu în ultimul rînd, e la modă să ai un canal media «ataşat». Vizitele pe diferite şantiere «pentru a verifica stadiul lucrărilor» nu au nici un efect, dacă sînt făcute în anonimat. Însă cu cinci-şase jurnalişti şi două-trei televiziuni, alegătorul poate să vadă cît de mult munceşte «Oficialul». Nici nu mai contează că, uneori, totul e regizat. Şi nici nu mai contează dacă este sau nu ştire! Cu adevărat grav este faptul că presa locală se află în pragul dispariţiei. Şi atunci, agenda locală va fi stabilită de mass-media centrale. Radiourile abia mai trăiesc, printurile suferă, televiziunile locale se zbat să supravieţuiască. Asta ar trebui să ne îngrijoreze. Însă «cîinii latră, caravana trece». Altfel spus, o investigaţie jurnalistică, pe vremuri, se putea finaliza cu demisia sau demiterea pesonajului aflat în culpă. Acum, jurnalismul de investigaţie aproape a dispărut în presa locală. Şi nu considerăm jurnalism de investigaţie «dosarele servite» de X, Y sau Z. Puterea mass-media a scăzut, criza de credibilitate e mare. Pe de altă parte, nimeni nu poate cîştiga cu o presă potrivnică! Aşa că, dacă politicienii nu o pot cumpăra, o distrug. Vreau, însă, să adaug că, în breasla jurnaliştilor, există oameni sclipitori, care îşi fac meseria după carte, oameni care mai fac teren şi prin colbul satelor, prin spitale sau cartiere mărginaşe. Tuturor: Jos pălăria.“

„Independenţa presei este foarte scumpă, iar preţul îl plătesc jurnaliştii, nu politicienii“

Pentru Clementina Tudor, jurnalist la Radio Campus, din Slobozia, judeţul Ialomiţa, independenţa presei locale e un mit sau un sacrificiu personal: „Pînă la urmă, alegi dacă abordezi sau nu un subiect incomod, din punct de vedere politic sau social. Pentru un ziarist din presa locală este o provocare să scrie despre cineva pe care îl cunoaşte, despre un vecin sau despre copilul unui fost profesor. Pentru că în provincie toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Şi asta e valabil şi pentru cetăţenii obişnuiţi, şi pentru politicieni. Pe lîngă asta, jurnaliştii care nu sînt înregimentaţi politic sînt, de obicei, izolaţi. Nu mai sînt invitaţi la evenimente, iar redacţiile sînt ocolite, cînd e vorba de publicarea unor anunţuri de interes public, pe bani publici. Aceste anunţuri sînt publicate oriunde, numai unde ar avea impact – nu. Dar diferenţa nu o face partidul, ci calitatea oamenilor care ajung în funcţii publice. Sînt directori de instituţii care refuză să mai dea interviuri sau informaţii unor publicaţii, pentru că au fost mediatizaţi negativ de ziarele respective. Alţii nu îşi mai asumă declaraţiile publice şi sînt manageri care pun bodyguarzii pe tine, dacă te apropii de uşa lor, cu o cameră de luat vederi. În ultimul timp, oamenii politici par mai puţin interesaţi să apară în presă, pentru că aceasta îi expune şi le vulnerabilizează imaginea. De aceea, prefer să participe la evenimente. Se menţine încă mirajul apariţiei la televizor, iar publicul postului local de televiziune, în principal alcătuit din pensionari, este cel mai rîvnit de candidaţi, pentru că reprezintă electoratul docil, care vine la vot şi e uşor de influenţat.

O diferenţă de abordare a partidelor în relaţia cu presa există, totuşi. Din punctul meu de vedere, social-democraţii sînt ghidaţi de ideea că «cine nu e cu noi e împotriva noastră». Liberalii acceptă că poate exista şi o altă opinie şi o îngăduie, în ideea că aceasta se datorează neapărat unui partizanat politic. Ar mai fi liberal-democraţii, la care am întîlnit, de-a lungul anilor, o atitudine care le combină pe cele amintite mai sus: adică, nu eşti cu noi, dar te acceptăm cît să nu ne deranjezi, sau… te folosim. Ce lipseşte cu adevărat în spaţiul public sînt profesioniştii, specialiştii, punctele de vedere care să fie o contrapondere la declaraţiile politicienilor. Cred că miza pe plan local a partidelor este obţinerea unor funcţii publice. Şi de multe ori se folosesc de presă pentru a le obţine. Sînt multe canale media şi nu le pot controla pe toate, dar le preferă pe cele mai rentabile din punct de vedere cost-beneficiu şi le izolează pe cele neprietenoase. Cu certitudine, însă, independenţa presei este foarte scumpă, iar preţul îl plătesc jurnaliştii, nu politicienii.“

Făt-Frumos la televizor

La final, cîteva cifre: în 2011, în România existau peste 3000 de ziare, reviste şi alte publicaţii periodice. La acestea se adaugă sute de site-uri de ştiri şi comentarii, plus posturi locale de radio şi de televiziune (potrivit Institutului Naţional de Statistică, 2012). Cu alte cuvinte, nu numărul mass-media este o problemă. Freedom House aprecia, în raportul său din acest an, făcut public cu ocazia Zilei Mondiale a Libertăţii Presei, că presa din România este „parţial liberă“ şi se situează la jumătatea clasamentului întocmit de Institutul american care studiază anual respectarea libertăţilor în 139 de ţări. Recent, liderul PNL Gorj, senatorul Dian Popescu, declara (citat de Gorjnews.ro): „Am cumpărat ziare, am cumpărat televiziuni, acele televiziuni ne sînt vasale, dau numai o direcţie, te scot în faţă, te fac Făt-Frumos, dau în ceilalţi cu tot felul de minciuni, tot felul de aberaţii (…). Noi ne ocupăm şi consumăm bani şi resurse din bugetul statului, pentru a plăti nişte posturi de televiziune în judeţul Gorj… Cîndva va trebui cineva să deconteze aceste lucruri! Sînt deja toate datele, se ştiu cîte contracte se dau pentru a ne face Făt-Frumos la televizor.“

Iaşi – 52 de publicaţii, Radio şi TV; Argeş – 38 de publicaţii.

Acest articol face parte din Proiectul "Safety Net for European Journalists" (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Muşcătura de viperă: ce nu ai voie să faci dacă eşti muşcat de acest şarpe veninos
Muşcătura de viperă poate fi gravă, ajungându-se la deces în lipsa intervenţiei prompte. Specialiştii explică ce trebuie făcut şi, mai ales, ce nu trebuie făcut într-o astfel de situaţie. Sunt, de asemenea, măsuri de prevenţie şi informaţii pe care orice amator de drumeţii ar trebui să le cunoască.
image
Un bărbat care şi-a înşelat soţia a fost obligat de judecători să-i achite despăgubiri de 20.000 euro
Un bărbat care şi-a înşelat soţia şi a lăsat-o fără avere a fost obligat de instanţă să-i plătească daune morale şi compensatorii în valoare totală de 20.000 euro.
image
Păţania neaşteptată a unei românce în Grecia. „Asta cu seriozitatea şi amabilitatea grecilor e doar un mit”
O româncă spera să petreacă un concediu de vis în Grecia, iar pentru asta şi-a rezervat din timp camere la un hotel de patru stele. Ajunsă acolo, turista a avut o surpriză neplăcută.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.