Despre sclavia sexuală, cu delicateţe

- Dana POPA expune la Paris "not Natasha" -

Galeria de fotografie angajată Rue de l’Exposition a ICR Paris expune un fotodocumentar cutremurător: not Natasha de Dana Popa documentează ravagiile traficului de persoane în Republica Moldova, devenită în ultimii ani un Eldorado tragic al sclaviei sexuale. 

Li s-a promis un loc de muncă şi s-au trezit vîndute pe piaţa prostituţiei. Subiect incomod, în logica programărilor curajoase ale galeriei de fotografie angajată a ICR Paris, not Natasha e un fotodocumentar greu de susţinut cu privirea. „Maria, 19 ani. I s-a spus că va vinde şosete într-un bazar turcesc. A devenit ea însăşi marfă, pe piaţa sclaviei sexuale“ stă scris sub chipul tînăr, oarecare, ieşit într-o fereastră scorojită. Variaţiune pe aceeaşi temă, fiecare imagine e un concentrat de detalii tulburătoare, aproape banale, dacă n-ar deveni şocante în contextul temei şi prin articulare cu explicaţia legendelor.
„Valeria vrea neapărat să probeze rochia preferată a mamei, plecată la Moscova cu doi ani în urmă. Fratele şi sora ei nu-şi mai aduc aminte cum arată mama lor“ decriptează textul sub fotografia unei adolescente care se uită în oglindă cu rochia mamei în braţe. „Le însoţeam pe fete în parc. Era plăcerea lor de sîmbătă dimineaţa: să se uite la mirese“, comentează textul lîngă chipurile a două copile, întinse în iarbă. Dana Popa adaugă: „Au fost vîndute pe 2000 de dolari, precum carnea la kilogram, în funcţie de cum arătau, de manierele pe care le aveau. Au fost forţate să fie cu cîte patru, pînă la douăzeci de clienţi pe zi“.

După trei ani de muncă la proiect, fotografa Dana Popa găseşte cuvîntul prostituţie inexact, prea vag, aşa cum personajele sale detestă porecla Natasha, care li se pune automat de către proxeneţi şi clienţi, fiindcă sînt originare din Est. Ceea ce Dana Popa a documentat fotografic, cu infinită empatie şi delicateţe, în centre de reinserţie din Republica Moldova, în familiile şi locurile de unde au plecat, e nemăsurat mai brutal: se cheamă trafic de fiinţe umane destinate prostituţiei, un fenomen cifrat în zeci de milioane de dolari anual în lume şi mii de persoane forţate la sclavie sexuală. „Seria not Natasha a Danei Popa este un act de curaj, argumentează comisarul expoziţiei, Katia Dănilă, directoarea ICR Paris. Ea realizează o imersiune în universul femeilor victime ale traficului sexual şi oferă o faţă umană unui fenomen despre care auzim des vorbindu-se, dar despre care nu ştim prea multe lucruri.“

Timp de doi ani, artista s-a strecurat în cotidianul acestor victime sau al familiilor lor, le-a ascultat poveştile, a privit în jur şi a pus chip şi detalii umane pe statistici: „Am fotografiat aceste femei, victime ale traficului sexual, după ce ele reveniseră în Republica Moldova, pentru a arăta cum ajung să trăiască într-o lume care le ignoră complet suferinţa, cu imensa umbră a fricii că familia lor ar putea într-o zi să le arunce în stradă“ explică Dana Popa. Înainte de a dori să le cunoască pe Liuda, Svetlana sau Cristina (pentru a le proteja, prenumele au fost schimbate), Dana Popa – artistă născută în România, stabilită în Anglia – făcea fotografie de studio. Urmărit minuţios pe mai multe trasee ale sclaviei moderne – Chişinău, Odesa, Istanbul, Londra –, proiectul a presupus un salt colosal, în gol, fără plasă de salvare. Cum să documentezi fotografic poveştile atroce ale acestor copile – obiecte sexuale de vînzare – fără să fie indecent să arăţi drame atît de personale? „Ele oricum sînt desfigurate în identitatea lor, iar eu nu mi-am permis să desfigurez mai mult. Am vrut să creez o imagine prin care privitorul meu să se apropie nu de victimele care sînt, ci de fiinţele umane care sînt“, explică artista. În jurul unui subiect grav, Dana Popa exersează, cu pudoare, o poetică a desfigurării în registru aparent minimalist – un colţ de cameră, o geantă, un jurnal, un afiş cu preţul serviciilor sexuale, un căruţ de copil recompun existenţe mutilate, chiar dacă din fotografie personajele lipsesc. Tragic rămîne faptul că nu e vorba de o simplă figură de stil, ci de constatarea crudă că femeile au dispărut cu adevărat: din familie, de lîngă copiii sau soţii lor, din regnul fiinţelor umane, din viaţă. „Am fotografiat de unde au plecat, de ce au plecat şi la ce s-au întors“ detaliază artista. „Am fotografiat locurile de unde femeile lipsesc. Într-un sat din Republica Moldova, familia păstrează ca pe un altar camera copilei care a dispărut la 15 ani. Dacă nu ating lucrurile e ca şi cum timpul nu s-ar scurge şi ea se va putea întoarce, în ziua respectivă, de la şcoală. Într-un alt caz, şocată, Tania îmi arată, deodată plină de speranţă, fotografia fetei ei. Unii spun că a fost împuşcată în Turcia.“ Pentru fetele care se mai întorc, mutilarea continuă, implacabil stigmat al societăţii: „Există o idee perversă cum că aceste femei din Europa de Est ştiu unde se duc“, se indignează Dana Popa. „În timp ce-mi povestea cum a fost traficată de verişoara ei pentru un pumn de dolari, una din fete a plîns non-stop, fără oprire.“

Cînd au plecat, n-aveau nimic. Cele care au scăpat, cînd s-au întors, aveau şi mai puţin. Realitate brutală care respinge privirea. Şi totuşi, ceva din fotografie o susţine: Dana Popa a ştiut să recupereze în imagini demnitatea lor caldă, nealterată. 

Cristina Hermeziu este jurnalistă. Recent, a coordonat volumul Revoluţia din depărtare, Editura Curtea Veche, 2011.