Trăim într-o eră în care...
...Societatea, formal îndrăgostită de cultură ca bărbatul ce oferă beat soției flori de Ziua Femeii, îi administrează acesteia, în particular, fie o monumentală indiferență, fie strașnice cotonogeli pentru lipsa de sex-appeal a valorilor cu care iese în lume. Trăim într-o eră în care literatura clasică a devenit o curiozitate extravagantă, ca monoclul străbunicului, o eră în care galeria eroilor culturii și figurile legendare ale istoriei se împuținează, fiecare din ei semnificînd, de la o zi la alta, tot mai puțin în conștiința unui număr din ce în ce mai mare de persoane. Trăim într-o eră în care o referință, pe marginea unei chestiuni oarecare, la Tolstoi, Hume, Pascal, Arendt sau Rebreanu plictisește, în vreme ce o înjurătură trîntită artistic reprezintă o abordare de succes pentru sintetizarea respectivei chestiuni. Trăim într-o eră în care limbajului licențios, atacurilor ad hominem josnice, opiniilor de parohie, cu un orizont limitat, grimaselor patriotarde ce fac clăbuci la gura duhnind a mîrlănie, analizelor isterice văduvite de amprenta serioasă a argumentării, li se atribuie convingerea adevărului ultim și solemnitatea discursului academic.
Trăim într-o eră în care vastele legiuni de tineri veseli și ferice, înnobilați cu toca și roba universității pe care o absolvă magna cum laude, se exprimă agramat și poticnit în limba maternă, trăim într-o eră în care catastrofa spiritului și a intelectului, trăită și asumată de corpul social ca o luptă cu sine dinainte pierdută, e compensată printr-un zel găunos pus în slujba venerării trupului și a elementelor de suprafață ale confirmării sociale.
Trăim într-o eră în care, preluînd punctul de vedere al lui Alexis de Tocqueville despre democrații, fiecare individ „e de obicei ocupat cu contemplarea unui obiect foarte mărunt, care e el însuşi”, o eră în care laudele onctuose, exagerările și schimonoselile ostentative au luat locul exprimărilor ponderate, moderației și înțelepciunii așezate, o eră în care nevoia de exprimare e deasupra nevoii de documentare asupra a ceea ce dorim să exprimăm (lucru valabil și pentru propria persoană, unde introspecțiile sunt, în general, exerciții futile și inoportune).
Trăim într-o epocă în care absolvenții de facultăți angajați la McDonalds se plîng mai puțin că domeniul în care s-au specializat seamănă, după trei ani de explorare, cu teritoriile din inima Amazonului unde triburile zburdă în pielea goală și divinizează moluște în loc de moaște, cît de faptul că alții, animați de aceeași grijă bolnăvicioasă de a nu „ucide cu mintea tainele ce le întîlnesc în calea” devenirii lor universitare și doctorale, ocupă impunătoare funcții în aparatul de stat, în loc de a se afla lîngă ei, la tejghea, unde just socot că s-ar potrivi de minune.
Trăim într-o eră în care, dacă alegi la întîmplare cîteva persoane și ai răbdarea să cercetezi ce se întîmplă în creierul lor, vei descoperi ca șansele să nu se petreacă nimic sunt invers proporționale cu cantitatea de sunete agresive și asurzitoare (ce se vor a fi ecoul diferitor subiecte fierbinți) scoase din țeasta lor pentru a astupa tăcerea țiuitoare la care a condamnat-o repaosul prelungit al sinapselor.
Trăim într-o eră în care raţiunea şi intelectul se dovedesc a fi o dată în plus cele mai bune arme cu care se poate lupta eficient împotriva obscurantismului şi manipulării ordinare, din care motiv superstițiile și stereotipiile din patrimoniul național, misticismul și religia populară sunt pe mai departe glorioasele arme ale populației pentru a demonta misterele și minciunile universului în care trăim.
Trăim într-o eră în care ultimul monarh al României, a cărui tinerețe s-a consumat în toiul unor evenimente tragice pentru destinul țării și al omenirii, e numit trădător și laș de indivizi care, pe teritoriul aglutinat de înalte principii morale unde se desfășoară viața lor particulară, trec cu vederea abuzuri ce se petrec la doi pași de ei și care, în dulcele stil clasic, se lasă călcați pe grumaz de cei pe care o viață întreagă îi aplaudă pentru privilegiul de a-și bate joc de țara în care trăiesc.
Trăim într-o eră în care a fi prost, vulgar, strident și indolent și a te făli în fața tuturor că ești astfel e în continuare o dovadă că, în ciuda evoluției omenirii, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Trăim într-o eră în care elitele politice se bucură de faima unei boli venerice incurabile, o eră în care promisiunea că fiecare cetățean are dreptul să ocupe orice demnitate publică e fatal compromisă prin anularea exigențelor ce pot depista constituțiile plăpînde intelectual și încovoiate moral, dar pe care grosolănia și impostura le validează – cu consimțămîntul pasiv al unei populații tot mai incapabilă să înțeleagă conceptul de meritocrație – ca modele legitime de reușită.
Trăim într-o eră în care faimosul adagiu al lui Buffon, Le style c’est l’homme même (Stilul este omul însuși), ce surprinde esența spiritului românesc (de la elite în jos) prin contabilizarea manierei distincte de exprimare a lu’ Gheorghe, Vasile și Grațiela, ne pune pe tavă șansele pe care națiunea le are de a se transubstanția într-o specie superioară, înzestrată cu capacitatea de a lua decizii sănătoase la cap cu privire la conducătorii de care are nevoie pentru a scoate același cap în lume cu fruntea sus.
Trăim într-o eră în care, mai mult ca nicicînd, la trecutu-ți mare, mare viitor.
Nu în ultimul rînd, trăim într-o eră în care tot ce am scris aici a mai fost spus în o mie de forme și se va mai spune de azi încolo în alte o mie de forme, fără nici un efect.
