Cui îi e frică de Alain Delon?

În ziua înmormîntării lui Richard Burton (care a murit pe 5 august 1984), regizorul şi producătorul Paul Scofield a citit poezia „Death is nothing at all“ a preotului Henry Scott Holland. Unul dintre versurile poeziei era acesta: Why should I be out of mind only because I am out of sight?

Brook Williams, alt prieten al lui Richard Burton, a citit poezia „Do not go gentle into that night“, scrisă de Thomas Dylan, iar două versuri, de asemenea, le voi cita aici: Old age should burn and rave at close of day;/ Rage, rage against the dying of the light.

Alain Delon a jucat cu Richard Burton în The Assassination of Trotsky (1972). Bolşevicul Lev Troţki a fost omorît în 1940, în Mexic, de către agentul sovietic Frank Jackson la indicaţiile lui Stalin, aşa că Alain Delon a fost nevoit să îl omoare pe Richard Burton 32 de ani mai tîrziu, cu un tîrnăcop, la indicaţiile lui Joseph Losey. După aceea, Delon şi Burton poate s-au mai întîlnit, dar nu şi într-un alt film (deşi fosta lui soţie, Nathalie, a avut o aventură cu Burton, tot în ‘72, în timpul filmărilor la Bluebird, punînd în pericol căsnicia cu Liz Taylor). N-am idee dacă Delon a participat la înmormîntarea lui Burton sau dacă a citit vreodată cele două poezii. Se prea poate să le ştie. După cum se prea poate să nu le ştie.

Primul vers citat e o întrebare retorică şi mare parte din populaţia planetei, sincer, nu aş întelege de ce şi-ar adresa-o. Motivul e lesne de înţeles, iar dacă nu e, probabil nu se cunoaşte explicaţia. O voi expune limpede aici: pentru că e firesc şi normal ca oricare dintre noi să fim daţi uitării îndată ce părăsim scena acestei lumi. Într-adevăr, sîntem curajoşi, înmiresmaţi şi facem fapte bune, avem un „spirit corect, o inimă simţitoare şi un suflet sensibil”, dar a deduce din asta şi din altele asemenea că e nedrept să părăsim în anonimat fericirea acestei planete jucăuşe, pe mine, unul, m-ar întrista nespus.

Pe de altă parte, Alain Delon, măcar pentru că a fost Rocco, Tom Ripley, Tancredi Falconeri, Monsieur Klein şi Jeff Costello şi tot ar trebui să fie suficient să se interogheze: Why should I be out of mind only because I am out of sight?

Celelalte versuri, ale lui Thomas Dylan, se doresc a fi un protest al bătrîneţii. Împotriva morţii, a uitării, a slăbiciunii, a morţii, a tot ce semnifică ea. Do not go gentle into that night! Totuşi, cum majoritatea trăim blînd şi domol, de ce nu am proceda la fel şi cînd va fi sosit clipa să purcedem into that night? Am fost blînzi, să ne retragem blînzi! Ceea ce îl îndreptăţeşte, însă, pe Delon să nu accepte a urma bătătoritul drum liniştit spre asfinţit e faptul că viaţa sa n-a a fost deloc domoală: la nici 18 ani, a decis să participe la războiul din Indochina, a fost direct implicat în Afacerea Markovic, în care bodyguardul său a fost găsit mort urmare a unui presupus şantaj cu fotografii compromiţătoare avînd-o în prim plan pe soţia prim-ministrului francez (la acea vreme, în ‘68) Georges Pompidou si să mai spunem doar că, în ’62, pe cînd forma cel mai în vogă cuplu cu Romy Schneider, a avut o aventură cu Nico (muza lui Andy Warhol şi vocalista de la Velvet Underground, pentru care Leonard Cohen a făcut o pasiune neîmpărtăşită, inspirîndu-i cîntecul „Take this longing”), din care a rezultat un copil pe care nu l-a recunoscut niciodată, fiind crescut de mama lui Delon.

O asemenea viaţă tumultoasă – am trecut aici numai cîteva crîmpeie – nu e o carte de vizită potrivită pentru o retragere blîndă cînd se apropie apusul.

So, tender is the night… but it shouldn’t be for him!

Realitatea este neutră, noi îi atribuim valenţe, se zice. La fel procedăm cu noţiunile de adevăr şi morală, la fel procedăm cu orice. Totul e relativ, omul fiind “măsura tuturor lucrurilor”. Cu siguranţă Delon, ca individ, nu e opus nouă într-o manieră ireductibilă, dar ceea ce a reuşit să realizeze în această viaţă îl separă de mulţi. La asta şi-a dat cu vîrf şi îndesat concursul lumea ireală a filmului, unde, odată pătrunşi, oamenii trec peste disjuncţia ce separă aparenţa de realitate, iar persoana care interpretează ajunge confundată cu rolurile interpretate.

Adulaţia spectatorilor, provocată de suprapunerea celor două identităţi, i-a creat faima, în vreme ce mass-media a amplificat-o.

Weber a decretat că, într-o lume desacralizată, ce l-a pierdut pe Dumnezeu, se vor ciocni o mulţime de idoli. Apariţia celei de-a şaptea arte a dat mult de furcă bisericii, iar vedetele căţărate pe peliculă, laolaltă cu pasiunile, bravura şi dorinţele care au animat acţiunile lor, au concurat serios sfinţii. De ce? Poate şi pentru că, în imaginaţie, toţi oamenii sînt eroi şi caută să se identifice cu cei ce încarnează asemenea personaje. Cinematograful, o fabrică de vise, un templu recunoscut al iluziei, exact cu asta se ocupă, iar Alain Delon a fost unul din cele mai de succes produse, unul din „mulţimea de idoli” pentru care jurnaliştii nu au putut inventa o combinaţie mai ciudată de cuvinte decît aceea de „monstru sacru”.

Ce se mai ştie, însă, azi despre Delon? În mare parte, nimic. Că a fost un cuceritor. (Atributul monden de “Don Juan al cinematografului francez” şi statutul de “sex simbol al anilor ’60 şi ‘70” fac parte din expresiile-şablon ale mai tuturor revistelor ce fac referire la el.) Că a jucat în Il Gattopardo (1963), Le Clan des Siciliens (1969) şi Zorro (1975). Şi, mai ales, că a fost un actor frumos. Acesta aproape singurul aspect asupra căruia toţi care au auzit de el cad de acord. (Tyrone Power, Montgomery Clift, Robert Redford şi Tom Cruise se apropie, cred, cel mai mult de tipul de frumuseţe efeminată încarnată de Delon în multe din filme.)

Frumuseţea i-a fost asociată ca înţelepciunea lui Solomon, absurdul lui Ionesco, Corgito, ergo sum lui Descartes şi raison d’état lui Richelieu. Neîndoielnic, o asemenea afirmaţie constituie un exemplu de superficialitate. În spatele lui Cogito, ergo sum se află un întreg sistem filozofic, dincolo de conceptul raison d’état se găseşte concentrată politica celui mai important personaj politic al secolului al XVII-lea, la baza “absurdului” ionescian stă o operă originală şi plină de semnificaţii. Frumuseţea lui Delon nu putea subzista decenii la rînd prin ea însăşi. Mulţi actori de-a lungul timpului au fost foarte atrăgători şi nimeni nu şi-i mai aminteşte.

Mai mult, asta nu l-a ajutat întotdeauna. Mai tîrziu, frumuseţea i-a fost pusă în cîrcă pentru a-l asocia unui actor comercial, lipsit de substanţă, reproş cu care nu sunt de acord. Fără a avea studii de actorie, Delon a fost un talent înnăscut, cu mult peste medie.

Între el şi Chaplin (pentru care nutreşte o nespusă admiraţie) există o singură diferenţă: Chaplin a fost un mare actor datorită sieşi, Delon datorită regizorilor care au ştiut să-l pună în valoare, şi mă refer aici la regizori precum Clément, Visconti, Antonioni, Melville, Losey, Blier, Schlöndorff, Goddard şi, de ce nu, Derray şi Verneuil. (Se poate adăuga, fără pericolul de a greşi prea mult, că, după Nouvelle vague (1990), rolurile lui au fost tot mai puţin meritorii.) Adevărat, Chaplin a fost şi actor, regizor, coregraf, scenograf, scenarist etc. Lui Delon nu i-a ieşit cînd a sărit din pătrăţica lui. În calitate (şi) de regizor şi scenarist, tot ce-a rămas, spre exemplu, din Pour la peau d’un flic (sau Afacerea Pigot, 1981) e Anne Parillaud goală şi legată de un pat (moment în care, desigur, apare el şi o salvează) şi melodiile lui Oscar Benton („Bensonhurst” Blues, cu celebrul refren A bui, bui, bui) şi Neil Diamond („Say Maybe”).

Punînd cap la cap asemenea detalii, da, se poate afirma că nu a avut geniul lui Chaplin, dar carisma a suplinit cu vîrf şi îndesat lipsa aceasta.

Pentru mine, a fost o vreme cînd, spre a-l parafraza pe Aristotel, “nici luceafărul de dimineaţă, nici luceafărul de seară, nu erau la fel de admirabili” ca el. Pentru Aristotel, justiţia era cea care întrecea luceferii în intensitate, fiind “cea mai perfectă dintre virtuţi”. Pentru mine, carisma lui Delon era cea care se detaşa de celelalte virtuţi în perfecţiune. “Cineva se îndreaptă spre noi de pe ecran…ne azvîrle, strîngîndu-şi buzele, un zîmbet rece, ridică revolverul foarte încet şi ţinteşte spre noi…şi noi am muri cu plăcere doar pentru a-i arăta că el are dreptate, deoarece a lovit în mijlocul inimilor noastre”, scria o jurnalistă germană despre el. The mysteriously lethal angel in a trenchcoat and a fedora, l-a numit criticul de film David Thomson.

A fost asemănat, în diverse rînduri, cu Alan Ladd, Humphrey Bogart şi James Dean, apoi cu Steve McQueen şi Clint Eastwood (comparaţia cu aceştia doi provine din faptul că popularitatea lui rivaliza constant cu a lor în Japonia), cu George Raft şi Frank Sinatra (din pricina conexiunilor cu lumea interlopă), cu Warren Beatty (pentru numeroasele aventuri amoroase pe care le-au avut amîndoi; de altfel, Shirley MacLaine, sora lui Beatty, a şi fost amanta – şi, simultan, partenera – lui Delon în timpul filmărilor la The Yellow Rolls-Royce (1965)), pentru ca, în final, să devină nici mai mult nici mai puţin decît Alain Delon, un actor cu propria identitate, care se transformă el însuşi într-un model de comparaţie pentru alţii.

Astăzi, aproape că nu există ţară – din India, pînă în China, Japonia, România şi Rusia – care să nu aibă un Alain Delon al ei.

Că americanii nu au auzit de el (nici un film de-al lui nu a rupt gura tîrgului în State) şi se isterizează la alde Robert Pattison spune multe nu despre faima lui, ci despre ignoranţa şi gusturile lor. Căci americanii nu au auzit nici de Saul Bellow şi îl citesc cu nesaţ pe Dan Brown, dar asta nu înseamnă mare lucru cînd îi aşezi la aceeaşi masă pe cei doi.

În “Utilitarismul”, John Stuart Mill pretindea că “fiecare fiinţă umană va prefera să fie un Socrate nesatisfăcut decît un porc satisfăcut”, iar sensul la care s-a oprit Mill pentru “porc” a fost acela de fiinţă ce caută numai îndestularea fizică şi confortul material. Cine e atent, însă, la semenii noştri, poate uşor constata că mulţi dintre ei se găsesc în situaţia ca, la 50 de ani, vîrsta la care se spune că un om capătă înfăţişarea pe care o merită, să fie doar nişte porci nesatisfăcuţi.

Alain Delon, la 50 de ani, nu era nici Socrate şi nici porc, ci devenise, pur şi simplu, Alain Delon, propriul brand. Nu fiindcă personalizase cojocul din piele, “alaindelonizîndu-l” (prin filmul Once a thief (1965), nu fiindcă parfumuri, ochelari şi alte accesorii îi purtau numele sau pentru că, în 1984, cîştigase un binemeritat Cesar pentru rolul din Notre Histoire, ci mai ales fiindcă, în decurs de numai două decenii, ajunsese unul dintre principalii exponenţi ai cinematografiei europene cînd aceasta rivaliza aproape de la egal la egal cu Hollywood-ul.

Da, e dificil să arăţi ca Delon, la 50 de ani – vă recomand Parole de flic (1985) sau Ne réveillez pas un flic qui dort (1987), spre a vă convinge – sau la oricare altă vîrstă, dar văzîndu-i pe cei din jur nu pot să nu observ că frustrările şi nemulţumirile lor provin nu din faptul că nu strălucesc asemenea aştrilor, nici pentru că sunt “porci”, ci fiindcă se simt nesatisfăcuţi.

Asta l-a deosebit pe Delon de restul o lungă perioadă.

Astăzi, la 80 de ani, Alain Delon oferă o imagine uşor dezamăgitoare, pe alocuri neîngrijită. Începînd cu anii ’90, destinul său s-a apropiat tot mai mult de al Franţei de după al Doilea Război Mondial: în căutarea măreţiei apuse, pare că nu îşi mai găseşte locul pe scena internaţională. Face gesturi grandilocvente, dar nimeresc registrul penibilului sau al iritării. Prestigiul său actual se hrăneşte din ceea ce a fost cîndva. E invitat să prezideze concursuri de frumuseţe, să culeagă premii pentru întreaga carieră şi să participe la inaugurări de magazine, muzee şi case de modă, aşa cum Kissinger e invitat la dineurile de gală oferite de Casa Albă unor şefi de state, pe post de muţunache. 

E tras pe linie moartă.

În acelaşi timp, vechii-i prieteni (Jean-Claude Brialy, Annie Girardot etc.) mor unul cîte unul. E deprimat. Se gîndeşte la sinucidere.

În anii ’70, rolul de patriarh al cinematografului francez îi revenea lui Gabin. Acum a venit rîndul său (un statut pe care îl împarte cu Belmondo, nu l-aş include şi pe Depardieu aici.) 

Însă Gabin era iubit de francezi. Pe Delon îl găsesc arogant şi nesuferit – deşi pe Belmondo îl simpatizează. Delon vorbeşte la persoana a treia despre el, aprobă multe din politicile lui Le Pen, se declară împotriva mariajului între persoane de acelaşi sex şi e în favoarea reintroducerii pedepsei capitale (deşi unul din marile sale succese de box-office,

(1972), în care personajul său e trimis la ghilotină, se voia a fi tocmai o pledoarie împotriva pedepsei cu moartea). 

Una peste alta, generaţia tînără ştie tot mai puţin cine a fost şi în ce filme a jucat. Nu i se mai propun roluri pentru marele ecran. În ultimii ani, abstracţie făcînd de rolul lui Cezar din

(rolurile de comedie, puţine, ce-i drept, precum cel din

(1966),

(1970) sau

(1997), nu l-au prins; singura excepţie notabilă e, după mine,

), s-a orientat către teatru şi televiziune. A spus chiar că renunţă să mai filmeze. Dar a admis: dacă te cheamă Besson sau Spielberg, nu te gîndeşti de două ori. 

Cum Besson se preface în continuare a nu şti de ofertă, de milogit, a zis că nu se va milogi. Dacă vreun mare regizor are nevoie de el, ştie unde îl poate găsi, a declarat. 

Se pare, totuşi, că nimeni nu mai are nevoie de el.

Ce altceva mai poate fi spus?

Cînd timp de un sfert de secol aştepţi un rol care nu mai soseşte, cînd, încet-încet, realizezi că nu mai eşti ceea ce obişnuiai să fii, dar te comporţi ca şi cum încă ai mai fi, cînd brutalitatea nemiloasă a realităţii îţi arată un loc în prezent pe care nu eşti dispus să îl accepţi, toate acestea, laolaltă cu apropierea morţii şi incapacitatea de a reînvia o epocă apusă – gurile rele spun că doar cînd prezida Miss France mai ajungea să sărute umerii femeilor –, trebuie să fie dureros.

În 1992, interpretîndu-l pe celebrul seducător italian Casanova în

– un film primit rece de critică, deşi a făcut parte din deschiderea oficială a festivalului de la Cannes –, a redat întocmai neputinţa şi disperarea cuceritorului

aflat la vîrsta senectuţii, de a mai cuceri persoanele care, odinioară, erau uşor fermecate de prezenţa sa. 

Un rol premonitoriu, poate. Un rol, din păcate, mult mai bine interpretat pe peliculă decît în viaţa reală. 

În urmă cu douăzeci de ani, la conferinţa de presă din cadrul festivalului de la Berlin, unde i s-a decernat Ursul de Aur pentru întreaga carieră, a declarat că unul din rolurile pe care şi-a dorit mereu să le interpreteze a fost acela al lui Napoleon, dar nu din postura de învingător la Austerlitz, ci de înfrînt la Waterloo.

Nu s-a întîmplat. Alain Delon nu l-a întrupat pe Napoleon. Deşi poate nici n-a fost nevoie. Sfîrşitul lui Napoleon e legat de aceşti ultimi ani ai lui Delon printr-un fir roşu. Amîndoi au întruchipat Franţa în perioada de glorie şi amîndoi au fost părăsiţi de ea spre final. Să-l ţii exilat pe Delon departe de platourile de filmare şi să fii surprins de atitudinea-i distantă şi morocănoasă sau de puseurile de condescendenţă arată cît de puţin înţeleg francezii de ce are cu adevărat nevoie spre a redeveni persoana pe care o aveau la suflet cîndva.

Evident, odată cu clipa cea fatală, la fel cum s-a întîmplat cu Napoleon, vor începe prin a-i deplînge absenţa. Şi vor avea de ce, căci, pe termen lung, pierderea va fi mai ales a Franţei, care, oricîţi actori excelenţi are şi va mai avea, va aştepta mult şi bine pînă cînd un alt Delon va apărea în prim-plan. 

Numai că, momentan, Delon nu a părăsit scena. Încă trăieşte. La 80 de ani, mai are un cuvînt de spus. Unul greu.

Iar renaşterea cinematografiei europene, aşa „aservită“ Hollywood-ului cum e, dacă va avea loc, ar putea începe, simbolic, cu cel care, la un moment dat, s-a aflat în avangarda ei.

Un actor de talia lui merită o ieşire din scenă de anvergură.

Adică o reintrare pe marile ecrane à la Alain Delon.  

Dear Darlin’ Namour,