Concitadin cu Conchita
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de Conchita Wurst, acea domnişoară filiformă, cîştigătoare a Eurovisionului, cu o barbă ce merita introdusă într-o reclamă la Gillette. Ei bine, Conchita este un tip sau o tipă care, pe urmele Danei International, altă cîștigătoare a Eurovisionului din postura unei femei prizoniere într-un trup de mascul (sau invers), a reprezentat la un moment dat noua voce a minorităţilor sexuale. Toţi ochii erau pe ea.
După ce a cîştigat Eurovisionul, Conchita a ţinut discursuri despre toleranţă sexuală, despre o lume în care cei din jur să fie mai receptivi la diferenţele între oameni şi despre faptul că nu sîntem toţi la fel şi să ne împăcăm cu asta.
Nu am nimic cu duduiul. Dar nici nu mă topesc după ea. Dacă nu aş vedea-o în această viaţă, nu s-ar regăsi în top primul milion de lucruri pe care să le regret. Iar dacă aş zări-o în supermarket, i-aş da aceeaşi importanţă ca unei cutii cu bulion.
Ce nu pricep e de ce prezenţa Conchitei pe strasse, într-o superbă rochie de seară, ar trebui, în numele civilizaţiei, să fie un semn de normalitate şi firesc, în vreme ce, dacă X ar face plajă în faţa clădirii Parlamentului, gestul său ar fi anormal şi indecent, întrucît ar ultragia bunele moravuri. Să explic mai bine: acum ceva vreme, într-un articol din Daily Mail, a fost înfăţişat cazul unui bărbat care, în centrul Londrei, s-a tolănit în slip, pe un şezlong, cu gînd să se bronzeze. Imediat, au sosit poliţiştii şi l-au înhăţat.
Un alt exemplu la care mă opresc e acela al mitului femeii cu barbă. Ei bine, nu mai e deloc un mit. O femeie de douăzeci şi ceva de ani – cazul l-am găsit în Huffington Post – şi-a ras, de la 14 ani, pomeţii, iar acum are o barbă ce ar face un hipster să plesnească de invidie. Fără barbă, tipa e sexy ca un tractor. Cu barbă, însă, dacă i-ai pune şi o drujbă-n mînă, s-ar plia cu brio pe tagma lumbersexualilor cu atractivitate 25-27,3%.
Pe de o parte avem, aşadar, o persoană bărboasă care umblă în rochii de seară cu paiete, mulate pe wurst, de cealaltă parte, avem o persoană fără wurst care e în extaz cînd face concurenţă bărbilor bisericeşti. Bineînțeles, lumea trebuie să ia act de aceste persoane şi să le accepte în limita firescului.
Iar dacă îndrăzneşti să strîmbi din nas, eventual să ridici glăsciorul pentru a spune că, fiziologic, ai simți un disconfort în prezența lor, pac, talibanii toleranței te vor pune la zidul homofobiei, în vreme ce niște oameni îţi vor explica savant că ești întruchiparea intoleranței, ai o gîndire rebegită, încarnezi obscurantismul, te împotrivești evoluției luminoase a omenirii etc.
Dar eu nu aș comenta și nici nu m-aș apuca s-o muștruluiesc pe conița Conchita de-aș întîlni-o – la o adică, și scoțienii poartă kilturi și lumea îi găsește simpatici –, mi-aș vedea liniștit de treabă, însă – cum tot v-am prins în acest entre-nous spirit, cum zice Salinger într-o povestioară – mărturisesc că, deși o fi firesc să umble Conchita cum are ea chef, eu nu m-aș simți firesc în prezența ei. Uite-așa, pur și simplu. Aș mima firescul. Da, dar nimic mai mult.
Totuși, a trăi într-o societate înseamnă nu numai ce îmi place mie, ci şi ce este benefic pentru ea, luată în ansamblu. Felul în care se împacă diferitele forme de bine ale feluritelor individualităţi cu binele abstract al societăţii e o provocare căreia nimeni nu i-a dat de cap cu succes pînă acum.
Normalitatea, în mare, e o convenție socială, iar multiplele definiții ce stau la baza criteriilor de evaluare a comportamentului normal (și a corolarului, cel anormal) fac aproape imposibilă găsirea unei perspective universale care să genereze o incluziune pozitivă a tuturor bîzdîcurilor comportamentale ce macină identitatea, fetişurile şi exhibiţionismele omenirii. Orice criteriu ai suprapune peste Normalitate ar restrînge drepturile unei minorități oarecare, transformîndu-se într-un pat al lui Procust. În cartea lui Ann Birch și Sheila Hayward, „Diferențe interindividuale”, unde sînt analizate definițiile (a)normalității și factorii contributivi ai esenței fiecăreia, după ce sînt puse pe tapet plusurile și minusurile fiecărei definiții, se concluzionează că „Nici una nu este suficientă” și că „Trebuie recunoscut că în orice individ există un potențial de Anormalitate și mulți oameni manifestă comportamente anormale în unele momente ale vieții lor.”
Normali sau nu, fiecare se simte într-un anume fel din punct de vedere sexual. Eu mă simt bărbat și rămîn bărbat, drăgălaşul bărbos Conchita se simte femeie, dar rămîne bărbat, femeia cu barbă se simte lumbersexual, dar rămîne femeie, tăticul neamului Kardashian se simte femeie și, ce să vezi, devine mămica neamului Kardashian, frații Wachowski se simt femei și, pîn-au terminat cu Matrix, au și devenit surorile Wachowski, iar transsexualul Naomi, ei bine, aici habar nu am cum se simte sau ce e el/ea, cu adevărat.
Bun, societatea trebuie să manifeste toleranță față de asemenea persoane. Ei sînt oameni ca noi. De acord.
Dar un bărbat care, într-o staţie de autobuz, îşi dă pantalonii jos în faţa unei femei e săltat pe loc de poliție. Însă poate ăsta e felul lui de a-şi exprima afecţiunea şi tandreţea pentru sexul frumos. Cum, ce spuneţi? Că nu are voie să procedeze astfel fiindcă violentează pudoarea femeii? Păi, la fel ar putea protesta şi cei deranjaţi de Conchita: prezenţa duduiului le violentează simţurile. Sau, dacă nu pe-ale lor, pe-ale copiilor.
Veți spune că tipul de-și dă jos pantalonii în fața unei femei, în mijlocul străzii, nu e sănătos la cap. Dar Jean Jacques Rousseau – cei ce i-au citit autobiografia cunosc – obişnuia să stea ascuns într-un tufiş şi, cînd slujnicele erau trimise să ia apă de la fîntînă, sărea de-acolo, îşi dădea jos nădragii şi, după ce-şi fîlfîia încîntat cucul în faţa lor, o lua la fugă. (Dau acest exemplu întrucît se invocă drepturile LGBT în legătură cu genialitatea multora dintre ei. Bun, şi Rousseau a fost un geniu, asta înseamnă că exhibiţionismul de mai sus trebuie să-l privim altfel?)
Pînă la urmă, normalitatea e legată de toleranță, în ultimă instanţă. Dar nu e mereu chiar așa, pentru că, după cum bine știm, unele minorităţi sexuale sînt OK, altele, nu, iar unele comportamente au devenit acceptabile, în vreme ce altele sînt în continuare ofensatoare şi de domeniul psihiatriei. Și aici e nodul gordian: de ce societatea e liberă să își manifeste oprobiul sau amuzamentul față de dorinţa lui X de-a se căsători cu un motan, dar nu și față de dorinţa lui Y de a-şi schimba sexul? De ce Conchita, cu barbă şi rochie mulată, e OK, dar să te plimbi în slip prin Piaţa Romană nu e?
Sînt doar întrebări. Dar am și altele. Pînă acum o sută de ani, spre exemplu, Codul penal german socotea că orice om păstra o contingenţă cît de mică cu inversiunea sexuală era socotit criminal şi condamnat la ani buni de muncă silnică. Între timp, se ştie, moravurile s-au relaxat şi ceea ce înainte părea de neconceput a devenit parte a vieţii noastre cotidiene.
Păstrînd tendinţa ascendentă a emancipării, vă propun să facem un salt în viitor şi să ne imaginăm două persoane care vor aduce contribuţii esenţiale la dezvoltarea ştiinţei şi artei: să presupunem că una descoperă teleportarea, alta compune o creaţie literară de valoare. Cum ar fi dacă prima persoană, o femeie, se va îndrăgosti de un ponei, iar a doua, un bărbat, va face un coupe de foudre pentru o păpuşă Barbie şi studiile de atunci vor stabili că aşa-zisele deviaţii sexuale sînt de domeniul trecutului şi că va fi în regulă să te drăgălăşeşti cu poneiul în mall, respectiv, să te plimbi tandru cu păpuşa în grădinile de la Luvru sau în Central Park? Cum ar fi dacă o persoană – care acum îşi poate dona după moarte organele ştiinţei sau pentru transplant – ar dori ca, după ce va muri, trupul ei să fie utilizat pentru relaţii sexuale cu X (care tînjeşte nespus după aşa ceva), iar legea ar considera dorinţa firească şi ar aproba-o?
Acum rîdem, pentru că asemenea ipoteze ni se par inacceptabile, dar, precum am spus, la fel stăteau lucrurile şi acum o sută de ani în privinţa homosexualităţii. Or, an de an, mintea umană îşi schimbă direcţia, pivotează între concepte ireconciliabile şi ajunge la noi orizonturi de înţelegere. An de an, se pun noi întrebări şi se înregistrează noi mutaţii de gîndire în raport cu evenimentele istorice, cu descoperirile ştiinţifice sau cu categoriile estetice și comportamentale aflate la modă sau conservatoare. Ceea ce e o dogmă azi, mîine devine, pentru cei ce persistă în ea, o simplă dovadă de închistare mentală.
Ne place sau nu, marea masă va rămîne mereu tributară unei viziuni tradiţionaliste asupra societăţii, pe care o va dori cît mai puţin schimbată. Alții se vor pune de-a curmezișul conformismului de orice fel, mai puțin din convingere, ci fiindcă e cool să împărtăşeşti opinii avangardiste şi/sau controversate. Iar alții vor fi progresiști în privința familiei tradiționale și complet împotriva vaccinării copiilor, sau vor fi pro-avort și, totodată, și pro-legalizarea halucinogenelor. Ideea mea (departe de a fi originală) e că toleranța individuală e maximul de schimbare pe care ar fi dispus să îl vadă la societate și membrii ei.
Prin urmare, cum se vor reconcilia, pe termen lung, viziunile progresiste și fragmentare ale unora cu normele moştenite ale celor mulți? Cît de incluzivă, raportată la cutumele majorităţii, va fi, pînă la urmă, în numele toleranţei, normalitatea? Cît de departe va trebui să îşi extindă graniţele acest cuvînt?
Ce va presupune, în viitor, dezvoltarea unei societăţi sănătoase? Cine va găsi instrumentele conceptuale cu ajutorul cărora să deceleze, dincolo de pluralitatea de opinii contradictorii, traseul susceptibil a oferi unitate unei societăţi fragmentate?
Foto: flickr
