Redefinirea societăţii

Îmi displace Facebook-ul dintr-o varietate de motive. Dar cel mai important motiv este acela al oamenilor care îl accesează. Nu toţi sînt indigeşti. Sînt unii pentru care a fi stupid şi a arăta asta pe reţelele de socializare îmbracă o oarecare formă naivă de manifestare. Ei distribuie inocent tot felul de dulcegării şi imbecilităţi crezînd cu sinceritate că ajută la ceva. Sînt ca un roi de fiinţe amorfe, bulucite în jurul oricăror postări inepte şi care benchetuiesc de bucurie la fiecare vorbă de duh ce le străpunge scoarţa cerebrală. 

Cînd postează un citat din Teo sau Poptamaş, mai că simţi tu însuţi presiunea forţelor tectonice din adîncurile căpşorului lor la citirea adevărurilor revelate în banalitatea aia, cînd li se cere să dea

dacă-şi iubesc mămuca, eşti convins că, în felul acesta, ei cred în mod onest că îşi dezvăluie dragostea pentru cea care le-a dat viaţă. Par nişte căţelandri ce n-au făcut bine ochi şi se ţin de tot felul de boacăne. Nu poţi purta pică unui animăluţ cu creierul cît o nucă fiindcă îşi face nevoile pe covorul din sufragerie. E doar un animăluţ, ce naiba!

De-aia, pentru astă categorie de nătîntoci simt o oarecare duioşie, căci mizeriile pe care, involuntar, le deversează pe

-ul meu izvorăsc dintr-o bună intenţie autentică. 

Ei aşa simt, aşa fac. Nu urmăresc să iasă în evidenţă, sînt doar ei înşişi. Dacă stai de vorbă cinci minute cu ei, simţi că îi cunoşti de la prima reîncarnare. Însă orice altceva ar vorbi peste alea cinci minute devine redundant, strident, supărător. Pentru că nu au o gîndire proprie şi, din fericire pentru ei, socot că nici nu le trebuie. Se simt bine fiind astfel, iar tu îi tolerezi pentru că nu fac caz de asta.

Însă mulţi alţii îşi iau foarte în serios prostia şi o înfăţişează drept cea mai evoluată formă de inteligenţă. Ceea ce devine, de la un moment încolo, agasant. Pentru aceştia, nimic din ceea ce fac şi li se întîmplă nu este lipsit de importanţă. Totul are legătură cu persoana lor şi, întrucît îi are pe ei în prim-plan, cu siguranţă trebuie să îi intereseze şi pe cei din lista de prieteni. 

Drept urmare, reţelele de socializare sînt valorificate ca o declaraţie făţişă a personalităţii pe care doresc să o conştientizezi şi în care orice postare vine la pachet cu un ghid introductiv în plămada unui ego exacerbat ce suferă (nemeritat, desigur) de o acută nebăgare în seamă. Sau de o insuficientă băgare în seamă. 

Un citat din Freud distribuit pe contul lor nu e, ca la nătîntocii menţionaţi mai sus, doar un citat din Freud, ci o chestie adîncă pe care ţin să o aducă la cunoştinţa publicului şi care, în subsidiar, vorbeşte despre preocupările intelectuale ale celui care a postat respectivul citat. 

Cînd share-uiesc un link cu trimitere la o cauză socială sau întrebări stupide din categoria „Tu ştiai că un copil care citeşte e un adult care gîndeşte?“, ei vor să-ţi dezvăluie, în afara faptului că nu prea au citit cînd erau copii, natura ascunsă a unei firi sensibile ce îşi exprimă dezacordul cu nedreptăţile şi indiferenţa lumii sau preocuparea pentru viitorul societăţii în care trăim. 

Cînd descoperă pe net că în orice înghiţitură de Nutella se găseşte 55% zahăr (vai, cine s-ar fi gîndit?), indignarea lor şocată pomeneşte, în fapt, despre principiile sănătoase după care îşi organizează dieta. Şi la fel se petrec lucrurile cu hrana spirituală furnizată de maeştrii genului: Dale Carnegie, Buddha, Khalil Gibran, Coelho, Osho etc. 

Pentru ei, o fotografie cu clătite, hăpăite dimineaţa cu X, Y şi Z, alături de care se simt minunat, nu e doar o natură moartă insipidă, care nu interesează pe nimeni, ci o trimitere la micile bucurii ale vieţii, pe care le gustă fericiţi alături de prieteni. Prezenţa, confirmată tot prin poze, la o piesă de teatru sau la spectacolul lui André Rieu autentifică pasiunea lor pentru cultura de calitate, la fel cum participarea la o conferinţă unde plătesc ca să facă parte dintr-un auditoriu select – fapt certificat prin alte fotografii sugestive – marchează seriozitatea cu care îşi petrec ei timpul liber şi determinarea cu care privesc alegerile în viaţă.

Şi cam la fel de preţios le e CV-ul. V-a mînat vreodată curiozitatea – deşi aveţi nevoie şi de o doză bună de răbdare – să accesaţi LinkedInu’ acestora? Cum să zic, e imaginea în oglindă, din punct de vedere profesional, a contului de Facebook. Nu iartă nimic spre a te convinge de excepţionalitatea lor. CV-ul e o colecţie aşa stufoasă de conferinţe,

-uri,

-uri, sesiuni ştiinţifice şi responsabilităţi speciale revenite prin prisma job-urilor ce s-au perindat în viaţa lor că, pentru a răsfoi etapele specializării lor multiple, ai avea nevoie de mai mult timp decît pentru a citi

al lui Thomas Mann. În CV-ul lor găseşti tot ce poate fi mai irelevant, numai că fiecare non-activitate e voalată printr-o denumire pompoasă ce lasă să se înţeleagă că parcurgerea ei a constituit un fel de „milestone“ în dezvoltarea profesională. 

Răsfoind panegiricul din CV, descoperi – pe lîngă detaliile arhicunoscute că sînt serioşi, dinamici, profesionişti (nu vei găsi o excepţie de la această triadă!!!) şi că au o puzderie de atestate în domeniile cele mai diverse – mai ales că li se face o cumplită nedreptate: nu pricepi cum se pot împăca talentele lor variate cu faptul că, la urma urmei, sînt doar nişte funcţionari într-o corporaţie (fireşte, în spatele fiecărei titulaturi de funcţionar se află un acronim englezesc ce te duce cu gîndul la performanţe & viziuni manageriale marca Steve Jobs, la fel cum poziţia de „assistant manager“ pare întotdeauna altceva decît un post de secretară ce prepară cafeaua, îndosariază hîrtii şi răspunde la telefon).

Astfel de

– socot că termenul introdus de Jung pentru a desemna masca pe care individul o prezintă în lume cu scopul atît de a face o impresie asupra altora, cît şi pentru a ascunde adevărata sa natură li se potriveşte de minune – alcătuiesc sau aspiră să (re)definească societatea

a zilelor noastre. 

Aceşti indivizi, preponderent din aşa-numita clasă de mijloc, sînt conectaţi mai degrabă la tehnologie decît la realitatea per se, se raportează la existenţă prin sloganuri luate de pe Internet, îşi petrec timpul citind mai mult articole decît cărţi, au păreri bine conturate despre aproape orice lucrare din care au răsfoit cîteva pagini, înlocuiesc procesul de reflecţie şi cunoaştere individuală prin participarea la cursuri ce le atestă calităţile de care au nevoie prin insuflarea unor comportamente „de succes“, se simt mult mai împăcaţi încercînd să pară decît să fie şi, nelipsindu-le tupeul şi mizînd pe incultura şi ignoranţa şi mai crasă a celor din jur, au convingerea deplină că merită să fie „în top“. 

Iar mulţi chiar vor fi. După cum mulţi sînt deja. 

Ei se dezic dispreţuitor de galopul turmei şi de emoţiile de masă ale celor care trăiesc în fortăreţele sărăciei şi spiritualităţii proprii celor sărmani numai pentru a forma o turmă separată, mai elitistă, în care spleen-ul mărturisit prin luări de poziţie dezabuzate pe teme la modă se împleteşte cu standardele unei vieţi ce aspiră către un „dolce far niente“, golită de substanţă şi tributară unei manipulări la fel de nemiloase, ce obligă membrii acestei „congregaţii

“ să fie mai degrabă în pas cu preceptele în continuă schimbare promovate insidios prin reţelele de socializare decît în acord cu necesităţile sinelui, ale unui sine tot mai ferfeniţit şi înstrăinat de încercările repetate de a se plia peste o lume pe care o înţelege cu atît mai puţin cu cît încearcă să-i semene mai mult.  

Dear Darlin’ Namor,