De ce femeia română este dezavantajată în raport cu bărbatul

Printre binefacerile pentru care Platon nu prididea să aducă laude zeilor, prima era aceea că l-au creat liber şi nu sclav, a doua, că este bărbat şi nu femeie. Sfîntul Toma d’Aquino numea femeia un „bărbat ratat”. Femeia, „a doua greșeală a lui Dumnezeu”, spunea și Nietzsche. Hegel avea grijă să menționeze că diferența dintre bărbat și femeie e aceea „dintre animal și plantă”, celei din urmă revenindu-i decorativul rol de plantă, întrucît avea o existență „placidă”.

E uriașă lista de personalități care s-au pronunțat despre femei în termenii de mai sus, iar Biblia, Talmudul, Coranul și alte scrieri religioase abundă și ele în afirmații defăimătoare la adresa femeii. Diviziunea sexelor este un dat biologic. De asemenea, e un fapt că vreme îndelungată drepturile femeilor au constat în privilegiile pe care casta „conducătoare” – a bărbaților – a binevoit a le conferi acestora. Iar ele, de voie, dar mai ales de nevoie, au acceptat această alianță cu protectorii lor, rar dispunînd de libertatea de a renunța la supușenia pe care o datora bărbatului, rar avînd la dispoziție mijloacele concrete de a se afirma prin ele însele și, cel mai adesea, datorîndu-și poziția, influența și rolul în societate grație bărbatului.

Expresia „În spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie puternică” e încă o mostră, emisă sub forma unui compliment scremut, de a arăta că femeia a trăit în umbra acestuia, chiar și atunci cînd talentele și inteligența ei erau deasupra celui pe care, cu infinit tact, îl ghida către o carieră împlinită.

Neîndoielnic, dorința firească de emancipare a femeii a făcut pași uriași în ultimele decenii, cu toate astea, au rămas multe probleme și situații delicate cu care femeile trebuie să se confrunte în continuare.

Înainte de toate, vreau să subliniez că rîndurile următoare sînt rezultatul unor observații personale, cu caracter general. Ca urmare, așa cum se întîmplă întotdeauna în cazul generalizărilor, vor exista femei cu un comportament, gîndire și stil de viață ce se vor sustrage concluziilor mele, la fel cum vor exista bărbați care se vor plia peste trăsăturile, idiosincraziile și mentalitatea femeilor, însă aceste procente, din punctul meu de vedere, sînt mici. La fel, unele afirmații sînt simplificări ale unor idei care, în mod firesc, necesită nuanțare și aprofundare, dar, fiind vorba de un articol, am ales să fiu succint.

Cînd analizăm de ce femeia e dezavantajată în raport cu bărbatul, nu o putem face fără a menționa două elemente ce țin de constituția acesteia: în primul rînd, ea e de regulă capabilă de mai puțină forță fizică decît bărbatul, în al doilea rînd, ea e cea care aduce pe lume copiii.

De aici decurg cîteva consecințe esențiale: în primul rînd, femeile rareori se pot angaja într-o altercație fizică cu un bărbat. (Un bărbat snopit în bătaie de o femeie e, de obicei, o anomalie și stîrnește hohote de rîs atît în rîndul bărbaților, cît și al femeilor.) Alternativa diplomatică a argumentării printr-un limbaj ponderat și persuasiv e singurul aliat puternic în rezolvarea diferendelor cu un bărbat recalcitrant, dar acest mijloc e complet ineficient cînd respectivul e un simplu gibon cu față umană. Faptul că femeile nu pot opune o rezistență fizică egală bărbatului constituie sursa primordială a abuzurilor și violurilor ale căror victime sînt, cît și a machismului – rafinat, oligofren, nu importă – care se manifestă în rîndul multor bărbați. O palmă dată unei femei e cea mai josnică formă de afirmare a dominației unui bărbat. Iar violul rămîne cea mai inumană formă de impunere a dorinței masculine asupra unei femei. Cine vine cu scuza că era beat și nu știa ce face ar trebui să i se dubleze perioada de pîrnaie pe loc.

Exemplu:

Violatorul (amărît): Știți, eram beat.

Judecătorul (bonom): În situația asta, în loc de patru, faci opt ani…

Violatorul (tînguitor): Credeți-mă, eram inconștient, băusem zece beri, o sticlă de vodcă, două de whisky, un Prigat de portocale care îmi cauzase la stomac…

Judecătorul: Opt ori doi… 16 ani de zdup…

Violatorul (se gîndește mai bine): De fapt, nu băusem nimic.

Judecătorul: OK, deci rămînem la 16 ani de pîrnăiță. Alte comentarii legate de beutură? (Violatorul dă din cap vehement că nu. Judecătorul bate de trei ori cu ciocănelul în masă.) Bun, 16 ani, adjudecat. Marș de aici!

Cum timpul este prețios, judecătorul nu ar trebui să piardă mai mult de cincisprezece minute cu un violator. Imediat ce s-a rostit cuvîntul magic „băutură”, se dă sentința. Dublă. Dacă victima, după spusele avocatului violatorului, „se îmbrăcase ca și cum ar fi căutat-o cu lumînarea”, se dublează din nou sentința. Pe loc. În maxim o oră, dosarul e clasat și marțafoiul trimis lîngă noul coleg de celulă, Nilă, care, întotdeauna bucuros de oaspeți, va petrece pînă nu va mai ști ce face cu cei doi metri și cele 150 de kile ale sale.

În aceeași diferență de forță fizică – care, prin extrapolare, a devenit un loc comun și pentru forța intelectuală – își află sorgintea incapacitatea anumitor bărbați de a tolera femei în poziții de conducere. Cum secole la rînd, societatea (masculină) a hotărît unilateral destinul femeii și nu i-a permis acesteia să îndeplinească decît funcţii de plăcere, cu caracter eminamente estetic sau de utilitate în cadrul gospodăriei (adică preponderent roluri de bucătărese, matroane, spălătorese, servitoare, croitorese, hangițe, curtezane și prostituate), a ajuns convinsă că femeia, practic, nu se pricepe la nimic altceva. Resturi ale acestei gîndiri expirate băltesc și azi în mintea multora, care asociază infiltrarea meritocrației femeii în zona instituțională și organizațională cu o uzurpare a dreptului inalienabil al bărbatului de a deține cele mai importante funcții în societate. Posibilitatea ca o femeie să dea ordine unui bărbat e o chestiune tabu pentru mulți români verzi, care nu vor ezita să-și exprime dezacordul (voalat, cînd e ea de față, pe șleau, în compania altor bărbați) pentru simplul motiv că e femeie. O femeie aflată în vîrful ierarhiei unei instituții/companii e nu neapărat incompetentă, dar în mod cert mai puțin capabilă decît un bărbat. (Printre altele, am auzit la cîțiva indivizi exprimată ideea că o femeie aflată în „perioada aia din lună” se comportă isteric, iar deciziile pe care le ia pot afecta negativ politica companiei, întrucît nu se poate concentra asupra responsabilităților ca în restul zilelor. Ar fi amuzant ca aceștia, înaintea unei operații, să ia deoparte chirurgul (o femeie) și să îl întrebe: „Doamna doctor, vă implor, spuneți-mi, nu-i așa că nu sînteți în perioada aia din lună? Nu de alta, dar nu vreau să pățesc ce a pățit pacientul lui Ciomu.”)

Al doilea mare dezavantaj rezidă, paradoxal, în atributul de mamă al femeii. Societatea identifică și astăzi menirea femeii cu cea de mamă, din care pricină femeia care nu cunoaște această împlinire resimte, în genere, lipsa unui copil al ei cu o durere și o frustrare mai intensă decît un bărbat. Ziua Femeii e un bonus, o recompensă venită din partea lumii bărbaților pentru cea căreia artiștii au imortalizat-o în numeroase ipostaze de mater dolorosa.

Cînd o familie se destramă, copiii rămîn în special cu mama, fiindcă legătura dintre copii și mamă e mai strînsă decît cea dintre copii și tată. (A nu se înțelege că unul iubește mai puțin copilul decît altul.)

Cu toate astea, sau tocmai din acest motiv, mamele singure par a fi oropsite și stigmatizate de către societate, spre deosebire de tații singuri, care beneficiază de atuurile unui superstar în ochii acesteia. Mamele care-și cresc singure copiii își găsesc mai greu un nou partener decît bărbații într-o situație similară. Nu cunosc ce spun studiile, dar, din cele remarcate, concluzia mea e că majoritatea mamelor ajung să se despartă de tatăl copilului/copiilor nu pentru că ele ar fi greșit sau ar fi călcat strîmb, ci din pricina acestuia. Cele mai multe femei se văd obligate să se despartă, decizie pe care o iau fără plăcere și pe care o evită pînă în ultima clipă. Iar ceea ce pare a fi cel mai greu abia după aceea începe. Căci a o lua de la capăt cu unul sau mai mulți copii, de una singură, la 35 de ani, să spunem, e mai anevoios decît s-ar putea crede, deși nu ai de ales. E complicat să găsești pe cineva cu care să te înțelegi și cînd te ai doar pe tine în custodie, dar cînd, suplimentar, ai responsabilitatea minim a unui copil, plus un job (mizerabil, eventual) unde stai peste program, plus tracasările zilnice, eventual o rată la bancă, dificultățile sporesc substanțial. Să îți refaci echilibrul sufletesc, să îți găsești dragostea, să pornești către zorii unei vieți noi și armonioase par cîteodată deziderate de domeniul fantasticului pentru mamele singure. Colac peste pupăză,  o femeie care își crește singură copilul e o povară cu care rareori bărbații vor să se lege la cap, spre deosebire de bărbatul care își crește singur copilul, care, vai, topește inima tuturor femeilor!

E rizibil contrastul dintre fascinația cu care mentalul colectiv îmbrățișează statutul taților singuri, ale căror sacrificii sînt celebrate pînă la limitele ridicolului, și reticența cu care se delimitează de eforturile mamelor singure, văzute ca de la sine înțelese, și cărora, dincolo de aplauzele formale, le echivalează soarta unei femei ciumate.

Aici ajung la un subiect delicat, legătura femeilor cu sexul. Se cunoaște bine, o femeie care se culcă cu zece bărbați e curvă, bărbatul care se culcă cu zece femei e bărbat adevărat. Se cunoaște și de ce (circulă în online o vorbă atribuită unui înțelept oriental, care dă o explicație succintă chestiunii): „O cheie care deschide zece lacăte e o cheie specială; un lacăt care se deschide cu zece chei e un lacăt prost.” Femeia, dacă n-ați prins șpilul, trebuie să facă sex doar cu partenerul. Evident, și bărbatul la fel. Dar dacă, totuși, el face sex și cu alte femei, na, e bărbat! Nu e deloc bine, dar asta-i e firea.  (Important e să fie discret și să pună familia pe primul plan.) Femeia, din păcate/fericire, e altfel construită, are un libido diferit, prin urmare, dacă e neglijată de bărbatul care își face de cap cu altele și răspunde cu aceeași monedă, e imediat taxată. Ce e remarcabil e că inclusiv surate ale ei nu o văd în postura de victimă a unei relații nefericite și o condamnă. Femeia, moartă-coaptă, trebuie să își păstreze inocența, să fie delicată și grațioasă ca o floare, fidelă precum Penelopa lui Ulise și nu doar atît, înțeleaptă, aptă să discrediteze printr-un comportament demn de faimoasele tragediene acest impediment meschin numit sex căruia bărbatul, din cauza constituției sale superficiale, nu îi poate rezista. Refuzînd a fi imaculată și cuminte, călcînd la rîndu-i în străchini, chiar dacă e o alegere născută din disperare, ea își va pierde aura, devenind cu nimic mai prejos decît bărbatu-i mîrșav. Ce caut să scot în evidență e dubla măsură cu care sînt analizate acțiuni identice, nu să proslăvesc sexul iresponsabil, făcut la întîmplare.

Situația salarizării

Comform statisticilor, femeile sînt plătite mai puţin pentru aceeași muncă decît bărbații. Dar, ținînd cont că în fiecare lună femeile devin isterice cîteva zile și nu se pot concentra la task-uri, e firesc. Personal, mă mir că sînt plătite. Să pleci de la cratiță, dat cu mopul și alăptat copii ca să „urci firma pîn’ la cer” e un moft muieresc, un fason occidental („numai prostii luăm din afară”) greu de digerat de ultraconservatorii țărișoarei. Tipologia „femeii independente și de carieră” e o imagine care naște fie un sarcasm imund, fie dă dureri de cap bărbaților deprinși a relaționa cu femei tăcute și ascultătoare, dependente de situația financiară și poziția socială a sexului așa-zis tare. Tot aceștia vor fi cei care mereu vor atrage atenția că o femeie își datorează un post de manager sau director nu abilităților profesionale, ci atuurilor personale (farmec, nuri, relații etc.). Fără îndoială, există și exemplare din astea, ca peste tot, sînt multe venite, puține chemate, dar asta e valabil pentru ambele sexe. Din constatările mele, bărbații sînt la fel de breji, parte din ei, pentru a-și atinge ambițiile profesionale, uzează de mai multe trucuri femeiești decît femeile, iar multora chiar li s-ar potrivi mai bine mopul și învîrtitul la cratiță decît joburile pe care le ocupă.

În momentul de față, fenomenul ascensiunii femeilor în ramuri rezervate, prin tradiție, bărbaților împrumută mai degrabă un aer de excepționalitate decît de normalitate. Caracterul de noutate, vîlva care se creează la nominalizarea primei femei general, a primei femei pilot, a primei femei care conduce o corporație, a primei femei ministru sau prim-ministru etc. arată că evoluția mentalităților e la început de drum și că e necesar a mai trece timp pînă ce societatea în ansamblu se va acomoda cu faptul că femeile sînt la fel de capabile, creative și hotărîte precum bărbații.

România e în continuare o societate patriarhală, care cultivă modelul femeii docile, cuminți, răbdătoare și tolerante și al familiei în care bărbatul e vioara întîi. Sexismul e, de asemenea, una din fațetele mentalității bărbatului român, iar reacțiile uneori disproporționate ale feminismului românesc sînt rezultatul exasperării la viziunea îngust-demodată cu care mulți români (dar, curios, și românce) privesc condiția femeii.

Totuși, femei remarcabile dobîndesc în spațiul public o tot mai mare vizibilitate și influență, iar munca și rezultatele acestora se impun, încet încet, pînă și capetelor cele mai retrograde. Ceea ce nu înseamnă că toate femeile care penetrează vîrful ierarhiei societății sau care dobîndesc notorietate sînt remarcabile prin ceva pozitiv. Și, e doar o părere, intuiția îmi spune că în rîndul celor care sprijină asemenea nulități în fruntea societății sînt șansele cele mai mari să se ascundă bărbați care, în fapt, sprijină o egalitate de fațadă a femeii cu bărbatul și care sînt promotorii unui tip de femeie ce va perverti în viitor posibilitatea ca aceasta să demonstreze, prin meritocrație și leadership autentic, că femeia are aceeași anvergură cu bărbatul.