Preoții și preotesele inaccesibilelor taine ale iubirii

Există la noi un soi de specialişti online în love & stuff, care simt în permanenţă nevoia să depisteze simptomele, eventual să diagnosticheze şi să ofere remedii celei mai rîvnite boli de pe planetă. Cînd vine vorba de iubire, aceşti specialişti pur şi simplu nu se pot abţine să nu-ţi explice în detaliu despre ce este vorba.

Dar oare de ce vor ei şi ele să discute despre iubire – v-aţi gîndit vreodată?

În primul rînd, pentru că e moca, şi, doi, pentru că noaptea-i lungă. S-ar putea adăuga şi trei – respectiv, cu cît e mai inaccesibilă şi ciufută dragostea în plan real, cu atît mai mare pofta e de a o teoretiza pe net. Mai ales dacă iubirea i-a scos recent din circuit. Astfel, ori de cîte ori matracuca cea capricioasă le refuză grațioasele avansuri, vor simţi nevoia unor reflecţii profunde (de) pe marginea accidentului din care-au ieşit şifonaţi. Majoritatea îşi rumegă introspecţiile în tăcere, la lumina beznei din suflet, dar dacă au blog parcă e păcat să nu le posteze online...

În asemenea situaţii, starea de imponderabilitate cu care asemuiesc poeţii iubirea devine pentru cei/cele în cauză o piatră de cavou, iar recenziile de pe bloguri capătă o notă de un pesimism debordant. Fie că e vorba despre o cugetare la cald, despre o deziluzie în dragoste, despre masculul perfid care a ignorat, după ce și-a făcut voia, sentimentele gingașe ale unei tipe idealiste, sau despre efemeritatea sloganului „te iubesc”, lucrul pe care tu, ca cititor, trebuie să-l bagi la cap e acela că, în privinţa iubirii, ţi-o cam iei pe coajă. Dacă dă peste tine, ai o singură opţiune: ia-o la goană! Nu te lăsa păcălit(ă) că, la început, totul e frumos şi suav! Neah! E doar versiunea demo. Abia ce urmează contează... şi ce urmează e naşpa!

Cam ăsta se doreşte a fi mesajul.

Pe de altă parte, dacă ’mnealor sînt vîrîţi într-o relaţie cu happy-n coadă, înseamnă că e de bine cu iubirea. Ieşi pe plus, so keep lovin’ more & more! La fel ca la ceilalţi, din compoziţiile lor reiese necesitatea unor filozofăreli simandicoase, dar de astă dată ele sînt elaborate într-un stil detaşat, ca şi cum tîmpeniile postate nu le-ar aparține. Per ansamblu, trendul e următorul: iubirea e magie, vis, curcubeu etc., deci, oameni buni, iubiţi, că totul e love, iar love-ul îţi dă aripi, îţi dă şi putere, îţi dă şi pe deasupra, ea vindecă orice rană şi te înnobilează, dar mai mişto decît munca... așadar, om frumos, iubeşte din tot sufletul şi din toată inima şi din toate ventriculele şi de toţi banii, că banii ie zero barat pe lîngă iubire!

Alţi connoisseur-i ai fenomenului sînt cei care, de ceva vreme, nu şi-au mai luat-o pe coajă de la distinsa matracucă, nici nu iubesc momentan, nu-s nici happy, dar nici deprimaţi nu poţi să-i numeşti. Sînt cam cu fundu-n două luntrii la mai toate capitolele. Pe de altă parte, chiar dacă dismulează cu talent, sînt exasperaţi că-n viaţa lor nu intervine nimic interesant şi, cu ochii la pîndă, tînjesc după ceva extraordinar. Ce-şi doresc ei/ele e să vină cutremurul şi să-i lovească iubirea-n plex. Dar, întrucît iubirea e ocupată să dea knock-out-uri altora, stau pe blog şi scriu. Subiectele alese, plicticoase ca fantoma lu’ Barbă Neagră, se scaldă-n stilul grațios din revistele cu sclipici: unde credeţi voi, fetelor, că greşim într-o relaţie? Cînd ştim că iubim pe cineva? Cum ar trebui să arate relaţia perfectă? Pînă unde mergem cu compromisul în dragoste? Gelozia excesivă poate distruge iubirea?…

Acești căutători de true love sînt cei mai neobosiţi autodidacţi în fenomenul iubirii. Nimic nu le stinge dorinţa de a afla şi a învăţa. Oricît de năprasnic şi des i-ar călca trenul iubirii cînd îl aşteaptă ei/ele cuminţi în gara cea mică, îndată ce-şi revin, se duc la blog şi, conştiincioşi/oase, întreabă: oare să mai credem în dragoste dacă trenul deraiază şi ne face harcea-parcea?

Cei călcaţi de tren le răspund: Nuuuuuu!

Iar alții care au prins trenul, nesperat, cînd acesta se pusese deja în mişcare, încît părea că nu îl vor mai prinde: speranța moare ultima! Să credeți neapărat în iubire!

Iar alții care s-au suit la first class într-un TGV şi au ajuns la destinație, treizeci de ani mai tîrziu, într-un marfar sau într-o mocăniță, după ce au schimbat alte zece garnituri second-hand pe traseu: da, ce să spun, iubirea! Mare scofală! Mult supraevaluată! Am doi cîini și trei pisici și, mersi, sînt foarte bine.

Motivul pentru care toți/toate îşi pun atîtea întrebări şi se gîndesc la atîtea scenarii futuriste (din care vor experimenta sub 3,53%) e acela că, dacă iubirea-i va lua prin surprindere, ei/ele să aibă dezbătute toate posibilităţile pentru a fi în măsură să ofere o reacţie spontană şi, îndeosebi, să nu mai repete gafele de data trecută.

Pe de altă parte, ce nu înțeleg cititorii este că majoritatea persoanelor care scriu despre bărbați, femei, relații și bibelouri de porțelan știu tot atît de multe ca cele care nu scriu despre acest subiecte, numai că ele chiar scriu despre aceste subiecte. Lamentările, povestirile şi statement-urile pe care le dezgroapă cu entuziasmul cu care Lara Croft dezgropa morminte sunt la fel de interesante ca replicile din telenovele.

Junk food for your heart.

Ceea ce nu-i musai o problemă dacă ţinem cont că asta-i hrana favorită a naţiei și că mare parte din populația atinsă de unul din nenumăratele stadii de insuportabilă zdrenţăroşenie a sufletului așteaptă, într-o stare de veghe religioasă, soluții și alinare de la asemenea site-uri.

Altfel, dacă ai vrea să înțelegi cu adevărat complexitatea relațiilor bărbat – femeie și a iubirii, te-ai documenta în altă parte. Ai citi, spre exemplu, Tolstoi, Simone de Beauvoir, Byron, Doris Lessing, Hortensia Papadat Bengescu, Henry James etc. Și acolo ai pricepe pe bune de ce solitudinea e ucigătoare, iubirea, un calvar, de ce nopțile-s nedormite, zilele chinuite de griji și durere sau de ce virusul nefericirii se transmite în contact cu o persoană de sex opus.

Dacă, în schimb, vrei să arzi gazul de pomană, să găsești un placebo la plictiseală şi să-ţi îneci amarul în siropoşenii şi bătut cîmpii, aceste peltele îmbibate în metafore adolescentine – truisme despre viață extrase din oracolul de liceu și umor mai palid decît tenul bîntuit de melancolie al autorilor şi autoarelor răzvrătite – sînt tot ce ai nevoie.

Un amic mi-a trimis odată un asemenea text, făcînd pariu pe-o pizza că nu voi trece de jumătatea lui. Nu-mi place cînd cineva îmi pune la îndoială voința, aşa că am acceptat provocarea. Textul avea vreo 5000 de caractere, nu era mare.

Am citit prima frază și, bzzzz, am auzit telefonul sunînd enervant. Mă adîncisem atît de mult în text că nu-nțelegeam ce se petrece.

— Mă, ești OK, ce-ai pățit? mă-ntreabă amicul. Te sun de trei ore să-mi zici cum ți s-a părut textul.

M-am uitat la telefon: trei apeluri pierdute de la el şi unul de la mama.

— Cît e ceasul?

— 11 noaptea.

Dormisem buștean. Și abia trecusem de primul paragraf. Lui i-am zis că la jumătatea textului mi-a sucombat interesul, n-am vrut să par de rîsu’ curcilor.

Dar am dat pizza? Am dat-o, normal.

Foto: Flickr