Laurenţiu COLINTINEANU

Cum rămîne cu categoriile vulnerabile care consumă știrea cu preotul Vasile? Să ne amintim de vox pop-urile făcute prin satele României cu ocazia referendumului privind definirea în Constituție a căsătoriei drept o uniune între un bărbat și o

Cum ar fi ca alegătorii să pună întrebări parlamentarului de circumscripție? Sau primarului din localitate? Sau… oricui într-o funcție publică ce îi poate afecta viața. Ar fi „wow“.

Cel mai bun prieten şi aliat în viziunea tinerilor arabi este… Rusia. Pentru regiune şi pentru întreaga comunitate internaţională acest trend ar trebui să reprezinte o mare problemă.

„Deduceți meditațiile“ – Asta-i bună, cum adică? Deduc fiscal eșecul sistemului de educație care obligă părinții să-și ducă plozii la meditații dacă vor să ia Bac-ul sau să intre la facultate? Cum vine asta? Nu să facem noi mai degrabă școala să funcționeze decît să legiferăm și să fiscalizăm eșecul ei?

Luați orice exemplu de comunicare din anul 2017. Primele întrebări firești ale aproape oricui – după un comunicat de presă sau după o conferință sau după o postare pe Facebook – sînt „ce a vrut să îmi spună?“ și „de ce s-a trezit vorbind?“.

„Opoziţia e un rahat“, spunea chiar vicecancelarul din precedenta Mare Coaliţie, social-democratul Franz Müntefering. Cine vrea să modeleze trebuie să guverneze.

13 noiembrie 2015, în jur de ora 23,40. Eram în bucătărie, cu telefonul în mînă. Stinsesem ceea ce credeam că era ultima țigară a zilei. Cu o mînă voiam să sting lumina, cealaltă ținea indispensabilul jurnalistului: telefonul mobil. N-am apucat să părăsesc bucătăria pînă la ora șase dimineața.

E corect că toți vor în Germania, dar hai să fim puțin sinceri: dintre cele trei milioane de români plecați în străinătate, cîți au emigrat în Slovenia, de pildă?

Pentru început, Percu s-a uitat la nevoile comunităţii. Majoritatea locuitorilor din Dîlga fac focul în sobe cu lemne. Satul nu a fost racordat la reţeaua de gaze, aşa că un depozit de lemne şi comercializarea acestora către oameni a fost prima lui opţiune.

Preşedintele rus Vladimir Putin a acuzat Occidentul de ipocrizie din cauză că acesta nu a recunoscut şi nu recunoaşte legitimitatea referendumului pentru independenţa Crimeii din 16 martie. Degetul de la Kremlin a fost îndreptat către Kosovo, la fel şi o campanie furibundă a presei de stat ruseşti.

De pe gardul clădirii guvernamentale din Priştina, capitala Kosovo, activitatea executivului e supravegheată de sute de perechi de ochi. Portrete ale martirilor din războiul cu Serbia (1998-1999) sînt agăţate de barele de fier.

Nuredin Zeneli se apropie cu paşi şovăielnici de poarta moscheii. Bătrînul, în vîrstă de 75 de ani, vine cu o oră mai devreme la rugăciunea de la ora 17. Zîmbetul său e însă voios, iar disponibilitatea de a vorbi cu jurnalişti străini e surprinzător de mare.

Cinci ani am trăit în Germania şi tot nu ştiu să răspund la această întrebare. Probabil că asta se datorează excelentei arte a disimulării germane atunci cînd vine vorba de corectitudine politică. Ne referim la ţara în care „cetăţeanca“ există în vocabular doar pentru a fi egală cu „cetăţeanul“ la nivel formal...

E clar: Germania dă tonul în Europa. În tot ce a însemnat criza euro, deciziile s-au luat la Berlin. Ce se dictează cui, cîţi bani se dau cărei ţări alunecate în criză şi prin ce mecanism instituţional se virează – toate acestea au fost decise în cancelariile doamnei Angela Merkel.

În acea zi de 15 septembrie 1988, cea mai mare bucurie a mea era să port ghiozdan. Era unul bleumarin cu marginile gri deschis. Imita pielea, evident că nu era „de marcă“. Aveam uniformă tot bleumarin, cu acea cămaşă odioasă şi aspră, în carouri mici, pe două nuanţe de albastru.

Întoarsă de la serviciu, Laura T. începe îngrijirea de seară a mamei, iar apoi se ocupă de-ale casei. Mai bine zis, de-ale celor două case, pentru că mama ei locuieşte într-un apartament, iar ea împreună cu soţul în alt apartament la acelaşi etaj al blocului. Pentru ei e un noroc.

Era februarie 2007. România tocmai sărbătorise revelionul aderării la Uniunea Europeană (UE), iar eu mă bucuram că pot pleca în Germania fără viză, aşa cum fusese necesar în 2006, cînd făcusem un stagiu de pregătire de patru luni la Deutsche Welle.

Toată lumea cunoaşte creatura numită „Merkelul“ – adică tartorul acela care zice ceva, din cînd în cînd, apropo de statul de drept din România, care, în opinia unor televiziuni „de ştiri“ de pe la noi, îl ţine în braţe pe Băsescu şi doar datorită ei, creaturii, mai avem noi un monstru la Cotroceni.

Vineri, 6 septembrie, seara tîrziu. Zona: Piaţa Universităţii. Manifestanţii care se opun proiectului minier de la Roşia Montană scandau „Presa română, plină de cianură“. Pentru a nu ştiu cîta oară, eu, reprezentant al presei, eram acuzat la grămadă, alături de mulţi alţi jurnalişti, că sînt vîndut şi că ignor protestele.

În iunie 1964, locotenent-colonelul Constantin Diaconu pleca în concediu, să-i arate fiicei sale Raluca mănăstirile din Moldova şi Bucovina. Avea o săptămînă înainte de a se întoarce la şefia secţiei Construcţii şi Instalaţii de Aerodrom din Comandamentul Apărării Antiaeriene.

„Admin 1“ era numele său de cod în grupul restrîns de activişti online care s-au decis să dea o formă unitară nemulţumirilor egiptenilor în spaţiul virtual. „Martirul“ era pseudonimul sub care posta pe un canal de Youtube şi pe o pagină de Facebook. Şi grija lui cea mai mare era să nu i se descopere adevărata identitate.

E unul dintre sloganurile principalei formaţiuni anarhiste din Germania. Se numeşte Anarchistische Pogo-Partei Deutschlands (APPD). Aţi ghicit, le place să facă pogo. Iar sloganul „Proşti, dar fericiţi!“ exprimă cu acurateţe elementul comun al membrilor acestui partid.

Constituţia americană are 7 articole şi 27 de amendamente adoptate de la semnare pînă în prezent. Textele sînt scurte şi clare. Iniţial, întreaga Constituţie a fost redactată pe doar patru pagini şi numără exact 4618 cuvinte – cu tot cu numele celor 38 de semnatari. Amendamentele însumează 2082 de cuvinte.

Totul a pornit de la o ştire în presa locală. Un băiat bîlbîit se bate după ore cu un coleg din cauza unei fete. În urma altercaţiei colegul moare. Se întîmplase la Strehaia. După un schimb de telefoane şi de e-mail-uri, Vlad Mixich şi cu mine ne hotărîm să urmărim evenimentul pentru a povesti despre violenţa din şcolile româneşti.