Cum au ajuns nemţii să mănînce Döner
Era februarie 2007. România tocmai sărbătorise revelionul aderării la Uniunea Europeană (UE), iar eu mă bucuram că pot pleca în Germania fără viză, aşa cum fusese necesar în 2006, cînd făcusem un stagiu de pregătire de patru luni la Deutsche Welle. Mi se oferise un contract de muncă, iar tatăl meu a decis că trebuie să facă alături de mine drumul cu maşina pînă la Köln. Era obligatoriu pentru el să-şi conducă băiatul şi să se asigure că e instalat bine pentru anul ce urma. Eu nu eram străin nici de oraş, nici de cartier. Stăteam la aceeaşi gazdă, o româncă emigrată din Sibiu. Iar bucătarul meu personal era Dogan, proprietarul bodegii de kebap de la colţul străzii.
Terminasem prima zi de muncă şi l-am sunat pe tata să-l întreb dacă are nevoie să iau ceva pe drum spre gazdă. Foarte satisfăcut, mi-a spus că s-a ocupat el de mîncare şi că mă aşteaptă. Avusese o întîlnire cu Dogan care s-a soldat cu un pui la rotisor şi cartofi prăjiţi. „Nu ne-am înţeles în nici o limbă, dar i-am explicat cu mîinile. Eu arătam spre vitrină, el dădea din cap“, îmi spunea tata rîzînd de isprava lui de cumpărături.
E drept, nici el nu vorbeşte germană, dar nici Dogan nu rupea prea bine limba lui Goethe. Era de douăzeci de ani în Germania şi clienţii lui tot aveau dificultăţi să înţeleagă altceva decît produsele din meniu recitate de bucătarul turc, la care ataşa imediat şi preţul, de parcă nu ar fi vrut să uite acest mic amănunt. Dogan e unul din cele trei milioane de persoane de origine turcă ce trăiesc în Republica Federală (sursa: raport al Institutului German de Statistică, februarie 2013). La sfîrşitul lui 2012, erau aproape 1,6 milioane de cetăţeni turci cu permis de şedere temporară sau permanentă în Germania.
Ajunge o plimbare pe străzile oricărui oraş mare german. Turcii ies în evidenţă, iar această afirmaţie este o simplă observaţie, nu o apreciere calitativă în termeni de bine sau rău. În spaţiul public e un fel de ciocnire a civilizaţiilor între nemţii retraşi şi ordonaţi şi turcii cu temperament, care vorbesc tare şi au o oarecare tendinţă de ghetoizare în cartierele lor. Şi cum s-a ajuns aici?
Motivele venirii turcilor în Germania nu diferă deloc de cele ale italienilor şi spaniolilor. Cei mai mulţi au căutat locuri de muncă şi au emigrat în Republica Federală. Dar nu pentru că nu le-ar fi plăcut atunci în ţara lor sau pentru că erau şomeri, ci pentru că au fost chemaţi în Germania post-război de nevoie. Erau prea multe locuri de muncă vacante, prea puţini nemţi care să le ocupe, iar ţara voia să se dezvolte.
Prima generaţie a venit în anii 1950, deci nu la mult timp după încheierea războiului. Erau, în majoritate, muncitori necalificaţi, nu vorbeau limba germană şi nici nu sperau la ceva mai bun decît un loc de muncă într-o fabrică. Ideea era ca ei să vină, să muncească atîta vreme cît e nevoie de ei şi să plece – sau, cel puţin, aşa şi-au imaginat guvernanţii. Şi cum socoteala de acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea din tîrg, primii muncitori turci au prins gustul vieţii mai bune. Şi-au adus familiile, apoi a fost reglementat chiar dreptul de reunire a familiei, şi nici că s-au mai dat plecaţi. Procesul de racolare de muncitori străini a fost stopat în 1973. În 1982, erau aproximativ 4,67 de milioane de străini în Germania, iar populaţia totală era atunci de 82 de milioane.
Cînd vine vorba de imigranţi, fie ei turci sau oricare alţii, cuvîntul de ordine în Germania este „integrare“. Cum să-i integrăm, cum să îi învăţăm limba germană şi cum să ne purtăm, în general, cu ei. Tinerii germani se tem că turcii le vor lua locurile de muncă. Dacă ne uităm la cifre, temerea e nefondată: aproximativ un sfert din persoanele de origine turcă nu au loc de muncă, cam o treime trăieşte sub pragul sărăciei din Germania. Culmea, teama cea mai mare e în estul Germaniei, unde ponderea turcilor e de doar 1%, spre deosebire de 11% în vest. Alţii se tem că turcii vor reprezenta sfîrşitul civilizaţiei occidentale, aşa cum a decăzut Imperiul Roman din cauza migraţiei popoarelor. Că turcii fac mai mulţi copii decît nemţii şi aşa vor ajunge majoritari într-o bună zi.
Nici turcii nu sînt lipsiţi de temeri. Bătrînii şi-au clădit viaţa întreagă în Germania, aşa că cei care i-ar vrea plecaţi reprezintă o ameninţare. Turcia nu mai este cea din anii cînd ei au venit la muncă în Republica Federală. Tinerii se simt dezorientaţi. Ei nu sînt nici nemţi 100%, nici turci 100%. Sînt conştienţi că fac parte dintr-o minoritate şi, chiar dacă ajung să ştie germană perfect (în unele cazuri), aleg să vorbească stricat doar pentru a-şi atribui o identitate. În unele cercuri există chiar mişcări antigermane care nu mai au mult pînă la a fi catalogate drept extremiste.
În 2010, fostul preşedinte german Christian Wulff ţinea un discurs istoric în care spunea că „islamul este parte din Germania“. Wulff încerca să tempereze temerile moderne legate de musulmani şi terorism. În 2012, şi cancelarul Merkel rostea aceleaşi cuvinte, într-o conferinţă telefonică cu membri ai partidului său. Ambele luări de poziţie au provocat simpatie din partea turcilor şi critici din partea conservatorilor.
În chestiunea integrării turcilor, opiniile vor mai fi divergente multă vreme de acum încolo. Dar Europa modernă este tărîmul toleranţei, în ciuda unor manifestări marginale extremiste. Iar pînă atunci, să nu uităm că „dragostea trece (şi) prin stomac“. Şi nici un neamţ nu se plînge că Wurst-ul a fost înlocuit de Döner în topul mîncărurilor „tradiţionale“ germane.
Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este jurnalist la RFI România, reporter special şi realizator al emisiunii Punerea pe gînduri.
Foto: L. Muntean
