„Nu pentru asta am luptat noi“

De pe gardul clădirii guvernamentale din Priştina, capitala Kosovo, activitatea executivului e supravegheată de sute de perechi de ochi. Portrete ale martirilor din războiul cu Serbia (1998-1999) sînt agăţate de barele de fier. Parcă stau acolo şi le aduc aminte oficialilor kosovari cui anume datorează funcţia pe care o au astăzi. Bărbaţi, femei, tineri sau mai în vîrstă – viaţa lor s-a sfîrşit în 1999. În faţa zidului de martiri se strîng cîteva sute de supravieţuitori ai războiului, foşti luptători în Armata de Eliberare a Kosovo (KLA). Vin să protesteze împotriva a ceea ce ei numesc un guvern corupt. 

„Nu pentru asta am luptat noi. Uitaţi-vă la copiii de vizavi, ce viitor credeţi că au ei?“, îmi spune Mohamed Kuka, în vîrstă de 65 de ani. Bărbatul uscăţiv vorbeşte engleza cu un accent american inconfundabil. Asta pentru că a lucrat o lungă perioadă de vreme ca şofer de taxi în Philadelphia. Povestea lui Kuka e una de roman. La 18 ani, după ce tatăl său fusese întemniţat de două ori de regimul comunist, Kuka hotăra să plece din Kosovo. A plecat pe jos prin Serbia pînă cînd l-a luat o familie de croaţi cu maşina. Aşa a ajuns la Zagreb, de unde a luat un autocar turcesc pînă la frontiera austriacă. De acolo a ajuns în Italia, într-un lagăr de refugiaţi care funcţiona în clădirea unui fost lagăr de concentrare. A depus cerere de azil la ambasada SUA din Italia şi l-a primit. 

Primii bani, Kuka i-a făcut lucrînd în Africa pentru companii americane. Apoi, s-a stabilit la Philadelphia, unde şi-a cumpărat o maşină şi s-a făcut şofer de taxi. 23 de ani a trăit în America, pînă într-o zi de februarie 1998, cînd mînca liniştit în bucătărie. „Am văzut la ştiri că a început războiul în Kosovo. Am lăsat mîncarea în farfurie şi am venit să lupt pentru ţara mea“, povesteşte bătrînul. Arată mult mai în vîrstă decît anii pe care îi are. Poate are legătură cu experienţa războiului. Nu vrea să povestească despre luptele cu sîrbii. Nu spune decît că a avut „duşmanul de mii de ori în cătarea puştii şi m-am uitat în cealaltă parte“. A avut ambele picioare rupte. Şi cîteva coaste. Şi a mai suferit o rană la cap. 

După război, Kuka nu s-a mai întors în SUA. S-a însurat în Kosovo şi are doi copii, dintre care o fată bolnavă de epilepsie. Singurul venit al lui Mohamed Kuka e pensia de invalid. Loc de muncă nu are. Şi ca el mai sînt mii de foşti luptători. Nu îi pot numi veterani, pentru că statul kosovar nu îi recunoaşte ca atare. Nu pe toţi. 

În februarie, anul acesta, guvernul de la Priştina a anunţat că a bugetat 24 de milioane de euro pentru plata pe 2015 a pensiilor speciale pentru veteranii care nu au loc de muncă. Într-o ţară cu şomaj de 30,5%, numărul acestora nu poate fi mic. Numai că procedurile întîrzie. 22.000 de foşti luptători KLA au fost deja trecuţi pe listă pentru plata pensiei. Însă 4000 de oameni au rămas cu cererile neverificate şi acesta e motivul principal pentru care oamenii protestează. Kuka nu mai vrea pensie de invalid, zice că nu vrea milă de la stat, ci doar să îi fie recunoscute meritele din lupta pentru eliberarea ţării. 

Suma nu e mare. Pentru veteranii şomeri cu vîrsta peste 35 de ani, pensia specială ajunge la 170 de euro. Pentru cei mai tineri se situează la 130 de euro lunar. Şi pentru cei care simt, în acest moment, un impuls de comparaţie cu revoluţionarii români şi traficul de certificate postrevoluţionar, simt nevoia să fac următoarea precizare: oamenii aceştia au luptat pe front, într-un război de peste un an de zile, care nu şi-a găsit sfîrşit decît în urma unei campanii susţinute de bombardamente NATO. Mie mi-e greu să îmi imaginez prin ce au trecut, care sînt urmările fizice, dar mai ales psihice pe care le au. Gîndiţi-vă că, astăzi, la 16 ani de la încetarea luptelor, peste 1700 de familii nu şi-au găsit morţii. 

Dar pensia şi recunoaşterea nu sînt singurele motive pentru care foştii luptători KLA au decis să iasă în stradă. UE se pregăteşte, împreună cu autorităţile kosovare, să instituie o comisie specială de anchetă şi un tribunal special, cel mai probabil la Haga, care să investigheze acuzaţiile de crime de război formulate la adresa KLA. Veteranii din piaţa centrală nu se opun procesului în sine. „Dacă există oameni care au comis atrocităţi, să fie judecaţi şi să plătească. Nu avem o problemă cu asta. Dar să ne judeci comandanţii e un proces la adresa întregii armate şi asta nu mi se pare OK“, spune Mohamed Kuka. Pentru el, un proces al comandanţilor echivalează cu o condamnare a întregii lor lupte pentru libertate. „Oamenii ăştia, pe care îi vedeţi aici, nu au făcut decît să tragă în duşman, în trupele armate sîrbe. Nicidecum în civili.“

Kosovo e un stat tînăr. Are încă multe probleme de rezolvat şi unele puncte în care trebuie să facă pace cu istoria. E nevoie de procesul de la Haga? Cu siguranţă, da. Dar după 16 ani de administrare totală sau parţială de către străini, kosovarii parcă ar vrea să îşi judece singuri trecutul. În cazul Croaţiei, comunitatea internaţională a fost de acord să permită crearea unui tribunal naţional. Dar astea sînt chestiuni politice. Pînă la rezolvarea lor, veteranii kosovari îşi vor continua lupta. Determinare au. În doar 15 minute de la începerea protestului, gardul guvernului a fost dărîmat şi foştii luptători îşi împing piepturile în scuturi de jandarmi.  

Foto: I. Moldovan