Proşti, dar fericiţi!
E unul dintre sloganurile principalei formaţiuni anarhiste din Germania. Se numeşte Anarchistische Pogo-Partei Deutschlands (APPD). Aţi ghicit, le place să facă pogo. Iar sloganul „Proşti, dar fericiţi!“ exprimă cu acurateţe elementul comun al membrilor acestui partid. Mai sînt şi alte devize: „Căcarea e muncă!, Munca e de căcat“ (la fel şi şcoala, politica etc.) „Asocialii la putere!“, „Votul meu pentru gunoi!“, „Băută, băută, toată ziua doar băută!“ etc. Partidul „paraziţilor sociali“ – aşa cum se autodefineşte el, ironic – a încercat chiar să facă ceva la alegeri. Cel mai bun scor de pînă acum: în 1998 a obţinut 35.000 de voturi la alegerile regionale. Ce vor anarhiştii germani de azi? Nimic ieşit din comun. Doar dreptul la ajutor de şomaj în cuantum egal cu salariul, pensionarea la tinereţe în loc de vîrsta a treia, abolirea învăţămîntului obligatoriu şi a Poliţiei, crearea centrelor pentru iubire fizică (Fuckpooling centers). Ah, era să uit! Mai e şi punctul care prevede „re-stupidizarea completă a Germaniei“.
Dacă aş avea maşina timpului, cred că aş face o oprire la începutul secolului al XIX-lea, ca să beau o cafea cu Ludwig Börne. Tipul a fost jurnalist, unul dintre primii care s-au pronunţat public pentru anarhie în Germania. În accepţiunea filozofică originară a termenului, anarhie însemna, pentru Börne, „nu mutarea puterii dintr-o mînă în alta, ci reducerea puterii, indiferent de mîna în care se află“. Jurnalistul ştia însă că nici un domnitor nu a slăbit vreodată puterea voluntar, aşa că anarhia însemna pentru el forma pură a libertăţii. După Ludwig Börne, anarhia a devenit o idee îmbrăţişată de social-democraţia germană din anii 1870. Dincolo de conotaţia politică, ideea anarhiei s-a dezvoltat în numeroase domenii, de la psihologie pînă la literatură şi artă. În perioada Republicii de la Weimar, mişcara sindicală de sorginte anarhistă a ajuns la o cotă maximă de popularitate, dar şi de influenţă. Organizaţia a fost desfiinţată de nazişti, membrii ei – forţaţi să lupte în Wehrmacht sau trimişi în lagărele de concentrare hitleriste. În anii 1960, mişcarea anarhistă din Germania avea să cunoască o revenire puternică prin Mişcarea studenţească. Aceasta îşi avea originile în mişcarea din SUA şi critica forma de organizare a puterii în Germania federală postbelică (RFG). Studenţii luptau împotriva „dominaţiei oamenilor de către oameni“. Anul 1961 este considerat cel al creării Mişcării studenţeşti care, culmea, a coincis cu excluderea din Partidul Social-Democrat a Asociaţiei Studenţilor Socialişti. Acelaşi an marchează şi începutul unui proces foarte important în societatea germană: analiza critică a trecutului nazist al ţării. Un proces lung, dureros, dar fără el Germania nu ar fi fost ce e astăzi. Un rezultat de care anarhiştii pot fi mîndri. Sau ar putea fi mîndri dacă ar mai şti care sînt începuturile şi evoluţia mişcării lor. Pare că relaţia dintre evoluţia Germaniei şi cea a mişcării anarhiste e una invers proporţională. Pe măsură ce ţara se dezvoltă politic şi economic, pe atît decad anarhiştii. Astăzi îşi fac simţită prezenţa cînd se îmbată prea tare şi fac scandal sau cînd profită de un protest paşnic ca să incendieze nişte maşini, la marginea oraşului.
Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este jurnalist la RFI România şi documentarist independent.
