Cum să provoci o criză – metoda Trump
Este ziua numărul 168 a preşedinţiei lui Donald Trump în SUA. Deocamdată, politica administraţiei sale în Orientul Mijlociu rămîne neclară şi arbitrară. Dacă Trump a reuşit ceva, atunci marea lui realizare este că regiunea a devenit mai volatilă decît era oricum.
Din start, alegerea lui Donald Trump a stîrnit temeri în Orientul Mijlociu şi în unele state din nordul Africii sau Asia care, deşi nu se integrează geografic în zonă, au multe elemente comune în plan politic. La Casa Albă locuieşte un preşedinte care nu cunoaşte diferenţele între sunniţi, şiiţi, kurzi şi arabi sau între gruparea Statul Islamic (ISIS) şi Ennahda (partidul conservator islamic din Tunisia). În campania electorală din noiembrie 2016, Trump a jucat cartea izolaţionismului. Promitea că va concentra resursele Americii pe plan intern şi că nu se va aventura militar în regiune. Decizia de a lansa 59 de rachete asupra unei baze militare siriene a demonstrat însă că pragul la care SUA sînt dispuse să folosească forţa militară este mai redus decît în mandatele lui Barack Obama. Aşa cum se vede acum, acţiunile preşedintelui american în Orientul Mijlociu se bat cap în cap nu numai cu declaraţiile din campanie, ci chiar cu cele făcute după alegeri. Există şi o contradicţie evidentă între preşedinte şi instituţiile din subordinea sa, precum Departamentul de Stat şi, uneori, chiar Pentagonul.
Dincolo de acuzaţiile (întemeiate) de nepotism care planează asupra numirilor din administraţia sa, Trump a găsit de cuviinţă să-şi numească ginerele pe post de negociator între israelieni şi palestinieni. Un Jared Kushner al cărui singur merit e că s-a căsătorit cu consilierul special al preşedintelui, prima fiică Ivanka Trump, ar trebui să rezolve un conflict pe care marii diplomaţi ai lumii nu au reuşit nici măcar să l mişte oarecum în direcţia bună, darămite să rezolve ceva.
Laudele primite de Trump de la liderii israelieni şi palestinieni cu ocazia turneului său „istoric“ din regiune nu înseamnă nimic. Benjamin Netanyahu era fericit să găsească un lider mai populist şi mai de dreapta decît el, iar Mahmoud Abbas oricum nu avea alternativă. În culise însă creşte frustrarea faţă de lipsa oricărei coerenţe din partea americanilor.
În Siria, Trump a ajuns în stadiul în care Rusia ameninţă că avioanele militare americane vor fi considerate ţinte legitime de către aviaţia rusă. Poate e doar retorică din partea Kremlinului supărat că americanii au doborît un avion militar sirian, dar faptul că Trump a dat comandanţilor militari din teren o libertate mai mare de acţiune arată că diplomaţia nu face parte din gîndirea liderului american.
Tot în Siria, decizia administraţiei a-me-ricane de a înarma miliţiile kurde pune multă presiune pe relaţia cu Turcia. Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a promis – şi în chestiunea kurzilor nu există nici un motiv pentru a pune la îndoială cuvintele sale – că nu va permite niciodată crearea unui teritoriu continuu controlat de kurzi care să se întindă din Irak pînă în Siria. Şi, deşi nu poate stîrni simpatii, într-un punct Erdogan ridică o problemă importantă: ce se va întîmpla cu armele furnizate şi celorlalte miliţii din coaliţia anti-ISIS după finalizarea (cîndva) a operaţiunilor militare?
Decizia de a ignora presiunea asupra relaţiilor cu Turcia pare ciudată nu numai din perspectiva faptului că Ankara comandă a doua cea mai mare armată NATO după America, ci şi din perspectiva proaspetei crize din Golf. Qatarul, stat supus unei blocade din partea vecinilor săi mari precum Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, este gazda celei mai mari baze militare americane din regiune, cu 11.000 de soldaţi. Cazul Qatarului este, poate, cea mai evidentă contradicţie din politica lui Trump în Orientul Mijlociu. După dansul cu săbiile şi momentul de Lord of the Rings cu sfera magică de la inaugurarea unui centru pentru combaterea extremismului în Arabia Saudită – ţara din regiune care a susţinut cel mai mult extremismul –, Trump a devenit prieten cu regele saudit.
Poate că atitudinea lui Trump faţă de Qatar are legătură cu relaţiile mai apropiate ale emiratului cu Iranul, cu care administrează în comun un zăcămînt uriaş de gaze naturale. În campania electorală, Trump promisese că va anula acordul cu Iranul în problema programului său nuclear. Nu a mai vorbit despre asta, dar decizia administraţiei sale de a impune noi sancţiuni arată în mod clar o rupere de politica de apropiere controlată faţă de Iran pe care o începuse Obama.
SUA nu mai sînt văzute de tînăra generaţie drept un aliat decît într-o proporţie semnificativ mai mică decît în mandatele lui Obama. Cel mai bun prieten şi aliat în viziunea tinerilor arabi este… Rusia. Pentru regiune şi pentru întreaga comunitate internaţională acest trend ar trebui să reprezinte o mare problemă.
Laurenţiu Colintineanu este documentarist.
Foto: wikimedia commons
