Mică enciclopedie a vieţii politice germane

Toată lumea cunoaşte creatura numită „Merkelul“ – adică tartorul acela care zice ceva, din cînd în cînd, apropo de statul de drept din România, care, în opinia unor televiziuni „de ştiri“ de pe la noi, îl ţine în braţe pe Băsescu şi doar datorită ei, creaturii, mai avem noi un monstru la Cotroceni. Sau care, în opinia altor ţări grav afectate de criza financiară din zona euro, insistă iraţional pe austeritate, în loc să dea drumul la tiparniţa de bani. Dincolo de aceste stereotipuri legate de stăpîna vulturului de pe stema de stat a Germaniei, ce altceva ascunde scena politică din Bundesrepublik Deutschland?

La nivelul inferior al sistemului politic german sînt aşa-numitele „parlamente regionale“, care pot fi consilii locale, consilii judeţene, parlamente comunale – cu alte cuvinte, o adunătură mai mică de omuleţi, desemnaţi prin vot, deci politicieni –, care au grijă ca treburile să meargă bine în acel spaţiu. De regulă, parlamentele regionale se aleg la fiecare cinci ani, iar „parlamentarii“ fac acest job cu titlu onorific, adică după încheierea programului lor normal de lucru.  

Apoi, există parlamentele de land, aşa-numitele Landtag-uri. Un land german va fi echivalentul unei regiuni din România. Ei, politicienii din Landtag, se ocupă numai de treburile care se întîmplă exclusiv în landul respectiv. Vorbim aici, de exemplu, despre educaţie, şcoli, taxe de studiu la universitate, poliţie etc. După împărţirea voturilor din Landtag, se alcătuieşte şi guvernul landului, cu premier cu tot.  

Or avea guvernele de land multă treabă la ele acasă, dar fiindcă fac parte dintr-o uniune federală, mai sînt şi chestiuni de discutat între ele. Aşa că pentru cîţiva reprezentanţi din fiecare land s-a inventat Bundesrat-ul – adică senatul, mai pe româneşte. Nu, acolo nu se doarme, ci se discută despre armonizarea intereselor fiecărui land cu politica naţională. Deseori, Bundesrat-ul intră în conflict cu guvernul de la Berlin.

Ceea ce ne aduce la următorul nivel al politicii germane, adică cel federal. Deci cel care se ocupă de treburile întregii ţări, cum ar fi alocaţiile pentru copii sau amenzile pentru şoferi. Tocmai au avut loc alegerile pentru Bundestag, un fel de Camera Deputaţilor care, după împărţeala voturilor, dă un cancelar şi un guvern naţional (federal). Oh, era să uit, nu de alta, dar e cam decorativ: mai există şi un preşedinte. Săracul e atît de nejucător, încît mulţi nemţi nici nu ştiu cum îl cheamă. Evident că sistemul politic german nu poate funcţiona fără aceste adunături mai mici de omuleţi, politicienii, care sînt grupaţi în partide. Să începem cu învingătorul din ultimele alegeri.  

● CDU/CSU – Uniunea Creştin-Democrată şi Uniunea Creştin-Socială. Şi nu e o greşeală de acord, ci doar una de nuanţă. Sînt două partide, dar, de fapt, e doar unul. Pentru că CDU există în toate landurile germane, mai puţin Bavaria, iar CSU... Bingo! Dacă ne uităm la anul 1945, în Germania de Vest existau social-democraţii şi comuniştii. Aşa că unii au simţit nevoia să ofere o alternativă, iar liantul acestor persoane care proveneau din multe segmente ale societăţii era credinţa creştină. Oficial, CDU a fost înfiinţată în anul 1950 – pînă atunci erau uniuni doar în landuri. Şi pentru că bavarezii s-au crezut întotdeauna mai cu moţ, şi-au făcut micul partid propriu, CSU. CDU a fost o idee învingătoare. În 1949, Konrad Adenauer învingea detaşat la alegeri şi devenea cancelar. Şi a ţinut-o tot aşa pînă în 1963. Adenauer nu era un democrat, mai degrabă un fel de Ion Iliescu al CDU. Marea diferenţă e că el a reconstruit Germania postbelică, pe cînd al nostru a făcut cuponiada şi alte -iade neelucidate nici pînă azi. CDU a guvernat în RFG pînă în 1969, apoi avea să vină Willy Brandt, cu social-democraţii, iar ştafeta s-a schimbat în 1982, cu Helmut Kohl, cel mai longeviv cancelar german al tuturor timpurilor.

Ca ideologie, CDU şi CSU sînt partide conservatoare. Deci: avem familia în centrul atenţiei, sisteme de impozitare mai favorabile persoanelor căsătorite şi care au copii. (Familia e alcătuită din bărbat şi femeie, dacă vă întrebaţi. Căsătoria între homosexuali este legală şi recunoscută în Germania, dar nu beneficiază de aceleaşi drepturi şi facilităţi.) Pe conservatori îi mai interesează securitatea internă, să nu crească chiriile în oraşele mari şi vîrsta de pensionare să crească la 67.  

● Social-democraţii (SPD) formează cel mai vechi partid democratic al Germaniei. În mare, istoria partidului se identifică cu cea a Germaniei din ultimii 150 de ani. Numele datează din 1891, dar rădăcinile partidului şi ale celor două entităţi care l-au format prin unificare se găsesc la începutul revoluţiei industriale. Au stat muncitorii nemţi ce-au stat, pe salarii de nimic, timp de 12 ore pe zi, şase zile pe săptămînă la muncă, dar şi supuşenia neamţului are un sfîrşit. Proletari, muncitori, hai că ştiţi toate astea... În perioada Republicii de la Weimar, SPD era forţa dominantă, făcea parte din toate guvernele, iar primul preşedinte al Reich-ului, Friedrich Ebert, era social-democrat. Naziştii au interzis partidul, iar după al Doilea Răzbi Mondial, SPD nu reuşea să se regăsească de nici un fel. Abia în 1959, SPD s-a reformat şi n-a mai fost exclusiv un partid muncitoresc. Zece ani mai tîrziu, Willy Brandt ajungea cancelar. Succes de rebranding!  

Aspectele fiscale corelate cu echitatea socială sînt în prim-plan: bogaţii să plătească mai mult, săracii mai puţin. Iar plafonul de departajare este cel de 100.000 de euro, iar la familii – de 200.000 de euro. Brut. O altă preocupare a SPD este, chiar dacă nu s-ar aştepta nimeni la asta, trecerea de la energiile fosile la cele regenerative. Partidul ar vrea chiar un Minister special al Energiei. Plafonarea creşterii preţului la chirii e foarte importantă într-o ţară de chiriaşi, aşa că şi acest aspect e trecut în programul social-democrat, iar vîrsta de vot ar trebui scăzută la 16 ani.

● De aceeaşi parte a spectrului politic se află Verzii (Die Grünen). Începuturile formaţiunii politice se găsesc în anii 1960-1970, cînd generaţia ’68 zguduia din temelii politica germană. Şi cînd lumea şi-a dat seama că cei de pe străzi nu erau numai o mînă de nebuni care urlau „Schimbare!“, ci reprezentau o porţiune serioasă a societăţii, a apărut dorinţa de a strînge această forţă sub umbrela unui singur partid. Sigur, uşor n-a fost să uneşti pe cei care erau eminamente pacifişti cu cei care erau împotriva politicii în general, cu mişcarea feministă şi cu cei care credeau că, odată cu energia nucleară, se duce planeta de rîpă etc. Încercări au fost multe, au existat destule partide mici, care au eşuat lamentabil la alegeri, pînă în 1980, cînd cîştiga partidul Verzilor care intra în Bundestag direct la primele alegeri la care lua parte. Au existat şi probleme. Un partid care se voia altfel decît celelalte, cu pronunţat caracter democratic, care voia să facă lumea mai bună, şi mai dreaptă, şi mai curată, nu se uita atît de atent la cine îi trecea pragul. S-au găsit extremişti de dreapta infiltraţi sau chiar – asta ştim de curînd – pedofili. În 1985, Verzii dădeau şi un premier de land, viitor ministru de externe ale Germaniei: Joschka Fischer, care la prima şedinţă a Landtag-ului din Hessa a purtat costum şi adidaşi. Partid de stînga, Verzii au pierdut, cu promisiuni nerealiste, foarte mulţi susţinători.  

● Ca să terminăm de partea aceasta: Stînga. Stînga radicală: Die Linke. Partidul există din 2007. E un partid anticapitalist, antirăzboi, anti-, anti-, anti-. 100% social – definiţia unui program de stînga. Impozite mai mari peste 65.000 de euro venit. Dar chiar de 50%? Milionarii să cedeze 75% din veniturile lor. Moştenitorii să plătească şi ei. Plăţile de la buget cuprind şi cheltuieli realiste, cum ar fi creşterea venitului minim, dar şi transport public gratuit. Ah da, şi aprovizionarea cu energie electrică şi apă ar trebui să fie gratuite. Convenabil, nu?

● FDP. Partidul Liber Democratic. Adică? Cel puţin din denumirea formaţiunii n-ar înţelege nici un om normal că e vorba despre liberali. Dacă traducem însă frei în latină, ajungem la cuvîntul liberalis, iar dacă ne uităm la strămoşii formaţiunii, atunci vedem că în urmă cu 200 de ani, aceştia luptau pentru libertăţile individuale. În perioada în care Germania nici nu exista ca entitate statală, iar conducătorii erau absolutişti, unii tineri au zis că aşa ceva nu le convine. Acei tineri erau denumiţi „liberali“. Acum, în anul 2013, FDP nu mai are, totuşi, aceeaşi platformă precum precursorii săi străvechi, dar chiar de la refondarea partidului în 1948, un aspect central a rămas comun: statul să se amestece cît mai puţin în treburile individului. Nu sună rău, nu? Nici omuleţilor nemţi nu le-a sunat rău, de-a lungul istoriei postbelice. Poate aşa se explică faptul că FDP a fost de mai multe ori în guvern decît oricare alt partid al Germaniei. Libertăţile individuale sînt în prim-planul platformei liberale, chestiuni precum supravegherea comunicaţiilor sau discriminarea căsătoriei între homosexuali sînt tabu. Datoria publică ar trebui redusă la zero, dar fără creşteri de taxe. Nu programul politic şi economic i-a făcut pe liberali să înregistreze scorul dezastruos de anul acesta. E pentru prima dată în istoria postbelică a Germaniei cînd FDP nu trece de pragul de 5% şi nu intră în Bundestag. Problema lor a fost că nu şi-au respectat vreo promisiune din campania pentru alegerile trecute, cînd FDP înregistra aproape 15% din voturi în favoarea sa. Şi neamţul nu uită...

● Cel mai tînăr partid al Republicii Federale este Alternativa pentru Germania – pe scurt, AfD. În februarie 2011, un grup de 172 de profesori de economie redacta o scrisoare deschisă adresată cancelarului Merkel. Ei explicau cît de aiurea e să dai bani altor state ca să rămînă în zona euro, în loc să ieşi tu primul din Uniune şi să reintroduci marca germană. O parte dintre ei s-au pus laolaltă cu oameni de afaceri şi politicieni, ca să înfiinţeze o asociaţie. Pentru că nu a funcţionat aşa cum sperau, politicienii, cu precădere viitorul candidat la funcţia de cancelar, Bernd Lucke (membru cu state vechi în CDU), s-au apucat serios de treabă şi, în februarie 2013, se năştea Alternativa. N-au reuşit să intre în Bundestag, rezultatul a fost însă extrem de aproape de pragul de 5%. Programul partidului e foarte scurt, iar ideea principală este desfiinţarea monedei euro. Dincolo de asta se mai găsesc idei precum anularea finanţării băncilor în dificultate şi cam toate măsurile luate pentru asanarea crizei financiare din Europa.

Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este jurnalist la RFI România, reporter special şi realizator al emisiunii Punerea pe gînduri.