Articolul „Nadia și Securitatea” de Andrei Manolescu (Dilema veche, nr. 891, 6-12 mai 2021)
La Institutul Geologic al României, unde lucram începînd cu 1983, era un obicei, pe cît de insolit, pe atît de apreciat de salariații instituției (de la savanți de renume internațional pînă la femeile de serviciu): din cînd în cînd, o dată sau de două ori pe an, era invitată cîte o personalitate cunoscută și populară a țării, o vedetă a lumii științifice, artistice sau sportive, pentru a se întîlni cu noi. A fost invitată și Nadia Comăneci, să fi fost în 1985 sau 1986, nu-mi aduc aminte exact. La ora stabilită, vă puteți închipui, sala mare de ședințe a institutului, unde se țineau și ședințele de comunicări științifice, dar și ședințele de partid, de obicei plină doar pe jumătate sau nici atît, de data asta era arhiplină, cu lume stînd în picioare, chiar și în ușă, venită nu numai din birourile instituției, dar și de la Întreprinderea de Prospecțiuni, din partea cealaltă a platformei geologilor de pe strada Caransebeș nr. 1, de lîngă Piața Chibrit. Deci lume multă, fremătîndă, așteptînd-o pe Nadia. Cu întîrzierea de rigoare, dar în cadrul „sfertului academic”, apare Nadia... dar nu singură. Era însoțită de un bărbat de vreo 45-50 de ani, spilcuit. Am aflat curînd că era Horia Alexandrescu, pe vremea aceea titularul rubricii de sport a Scînteii tineretului care, după cum a reieșit chiar din cuvintele sale, a fost părtașul marilor succese sportive ale Nadiei (de fapt, însoțind-o la marile competiții în calitate oficială de ziarist și, mai mult ca sigur, și în calitate neoficială de... supraveghetor securist).
Întrevederea cu Nadia a început cu o introducere din partea tov. Alexandrescu, care ne-a prezentat-o pe Nadia și performanțele sale timp de vreo jumătate de oră, ceea ce nouă, auditoriului, ni se părea firesc. Noi însă voiam s-o vedem și s-o auzim pe Nadia. De văzut am văzut-o timp de aproape o oră, dar de auzit nu prea am auzit-o. După prezentarea tov. Horia au început să curgă întrebări din partea celor prezenți în sală, adresate direct Nadiei, conform cutumei întîlnirilor anterioare cu alți invitați. Spre surprinderea noastră, însă, intervenea însoțitorul Nadiei, răspunzînd în locul ei la întrebări, iar la sfîrșitul răspunsului, logoreic întotdeauna, se întorcea către invitată: „Nu-i așa, Nadia?“. La care ea, supusă, evident jenată, răspundea cam așa: „Da, sigur că da”, „Așa e”. Practic, nu a lăsat-o să vorbească liber și să spună ce avea ea de spus ca răspuns la întrebările puse, unele, desigur, mai „ieșite de pe linie” sau delicate din punctul de vedere al Securității (de exemplu, una privind componența delegației care o însoțea la competiții). Am plecat de la acea întîlnire mult așteptată cu Nadia cu bucuria de a o vedea atît de aproape, dar cu un gust amar din cauza ambianței securistice în care s-a desfășurat evenimentul.
Foto: wikimedia commons
