Primite la redacţie

Urmare a interviului pe care l-am realizat în numărul 765 din 18-24 octombrie 2018 al revistei noastre, am primit următoarea scrisoare. (S.V.) 

Stimate domnule Voinescu,

Am citit de curînd interviul realizat de dumneavoastră „Poţi ține alături de părinţi 9 copii din 10 cu aceiași bani“ (Dilema veche, nr. 765, 18-24 octombrie 2018) referitor la închiderea caselor de copii. Nu întrebările pe care le-ați pus m-au tulburat, ci răspunsurile pe care le-ați primit. Poate că dacă aș fi avut altă profesie decît aceea de cercetător în domeniul protecției copilului, aș fost înduioșată pînă la punctul de a face o donație oamenilor cumsecade care se ocupă de copiii unor părinți care nu pot să-i crească. Dar mi-au venit în minte prea multe întrebări care mă împiedică să fac acest lucru. Vi le transmit în speranța că revista va publica pe viitor și în acest domeniu dileme și nu se va limita la promovarea unei organizații.

Întrucît protecția copilului a fost o condiție de aderare a României la UE, instituționalizarea copiilor mici este interzisă prin lege în România din anul 2005. Tot în perioada preaderarii la UE, autoritățile locale au închis peste 100 de instituții, iar altele au fost închise ulteriror.

Ca atare, instituțiile care încă există în România, sînt incomparabile cu cele din anii ’90, nu doar prin numărul lor, ci și prin numărul de copii dintr-o instituție, vîrsta și nevoile acestora. Ele sînt comparabile cu unități rezidențiale similare din Israel, Germania, Olanda, Portugalia, și alte țări europene care nu și-au asumat nici termene și nici nu au politici care să prioritizeze închiderea tuturor instituțiilor rezidențiale. Închei aici preambulul și pun următoarele întrebări:

1. Care sînt cercetările care arată că așa-numitele case de tip familial de 5-10 copiii sînt o forma de plasament mai eficienta si conduc la o bunăstare sporită semnificativ a copiilor comparativ cu cei crescuți în instituții de 50-100 de copii? Precizez că nu mă refer la copii de 0-3 ani.

2. Care este capacitatea reală de a susține servicii alternative de calitate (asistență maternală sau case de tip familial) sau reintegrare în familie într-o țara afectată grav de migrația/lipsa forței de muncă?

3. Dacă închiderea tuturor instituțiilor și plasarea copiilor în familii de asistenți maternali sau case de tip familial conduce la rezultate bune pentru copii, de ce în țări precum Marea Britanie sau SUA care au implementat o astfel de politică în ultimele decenii un număr mare de tineri eșuează atunci cînd ajung la vîrstă de 18 ani și sînt nevoiți să iasă din sistemul de protecția copilului?

În încheiere, adaug faptul că o concluzie a tezei mele de doctorat (Young adults’ perspectives on their experiences of different types of placement în Romania, New College, University of Oxford, 2017) este aceea că rezultatele bune în viață adultă s-au datorat calității îngrijirii, indiferent de formă de plasament (casă de tip familial, centru de plasament, asistentă maternală, adopție) și susținerii de care au avut parte (dacă au avut) atunci cînd au devenit adulți, un alt capitol la care România stă mai bine din punct de vedere legislativ decît multe alte țări. Cercetarea are că sursă principală de date interviuri cu tineri care au experiența diferitelor tipuri de plasament.

Am dedicat munca mea de cercetare pe parcursul doctoratului lui Florin, un tînăr dezinstutionalizat de către organizația pe care o promovați și care s-a sinucis la vîrstă de 20 de ani, cînd a rămas și fără casă și fără speranța.

Mariela NEAGU,
Cercetător în domeniul protecției copilului la Universitatea din Oxford,
fost Secretar de Stat la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și fost coordinator al Programelor Phare pentru Protecția Copilului

***

Am transmis scrisoarea destinatarului ei de fapt, care a formulat următorul răspuns. (S.V.)

Cunoscînd-o bine pe doamna Mariela Neagu, încă din anul 2000 (e adevărat, fără a mai fi în vreun fel de contact cu dînsa în ultimii zece ani), m-a surprins, în mesajul ei, tendința de „compartimentare”, în funcție de vîrstă, a nevoilor elementare ale copiilor.

Instituționalizarea copiilor este traumatizantă la orice vîrstă, nu doar pentru copiii pînă în trei ani. Cred că mai ales un cercetător în domeniul protecției copilului ar trebui să știe asta. Da, traumele sînt exponențial mai mari în primii ani de viață, dar schilodirea sufletească și fizică pe care o suferă un copil instituționalizat, la orice vîrstă, este de netăgăduit. Așa e, în perioada preaderării la UE, în România au fost închise peste o sută de instituții, iar altele au fost închise după aderare, dar asta nu neagă realitatea că Hope and Homes for Children a închis, de asemenea, foarte multe instituții. Oricine, mai ales o doamnă care a fost Secretar de Stat la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, ar trebui să știe că traumele pe care instituționalizarea le sădește în dezvoltarea copiilor nu țin nici de zugrăveala de pe pereții instituțiilor, nici de calitatea mobilierului, nici de așa-zisele ”modulări” ale clădirilor, ci țin de absența cronică, de neînlocuit, a sentimentului de apartenență, de a fi iubit, de lipsa afecțiunii, de certitudinea crescîndă, în convingerea copiilor instituționalizați, că ei sînt nesemnificativi și că existența lor nu înseamnă nimic, pentru nimeni. 

Mariela Neagu – tocmai pentru că are expertiza pe care nu o contestăm, ba dimpotrivă, o respectăm – știe că orice grup de copii mai mare decît grupul care, în mod natural, poate exista într-o familie reală, este un ediu instituțional, pentru că-i lipsește trăsătura fundamentală a ideii de mediu familial. Așadar, chiar dacă instituțiile de azi nu mai sînt, toate, aglomerări de sute de copii (deși multe dintre ele încă sînt), ci doar 40, 50, sau 60 de copii în instituții comparabile cu cele din Israel, Germania, Olanda, Portugalia și alte țări europene, acei copii tot instituționalizați sînt, iar traumele la care sînt expuși îi definesc drept copii instituționalizați, cu toate efectele cumplite pe care le aduce cu sine instituționalizarea.

O fostă coordonatoare a Programelor Phare pentru Protecția Copilului știe că existența unităților rezidențiale care instituționalizează copii în alte țări, unele dintre ele chiar occidentale, nu atenuează, în nici un fel, evidența conform căreia instituționalizarea e o formă cruntă de abuz asupra copilului. Înseamnă doar că, încă, acest tip de abuz e, din nefericire, tolerat și prea puțin recunoscut. Tocmai din acest motiv, pentru Hope and Homes for Children, eliminarea instituționalizării copilului e o misiune globală. Iar faptul că alte țări europene nu și-au asumat politici de dezinstituționalizare e doar o rușine pentru acele țări, nicidecum un motiv prin care să considerăm tema instituționalizării mai puțin relevantă decît este. Acum, răspunzînd punctual întrebărilor:

1. Cercetările pot demonstra și lucruri evidente care țin de natura umană, iar în acest caz vorbim despre existența sau inexistența unui mediu familial și despre rolul acestuia în dezvoltarea copilului. Întrebarea e tendențioasă, fie și doar prin artificiala limitare la copiii de peste trei ani. Așa numitele case de tip familial, de 5-10 copii, reprezintă o formă de plasament cu șanse mult mai mari de replicare a unui mediu cît mai apropiat de cel familial pentru acei copii care nu pot fi plasați, la un moment dat, într-o familie. După 20 de ani, vedem o generație de tineri adulți ieșiți din casele de tip familial care s-au integrat socio-profesional mult mai bine decît tinerii adulți ieșiți din instituții-mamut. Au încredere mai mare în ei înșiși, sînt mult mai bine pregătiți să ia viața în piept și capabili să construiască relații personale pe termen lung. Cu toate acestea, să nu uităm că această formă de plasament, casa de tip familial, e ultima la care Hope and Homes for Children apelează atunci cînd nu e posibilă nici reintegrarea copilului înapoi în familia sa naturală sau extinsă, nici adopția, nici asistența maternală sau plasamentul simplu într-o familie.

2. Realitatea de zi cu zi dovedește că această capacitate există acolo unde există conștientizarea și asumarea susținerii serviciilor alternative de calitate sau reintegrarea familială. Întrebarea poate fi extinsă la orice domeniu, pentru că, în fond, migrația și lipsa forței de muncă sînt teme naționale în România zilei de azi. Ceea ce nu credem că ar trebui să ducă la o abordare fatalistă, defetistă, potrivit căreia nu are rost să facem nimic, pentru că, nu-i așa, „e greu în țara asta”. Întrebarea în sine e un nonsens.

3. Și copiii din familii tipice ar eșua, în lipsa sprijinului familial după vîrsta de 18 ani. Unde am pomenit părinți care-și scot afară din casă tinerii adulți, la împlinirea vîrstei de 18 ani? De cele mai multe ori, atunci au mai mare nevoie de părinți, de familie, de înțelegere și sprijin. Soluția, în sistemele de protecție a copilului, la pragul vîrstei de 18 ani, stă în continuumul de servicii sociale adresate tinerilor adulți, pentru că aceștia au nevoie de locuințe sociale, de o perioadă de tranzit în etapa de integrare socio-profesională, de mentorat și de consiliere, de sprijin emoțional. Soluția e într-o politică publică adresată tinerilor care părăsesc sistemul de protecție specială, pentru că ei ies din sistem cu o pătură și-o pernă în mîini și cu ceva mărunțiș în buzunar. Iar în noaptea următoare dorm sub pod, nu au pe nimeni la care să meargă și nu e nimeni care să le dea o mînă de ajutor. Problema nu e în politicile de protecție socială bazate pe conceptul familial pentru cei pînă-n 18 ani, ci în absența acestor politici 18 ani. Sîntem de acord, calitatea îngrijirii, indiferent de forma de plasament și susținerea de care au parte tinerii, este esențială.

Florin e un caz aparte. Doamna Mariela Neagu știe foarte bine asta, fiind nașa surorii lui Florin, al cărei nume nu-l voi divulga, din motive de confidențialitate asupra datelor acestor copii. Îi vom spune Ana. Așa cum celui de-al doilea frate al lui Florin îi vom spune Dan. Florin a crescut într-o familie de asistenți maternali, soț și soție, împreună cu cei Ana și Dan și cu încă un grup de doi frați. Am nășit împreună cu Mariela copiii, eu fiind nașul lui Dan. Florin avea 8 ani cînd a ajuns în asistență maternală, dintr-o instituție pe care Hope and Homes for Children a închis-o. A plecat din familia de asistenți maternali de bunăvoie, în 2009, iar doi ani mai tîrziu s-a sinucis, cel mai probabil din cauza unei povești de dragoste neîmpărtășită. Ceilalți doi frați ai lui Florin sînt bine, Ana este căsătorită și mama unui copil, iar Dan s-a întors în Timiș, de unde e familia lui extinsă. Ceilalți doi frați mai mici sînt ambii studenți și se află și acum tot în casa asistenților maternali. Nici ceilalți trei frați nu au fost scoși din casa asistenților maternali, a fost decizia lor să plece.

Durerea unui tînăr care alege să se sinucidă la 20 de ani trebuie să fie cruntă. Dar nu poate desființa nici munca unei organizații, nici a asistenților maternali, nici faptul evident că orice copil are nevoie să crească într-o familie, sau într-un mediu cît mai apropiat de cel familial. Asta am făcut și pentru Florin. Asta cred și acum că a fost cel mai bun lucru pentru el. Decizia lui de a-și lua viața putea fi decizia oricui. Tragedia e că nu doar copiii din protecție specială își iau viața. O fac și copiii care cresc alături de părinții lor.  

Sîntem deschiși la orice dileme și nuanțări, neavînd deloc impresia că ceea ce facem ar fi perfect. Facem ce putem, cît putem de bine și, mai ales, cu bună credință. Un lucru e limpede, însă. Abordarea doamnei Mariela Neagu e rău-voitoare, limitativă și profund speculativă în argumentare. Nicidecum dilematică. Am fi sperat ca timpul și cercetările dînsei să-i echilibreze perspectivele.  

Ștefan DĂRĂBUŞ,

Ph.D.
Director Regional, Europa Centrală și de Sud,
Hope and Homes for Children