Apropierea lucrurilor îndepărtate
Legături de familie, cu toții avem o oarecare expertiză și o părere despre trăinicia relațiilor esențiale. Destrămarea structurilor de familie pare inevitabilă azi, odată cu globalizarea devine ceva normal ca un unchi să fie plecat la muncă în Germania, ori ca o verișoară să fie căsătorită cu un italian, sau ca fata sau băiatul tău să fie plecați la studii în Anglia sau Danemarca. Trec săptămînile, lunile, anii, mai vorbiți la telefon, vă mai vedeți pe WhatsApp, ori se întorc ei în țară de sărbători, întreținînd iluzia că sînteți aceeași familie pe care o știai de mic. Multora din cercul doi, ori trei, ori patru, de rudenie le pierzi însă după o vreme urma și nu mai știi nimic de ei, trebuie să desenezi o hartă a relațiilor, cu conectori și săgeți, pentru că se întîmplă să nu îți mai aduci aminte cine este într-o poză, deși ai cunoscut cîndva acea persoană. Unora le mai dai, din complezență, un like postărilor de pe Facebook, chiar dacă nu îi simți aproape, pentru că vă leagă cîteva amintiri deșirate și o parolă, numele de familie.
Părinții, frații și surorile rezistă mult mai bine, oricare ar fi distanța fizică ce vă desparte, interacțiunea cît de scurtă, mental sînt tot acolo, prezenți în sfera vie a conștiinței. Raporturile de putere încă funcționează, și alte vechi structuri care v-au definit de la început relația. Cu ei poți fi (cît de cît) sincer, sau nu te simți vinovat că nu le spui întregul adevăr, cînd trebuie să îi protejezi. Dacă e nevoie – după un trecut comun –, le poți ierta, sau nu, cînd este cazul, reacțiile abrupte, minciunile de apărare, ori felul celuilalt de a supraviețui călcînd, pentru o zi, sau nouă, pe aura ta, a unei istorii ce-l definește și pe el.
Oamenii sînt aceiași, se spune, nu s-au schimbat fundamental de-a lungul vremii, deși avem atîtea percepții diferite față de cele de-acum zeci de ani, ori de mult mai mulți ani. Cînd ajungeam vara la țară, la bunicii din partea tatălui, undeva într-un sat de munte, rămîneam de fiecare dată uimit de mesele care se întindeau la prînz în curte, de forfota și atmosfera caldă. De Sfînta Maria veneau cu toți ai noștri, mătuși, unchi, veri, verișoare, părinți, bunici și copii, din orașul apropiat, din Capitală sau din altă comună învecinată. Se aduceau toate scaunele din casa cea mare, dar tot nu ne ajungeau. Era ca într-o poveste, ca într-un film la care te-ai fi putut uita din nou la anul, și ar fi fost același simțămînt. Dar nu, chiar de-ai aduce alte personaje, acel tip de comunitate – cel puțin în acest caz – este, a devenit amintire. Vecina de palier, cînd o întîlnesc, îmi spune: Al tău de cîte ori mai vine să te vadă? Așa sînt ei, n-ai ce să faci, n-au timp, îi înțeleg. E altă generație, dar uite, băiatul mi-a adus în dar un cîine, de care mă îngrijesc, e cam prostuț, însă tare simpatic.
Poți să te superi tu, care ai rămas cu ei, dar s-a modificat ceva emoțional de cînd părinții au plecat din sat spre oraș, de ce ar fi altfel ce se întîmplă acum cu tine? Ei da, ai ajuns la vîrsta cînd ai tăi – în acel moment – ți se păreau bătrîni, iar acum treci tu prin aceeași experiență, poți să înțelegi persoana lor de atunci și poți, în plus, să îți închipui cum vei fi tu cînd vei avea anii lor de azi? Ei îți arată calea ca niște călăuze grijulii. Dar, hei, părinții tăi au trecut de mult de vîrsta la care au dispărut bunicii tăi, din fericire ei sînt cu adevărat bătrîni, din fericire pentru că trăiesc și înțelegi astfel că fiecare vîrstă are un farmec, sau așa este pentru tine care ești mult mai tînăr – comparativ cu ei – și îi privești de undeva ferit, ei sînt cumva tot acolo, în linia întîi.
Mama cîntă și acum cîntecele învățate în copilărie, în satul natal sau la gimnaziul făcut la maici, la oraș, iar fiecărui eveniment prin care trece îi asociază de îndată numele cîte unui sfînt: M-am operat de cataractă de Sfîntul Vazul, vremea rea începe în noiembrie, de Sfînta Izabela, și așa atașează fiecărei zile un semn distinctiv, determinîndu-te să cauți un calendar religios ca să verifici. Iar tata glumește mai des decît o făcea acum 30 de ani, să zicem. Cum ai dormit? îl întreb din ușa dormitorului. Cu picioarele strînse, îmi răspunde. Ce vă supără? încearcă să afle la consultație doctorița. El, spune tata, și arată cu degetul către mine. Azi, știu cu mult mai mult despre părinți – decît știam odată –, sau felul lor de a fi se așază în mintea mea oarecum altfel, portretul pe care-l am în gînd e mai lucrat și orice mic detaliu în plus mă face să-nțeleg cine sîntem, sau cine voi ajunge peste un timp. Fără îndoială, datorită lor, pot bănui ceva din spiritul unei epoci, și cele trei-patru răsturnări de regim prin care au trecut, fiecare aducînd mari schimbări în cotidianul supraviețuirii. Iar bunicii nu știu dacă au avut răgazul să se gîndească că sînt ființe unice și trecătoare. Viața lor e mult prea îndepărtată, pare o pantomimă, doar aflu întîmplător de unele conflicte cărora nu le pot desluși cauza, de parcă ar fi vorba de o istorie a unei familii încercate de certuri, trădări și abandonuri.
Tata îmi spune o poveste despre mama, un lucru pe care nu-l știam, și ea îmi spune, la rîndul ei, un fapt nou despre el. Tot amintindu-și încă un amănunt din viața lor – pe care îl aflu azi –, înțeleg tot mai mult omul care a fost și este fiecare, iar mie mi se spune că semăn cu un unchi îndepărtat, dar am și impulsivitatea unei bunici pe care nu am cunoscut-o îndeajuns. Treptat, descopăr imagini suprapuse peste alte chipuri, bunica tatălui care avea grijă de nepoți, șapte-opt copii, ori chiar mai mulți, și nu s-a plîns o clipă. Blîndețea unui fel de a fi este preluată peste ani de altă rudă, ori agresivitatea sau răceala se moștenesc aleator. Relațiile devin o încrengătură de situații, chiar dacă știm că sîntem martorii unui spectacol cu un sfîrșit abrupt, ne bucurăm de orice notă nouă. Niciodată n-am să-i cunosc îndeajuns pe unii sau pe alții, pe cei din cercul meu de suflet, și nu mă satur.
Ion Pleșa este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Anotimpuri care nu se repetă, Nemira, 2018.
