Metanoia – regret, căinţă, pocăinţă
– Încercare de resuscitare a unui cuvînt asasinat –
În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.
Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.
Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).
În proclamarea lui Ioan Botezătorul, metanoia și metanoeo nu fac referire la un simplu regret, ci la o schimbare sau „întoarcere“ care are în subsidiar recunoașterea greșelii și disponibilitatea îndreptării. Să observăm mai întîi că mesajul lui Ioan Botezătorul (considerat încă din timpul vieții un Ilie redivivus) stă în tradiția profeților veterotestamentari. Ioan vorbește despre „mînia care vine“ (Mat. 3:7) și despre „securea“ care va fi folosită pentru tăierea oricărui pom rău. Nu lipsește nici referirea insistentă la „focul“ judecății: orice pom care nu dă rodul cerut va fi aruncat în foc. Iisus însuși, adaugă Ioan, va continua această lucrare de separare, asemenea unui lucrător care treieră grîul și îl adună în grînare, iar pleava o arde „cu foc nestins“ (Mat. 3:12). Folosirea adjectivului „nestins“ în asociere cu „foc“ indică negreșit că Ioan are în vedere o judecată eshatologică.
Că metanoia pe care o cere insistent Ioan este dublată de recunoașterea păcatului rezultă din același context: toți cei care veneau să se boteze în Iordan își mărturiseau păcatele. Avem, așadar, un început de „penitențializare“ a vieții creștine. Nu întîmplător, traducerea latinească a lui Ieronim are aici paenitentiam agite, îndemn pe care medievalii l au înțeles drept „faceți penitență“, transformîndu-l în fundament al unui complex sistem de gestionare a căinței și a iertării. Conștient de această eroare hermeneutică, Erasmus a tradus îndemnul metanoeite mai întîi prin poeniteat vos (1516) și apoi prin resipiscite (1519), echivalenți care mutau accentul de pe efortul penitențial extern pe dimensiunea interioară a pocăinței.
Ioan Botezătorul nu are așteptarea ca ascultătorii lui să plece în pelerinaje lungi și periculoase ori să facă importante donații de bani la Templu, în semn de pocăință. Ceea ce nu înseamnă că profetul nu are nici un fel de așteptări. Pe fariseii și saducheii care vor să se alăture mișcării baptismale fără a da vreun semn de căință, Ioan îi numește „pui de năpîrci“, poruncindu-le totodată să facă „roade vrednice de metanoia“ (Mat. 3:8). În viziunea Botezătorului, Dumnezeu este pe punctul de a interveni radical în istorie, pentru a sancționa răul. În așteptarea acelei zile (quando iudex est venturus, în cuvintele Recviemului), omul trebuie să admită că trăiește într-o paradigmă greșită, să-și recunoască eroarea și să primească un semn exterior, o „pecete“ în virtutea căreia să poată veni înaintea lui Dumnezeu.
Păcatul capital al elitei religioase criticate de Ioan este că, asemenea unor politicieni români, încearcă să se pună la adăpost cu ajutorul „sacramentului“, în absența regretelor și a disponibilității de a face reparație pentru relele comise. Prin contrast, avea să spună Iisus mai tîrziu, curvele și vameșii intră în Împărăția lui Dumnezeu înaintea cărturarilor și a marilor preoți fiindcă cei dintîi au crezut cele spuse de Ioan (Mat. 21:31-32). În termeni practici, păcătoșii notorii ai zilei au înțeles că sînt vizați de „mînia viitoare“, au realizat că stau cu sabia lui Damocles deasupra capului, s-au căit de faptele făcute și au început o viață nouă. Evanghelia după Luca ilustrează aceeași opoziție într-un pasaj binecunoscut: o „femeie păcătoasă“ unge picioarele lui Iisus cu mir, I le spală cu lacrimi și I le șterge cu propriul păr, sub privirile acuzatoare ale unui fariseu scandalizat de cutezanța intrusei și de faptul că Iisus acceptă gestul ca pe ceva firesc.
Cînd Iisus le reproșează locuitorilor din Galileea că nu au primit mesajul Lui nici măcar atunci cînd acesta a fost însoțit de minuni, El folosește ca termen de comparație cîteva cetăți păgîne a căror bogăție și influență erau de notorietate în Palestina: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă s-ar fi făcut în Tir și în Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și cenușă.“ Orice coreligionar al lui Iisus știa că „pocăința în sac și cenușă“ înseamnă în primul rînd regretul pentru faptele făcute și așteptarea judecății lui Dumnezeu. Regele Ahab, despre care cronicarul biblic afirmă că a fost fără egal în dorința lui de a face rău (1 Reg. 21:25), s a îmbrăcat cu pînză de sac cînd a primit de la profetul Ilie vestea că dinastia sa va fi nimicită. Fenomenul atinge o scară mult mai mare în urma propovăduirii lui Iona, profetul fugar a cărui singură declarație nici măcar nu lasă deschisă posibilitatea unei condamnări „cu suspendare“: „Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită“ (Iona 3:4). În urma unei pocăințe generale, „în sac și cenușă“, cetatea este cruțată, spre marea iritare a profetului care spera să contemple spectacolul justiției divine (de la o distanță confortabilă). Acest exemplu veterotestamentar este folosit de Iisus pentru a critica „împietrirea“ contemporanilor săi: „Bărbații din Ninive se vor ridica la judecată împotriva generației acesteia și o vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decît Iona“ (Mat. 12:41).
Aceleași asocieri semantice (metanoia însoțită de regret și întristare) le întîlnim în istoria timpurie a Bisericii. În discursul ținut în ziua de Rusalii, apostolul Petru recapitulează pe scurt istoria Mîntuitorului, explică semnificația răstignirii în iconomia lui Dumnezeu, iar la final le amintește ascultătorilor că vina pentru moartea lui Hristos apasă și pe umerii lor. Reacția pelerinilor din Ierusalim – „erau străpunși în inimă“ – este descrisă cu ajutorul unui verb violent, întîlnit și în Evanghelia după Ioan (pasajul în care un soldat străpunge cu sulița coasta lui Iisus).
Să mai spunem că în textele biblice metanoia apare de regulă în conexiune cu păcatul. Ioan propovăduiește „botezul pocăinței spre iertarea păcatelor“. Potrivit lui Iisus, cei care au nevoie de pocăință sînt păcătoșii, nu oamenii drepți (Luca 5:32), iar constatarea că „este mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decît pentru nouăzeci și nouă de oameni drepți, care n-au nevoie de pocăință“ (Luca 15:7) este ilustrată de parabola Fiului Risipitor. Înnoirea interioară a celui care își risipise moștenirea „cu femeile stricate“ este de neconceput fără recunoașterea culpei: „Tată, am păcătuit împotriva Cerului și înaintea ta; nu mai sînt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi.“ (Luca 15:18).
Exemplele care ar putea fi luate din Biblie sau din scrierile autorilor patristici sînt prea numeroase pentru a fi discutate aici, de aceea mă voi opri asupra unuia singur. Clement Alexandrinul, care definește metanoia drept „cunoaștere tardivă“, ne dă ne înțeles că omul nu renunță la o „paradigmă veche“ dacă nu simte amenințarea pedepsei deasupra capului: „Pocăința este o izbîndă a credinței. Dacă omul nu crede că lucrul care îl ține legat este păcat, nici nu se va lăsa de el. Și dacă nu crede că peste cel care păcătuiește va veni pedeapsa, iar peste cel care trăiește potrivit poruncilor – mîntuirea, iarăși nu se va îndrepta.“ (Stromate, II.6.27).
Emanuel Conțac este conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și coordonator al colectivului de revizuire a Bibliei Cornilescu (EDCR).
Foto: wikimedia commons
